-pamflet-
Ca tot omul liniștit, mă uit și eu la televizor. Astfel că, într-o sâmbătă seară, văd un film cu Jean Claude Vandamm. De acțiune, evident. După ce m-am săturat de atâta mardeală, schimb postul și apare Bruce Willis. Bate și ăsta strașnic, încât m-am speriat și am cotit pe alt canal. Aici, dau nas în nas cu Steven Segal. Caftitor de marcă, nici el nu iartă nimic. Dejghină tot ce apucă, mai dihai ca zmeul din basme, că m-a luat cu sudori și am butonat alt post, unde am nimerit peste Chuck Norris, care tocmai spârcuia două plutoane de pușcași marini, după ce, în prealabil, aruncase în aer infrastructura portuară a localității de baștină.
În fine, trec și de el, când mă trezesc cu Iason Stattman, ce se încăierase cu zeci de agenți FBI, FSB, CIA, M6 și-i culcase pe toți la sol. Ba pe unii, mai scorțoși, îi băgase un metru în asfalt, neputând fi identificați decât cu ajutorul detectoarelor de pământuri rare. În nădejdea că voi urmări și o peliculă pașnică, descopăr una cu Dolpf Lundgren. Și acesta era înfierbântat rău, din moment ce se lupta cu forțele reunite ale crimei organizate. Cum slobozea un pumn, cum picau mafioții ca spicele secerate! Avea și o parteneră de vreo 50 de kile cu tot cu pampers, dar stropșea la zdrahoni mai ceva ca ghiuleaua pe front!
Sastisit de ofensiva mardeiașilor, am croit o ultimă (și disperată) tentativă de-a viziona un film normal. Din acelea cu scene domestice și aspirațiile firești ale oamenilor, fără violență, demolări și hăituiri, incendii și împușcături cu toptanul. Îmbărbătat cu această nădejde, am comutat pe alt program, unde mi-a răsărit în față Bruce Lee! L-am surprins în faza maximei expresivități umane și artistice, când devasta un bar și, între două figuri de karate, trimitea bezele prostituatelor sechestrate la subsol.
Noul eșec, totuși, nu m-a demobilizat, deși aburii depresiei începuseră să-mi împâclească mintea. Cu un gest mașinal, am strivit încă un buton al telecomandei, iar ecranul mi-a redat chipul fioros al lui Scott Adkins! M-am cutremurat văzându-l năclăit de sânge, în timp ce, la picioarele sale, zăceau stive de cadavre aburinde. N-am să uit niciodată rânjetu-i sinistru, de criminal în serie, căci numai un ucigaș malefic putea face atâtea victime, ce avuseseră nesocotința de-a se măsura cu el.
Suprasaturat de brutalitatea și recurența episoadelor războinice, mă pregăteam de culcare, răstimp în care, pe micul ecran, a demarat proiecția altui film. Curios, am mai zăbovit câta, să aflu ce subiect conține. Ce temă sau mesaj cultivă, ca nu cumva să asist la aceleași scenarii colcăind de violențe și cruzimi maxime, la granița dintre coșmar și patologic. Firavul meu optimism, însă, nu s-a adeverit, fiindcă mi-a invadat spațiul vizual un alt campion al ciomăgelilor extreme: Arnold Schwartzenegger. Acesta, în criză de identitate, nu se mai hărțuia cu semenii lui, ci cu nenorociții de extratereștrii pe care-i fugărea ca pe iepuri. Și unde-i găbjea, acolo îi mântuia. Mai încasa și el niscaiva scatoalce, dar, fiind supraom, își revenea iute după orice pălitură și-i zdrobea metodic. Iar cei ce, totuși, scăpau din labele lui, își blestemau soarta că întâlniseră pe planeta albastră un asemenea exemplar imbatabil. Ce mai, un erou sadea, apt să prăpădească armii întregi de cotropitori cosmici și astfel să salveze Terra de primejdia colonizării letale.
Peste noapte am visat un noian de explozii, confruntări de stradă, execuții, atacuri și contraatacuri… Iar în mijlocul lor a apărut Danny Trejo, care, înarmat cu o macetă, tocmai dezosa un rival, după ce, în prealabil, l-a „fezandat” cu o grindină de carabe și de șpițuri în boașe. Ce mai, sumedenie de acțiuni sângeroase, riposte și pânde, asalt și repliere, filaje subtile, tatonări și plasamente tactice. Un roi de năpaste revărsate torențial, încât m-am simțit strivit sub povara lor purtând semnul distrugerii, al pulverizării binelui în disputa acerbă cu răul întruchipat de latura malefică a naturii umane.
Ce mi-a atras atenția, cu deosebire, la acești protagoniști ai filmelor de acțiune, se referă la o trăsătură comună: muțenia. Bat de zvântă și rup în neștire, dar nu scot o vorbă! N-au timp de trăncăneală, de palavre inutile, căci asta i-ar distrage de la misiunea lor principală: aceea de a mardi strașnic opozanții de orice soi sau gabarit. Din acest motiv, regizorii sunt bucuroși să lucreze cu ei, întrucât puținătatea replicilor accelerează turnarea producției cinematografice, reducând astfel substanțial costurile de montaj.
„Taci și pocnește!” – pare să fie deviza lor dintotdeauna. Nu mestecă bine două vorbe în gură, dar spârcuie și pun pe fugă oștiri întregi! Deși pare de fațadă, sărăcia lexicală a unor actori e reală, căci, dincolo de stereotipuri și clișee, nu „ciripesc” mai nimic interesant. La ei, totul se rezumă la viteza pumnului și efectul loviturii de picior. Membrele să funcționeze optim în cinetica lor accelerată, fiindcă ele atrag atenția, nu frazele frumos ticluite și servite ca mostre ale respectului și bunei-cuviințe.
Extravertiți in corpore, protagoniștii de factura aceasta mizează (aproape) exclusiv pe calitățile fizice, ignorând, de regulă, latura spirituală a devenirii lor. Robustețea trupească e plasată mereu înaintea zestrei intelectuale, fiind considerată esențială în patrimoniul unui bărbat adevărat. De aici și cultul pentru brodaj faptic, pentru tot ce presupune mișcare și orientare în spațiu și timp. Probabil că e o reminiscență de obârșie faunistică decisivă în cadrul supraviețuirii particulare sau de grup. La unii indivizi e mai pregnantă, la alții mai redusă, reflectând și nivelul instrucției personale, dincolo de presiunea instinctelor omniprezente și a încadrării sociale.
Bântuit de asemenea reflecții, mi-am zis că, totuși, nici dracu nu e așa de negru. În consecință, în seara următoare, când am deschis televizorul, m-a întâmpinat frontal alt smardoi de calibru: Sylvester Stallone! Nu știu de ce, însă, zărindu-i tovalul atât de expresiv, m-a pufnit râsul. Omul, înțesat cu pușcoace și grenade, orbecăia prin junglă și mlaștini, când mugind ca taurul, când orăcăind ca broasca în preludiul amoros. În răstimp, slobozea câte o rafală de gloanțe, apoi azvârlea cu șișul în banane și pescuia țiparii din cocotieri. Strașnic oștean, nimic de zis, și cinste cui l-au antrenat! Să-l sorbi din ochi, nu alta, așa cum apărea boit pe obraji și cu pene în cap, de jurai că e văr primar cu Winetou!
Ei bine, de necrezut, dar am avut răbdarea să urmăresc pelicula până la capăt. Deși prezentată inițial ca dramă, am hohotit copios, ca de o comedie spumoasă. Asta înseamnă să fii artist multilateral, să transformi plânsul în chicot, și invers. Ori să le amesteci în așa hal, ca nici cel mai faimos critic să n-aibă habar de ce-ai vrut să faci. Ceea ce magnificul Stallone a și izbutit, etalând un talent histrionic ieșit din comun. Nu doar că, în film, a anulat complet graiul articulat, dar, prin prestația artistică de excepție, a inaugurat un nou vocabular axat pe onomatopee: buf, zbang, sfârr, vââjj, mârr, a-uuu etc. Altfel spus, a creat un autentic metalimbaj – sursă de inspirație pentru viitorii ciomăgari ai celei de-a șaptea arte, ca rezervă de cadre.
Ce mă uimește cu deosebire la interpreții de factura aceasta e extraordinara lor stăpânire de sine! Snopesc la hurtă, decimează și elimină cohorte de adversari, fără a le tresări barem un mușchi pe figură! Fără a acuza oboseală, reacții hormonale, necesități fiziologice, momente de slăbiciune, îndoială sau teamă. Caftesc paușal pe iarbă, la subsol, în aer ori sub apă, cu același randament nesecat și încrâncenare rarisimă. Nimic nu-i poate stopa, nici măcar forța reunită a uraganelor tropicale, căci se iau la trântă și cu ele, întorcându-le din drum.
Apropo de exemplarele enumerate, studiile de psihologie infantilă relevă un aspect aparte. Primele cuvinte rostite nu mai sunt clasicele „ma-ma/ta-ta”, ci „ba-te” și „ru-pe”. Asta înseamnă că pruncii în cauză au transformat pântecul mamei, înainte de născare, în sală de antrenament intensiv, căci doar așa se explică formidabilul lor apetit ofensiv și nestinsa sete de păruială. Însușiri admirate unanim la scară planetară, întrucât cine nu prețuiește un adevărat bărbat cu circumferința pumnului mai vastă decât diametrul capului!?
Mai nou, mă chinuie un ciopor de imagini ale peliculelor de acțiune devenite emblematice. Printre ele, cea a unor indivizi răstigniți pe caldarâm și înconjurați de polițiști, agenți secreți, paramedici, trupe antitero, detectivi și clarvăzători. Cerul e brăzdat de elicoptere și sateliți, iar de prin tufișuri și acoperișuri pândesc lunetiști cu degetul pe trăgaci, încât ai impresia că te atacă legiunile iadului.
Ciudat, dar încep să-mi placă tot mai abitir asemenea secvențe! Doar astfel îmi explic reacția viscerală pe care am parcurs-o când am urmărit un așa-zis film romantic. M-a copleșit o senzație de vomă generată de comportamentul anormal al unor inadaptați care, chipurile, se iubeau. Ba, mai presus, amorezul îi oferea și flori partenerei, iar aceasta, într-un gest numit „tandrețe”, îl mângâia pe obraz.
Să te crucești, nu alta! Mi-am jurat ca, pe viitor, să evit astfel de zguduiri sufletești de neconceput într-o societate emancipată și, evident, ferită de tabuuri și prejudecăți. Altminteri, încurcând valorile, risc eșuarea în ignoranță și false reprezentări, cu consecințele de rigoare. Ceea ce nu doresc cu niciun chip, fiindcă sunt un tip permeabil, deschis elementelor novatoare și, ca atare, perfect sincronizat conceptelor moderniste.
Trei săptămâni am zăcut în șoc postraumatic, în care mi-am uitat numele, adresa și obligațiile civice, inclusiv achitarea taxelor și a impozitelor majorate. Medicii s-au zbătut să mă scoată din apatia letală, dar fără succes. În ciuda indicațiilor și a tratamentelor administrate, starea mea se agrava constant, aruncându-i în disperare. Când totul părea pierdut, destinul mi-a îndreptat pașii spre un cinema, unde rula pelicula „Balul psihopaților”. Nu știu ce s-a întâmplat, însă, la finalul filmului, m-am simțit ca nou-născut. Îmi venea să chiui, să alerg, să sar gardurile și să beau apa din jgheaburi. Pur și simplu renăscusem – dispoziție ce mă fortifică și astăzi, când visele îmi sunt populate, noapte de noapte, numai de eroi pozitivi. Șerifi, polițiști, parteneri FBI, iscoade CIA, trupe SWAT, lunetiști, pușcași marini, piloți de elicoptere, căpitani de vase ori comandanți de submarine… Apoi: șoferi năvălind cu girofarurile pornite, echipe de negociatori, psihologi, ambulanțe și mașini blindate, caravane cu muniții, detectoare de explozibili și sisteme de supraveghere prin sateliți.
Iată, așadar, o infrastructură impresionantă pusă în slujba protejării vieții omului, căci ce e mai nobil decât să-ți salvezi semenul din ghearele mortale ale briganzilor fără inimă și conștiință? Fără acel minim licăr de umanitate, care diferențiază individul de sălbăticia predecesorilor faunistici? De toate excesele sale multiforme și stropite invariabil cu sânge?
Dacă, înainte de ’89, personajele pozitive erau ilustrate de oameni obișnuiți – muncitori, țărani, intelectuali – astăzi eroii exponențiali sunt polițiștii, agenții secreți, spionii din subterană… Aceștia umplu ecranele și spârcuie pe întrecute, războindu-se furibund cu tot ce mișcă și suflă. Iar de n-au adversar, atunci îl inventează, întrucât musai să-și irige hormonii belicoși, altminteri ruginesc în armură și nu-și justifică cheltuielile de întreținere.
Această formidabilă desfășurare de reacție punitivă induce ideea că mai toată omenirea e infractoare incurabilă și trebuie snopită fără milă și răgaz. Sens în care tehnicile de intervenție la locul fărădelegilor a cunoscut o dezvoltate așa de amplă, încât echipajele forțelor de ordine sosesc chiar înainte de comiterea faptelor propriu-zise! Când zărești o ploaie de girofaruri și auzi un cor imens de sirene și claxoane, știi sigur că s-a întâmplat ceva palpitant. Sau că se va întâmpla, fiindcă nu degeaba au scos ditamai logistica din depozite și garaje. Autoritățile știu întotdeauna ce fac și, ca să nu dea greș, își asigură din timp stocul de bombe și grenade, bașca de rachete, dacă e necesar. Nu mai vorbesc de cercetași, voluntari, structuri paramilitare și alte organisme și societăți care sar și ele întru stârpirea răufăcătorilor ce atentează la pacea și bunăstarea tuturor.
Ce dovedește asta? O eficiență ieșită din comun și care se datorează noilor generații de justițiari născuți cu degetul pe trăgaci și simț anticipativ de excepție. Încât, putem dormi liniștiți. Cu asemenea eroi practici, laconici și dârji, soarta planetei e garantată sută la sută.