Părăsind câta rodnicile noastre dihonii interne, să aruncăm o privire și în afară. Adică dincolo de granițe. Și de unde, precum știm, se întinde lumea civilizată. Ia aici, ce deslușim? Pe lângă belșugul evident, descoperim și o acută lipsă de securitate. Chiar dramatică, dacă ne gândim că cele mai afectate state sunt baș marile puteri.
Periodic, acestea ies la rampă și drâmboiesc nestins că n-au liniște. Că nu se simt confortabil, întrucât se uneltește necurmat la siguranța lor. Că forțe bicisnice vor să le demoleze, răpindu-le aura invincibilității și rolul mesianic. Motiv pentru care chestiunea securității naționale este sacră, ea fiind propulsată la rang de principiu suprem și fluturată energic în ochii opiniei publice.
Fiind novice în politologie, totuși, nu pot să nu deplâng soarta tristă a marilor puteri. Căci nu e comod să fii ținta tuturor primejdiilor ce îți pot îngrădi spațiul de manevră și altera grav autoritatea. Chit că au ieșire la mări și oceane și ocupă o bună parte din aria planetară, tot în insecuritate trăiesc. O teamă insidioasă le zdruncină tihna, sporindu-le la maximum acuitatea vizuală. Încât limpezimea ei permite detectarea a noi și noi comploturi la adresa lor – unele mai cumplite ca altele și mai sofisticate.
În fața atâtor pericole, normal că respectivele entități musai să se apere. Iar cadrul optim de protecție și de ripostă îl constituie tocmai securitatea națională. Aceste două noțiuni includ ceva magic, având o rezonanță teribilă în subconștient. Și cine nu vibrează la auzul lor? La sonoritatea lor aparte? Poate rămâne careva insensibil la semnificația lor unică, de neegalat? La impactul psihologic indus de conceptul major al ocrotirii vetrei și, implicit, al respingerii și sancționării oricărei agresiuni? Însă locuțiunea aceasta faimoasă mai are și alte valențe. Ea nu doar că impulsionează, dar și paralizează. În preajma ei, inamicii – autohtoni și externi – tremură ca piftia și habar n-au încotro s-o apuce. Până se dumiresc, jumătate dintre ei sunt decuplați, iar restul se ”recalifică” din mers.
Ca simbol al atotputerniciei, străvechea formulă ”Sesam, deschide-te!” este, azi, înlocuită cu sintagma ”Securitate națională”. Vraja ei descuie orice porți sau lacăte, mecanisme ori dispozitive. Ea merge până la vârf, subordonând ocârmuirea, oștirea, tot ce cade sub umbrela sa încăpătoare. E suficient s-o rostești, pentru a dărâma toate barierele și piedicile din cale. Ca prin farmec, dispar instantaneu opreliștile și contrariile, trasându-se drum liber spre descotorosirea de adversar și salvgardarea păcii.
Astea le-am priceput întrucâtva, că nu-s baș ageamiu, dar mă frământă altceva. Cum se face că tocmai giganții au cea mai strașnică (și presantă) nevoie de securitate națională?! Chiar ele – superputeri deținătoare de armate uriașe și armamente nucleare!? (Mi-e greu să deslușesc taina aceasta, însă nu pot ignora analogia cu un leu, de pildă. Și care, dormitând, e agasat permanent de un roi de insecte. Arar, fiara se trezește și, cu o zvâcnitură de labă, sfâșie pânza gâzelor tracasante. Apoi, recade în picoteală, până la proxima intervenție în care potolește din nou neastâmpărul goangelor, și cască plictisit. Cu câteva gesturi, și alea blazate, și-a asigurat securitatea națională, pardon, siguranța proprie).
Acuma, după exemplul transfocat, înțeleg mai oblu de ce au trebuință de atâta pază greii mapamondului. Ca să viețuiască în liniște, nu? Să nu fie deranjați/tulburați, iar pacea s-o împartă conform propriilor criterii de apreciere și viziune. E ceva rău în asta? Ceva blamabil, nepermis? Din contră, această poziție, presupun, întrunește acordul tuturor națiilor Terrei, căci cine nu poftește a trăi în concordie și prosperitate?
Pornind de la acest adevăr elementar, teama superputerilor, că vor fi agresate, e absolut nejustificată. N-o să le atace nimeni, exceptând fenomenele meteo și uzura organismului asediat de scurgerea anilor. În pofida acestui fapt, însă, doctrina securității naționale rămâne de neclintit, cunoscând de o vreme încoace un și mai pronunțat reviriment. De ea se leagă speranțele pământenilor și, îndeosebi, ale marilor puteri, care nu vor să fie asaltate de entități malefice subversive prin excelență și distructive în esență.
Îngrijorări firești, la urma urmei, născute din empatie și respect față de ursita omenirii. Decelăm în atitudinea coloșilor actuali și o doză apreciabilă de evlavie și de smerenie, ce hrănește și mai abitir gândirea pacifistă, aflată deja la cote impresionante. Și totuși, pentru a-i scoate din cruntul impas existențial în care eșuează metodic, vin cu o propunere. Să le oferim/împrumutăm noi – țările ”mărunte” – din securitatea noastră națională. Să le dăm cu ghiotura, că și așa n-avem ce face cu ea. În schimb, ea le folosește decisiv doar superputerilor, altminteri nu se explică pasiunea obsesivă întru acapararea și înflorirea ei.
De fier să fii și tot nu poți rămâne insensibil apropo de sintagma preferată! E aici ceva subtil, un gen de farmec desprins din mitologii ancestrale generatoare, la rându-le, de alte legende cu potențial emotiv și mobilizator. Posedând un asemenea tezaur, nu e logic să-l aperi cu întreaga forță și din toate pozițiile? Ba bine că nu! Mai ales că mișeii pândesc la cotitură și abia așteaptă să-și dezlănțuie uraganele blestemățiilor cu rezultat apocaliptic. Situație în care titanii, luați prin surprindere, au neșansa de-a înghiți iarăși fructul amar al neputinței cauzate de insuficiența și ineficacitatea securității naționale. Motiv pentru care se impune o și mai strașnică oțelire a ei, cu efect garantat: vigilență sporită, intransigență altoită, fermitate exemplară și ripostă magistrală.
Neîndoielnic că, la consolidarea doctrinei defensive a superputerilor, celelalte grupări statale pot avea o contribuție majoră. Împrăștiate pe toate meridianele, exultă de satisfacție că vor intra și ele în cărțile de istorie. Și nu oricum, ci cu fruntea sus și picioarele înainte, tatonând sfielnic curbura neantului, răstimp în care zdrahonii își fortifică și mai abitir ceea ce știu ei mai bine: securitatea națională. Și în afara căreia nu pot exista, precum nu rezistă planta fără apă ori iedul fără lapte. Așadar, să fim solidari cu superputerile, fiindcă e inuman să supraviețuiești mereu cu sabia insecurității deasupra capului. Să renunțăm la propriile securități naționale, că și așa nu reprezintă nimic. Dacă greii lumii tremură și mărturisesc cinstit că n-au destulă siguranță, noi ce să mai zicem? Dacă ei se tot vaită și bocesc nestins – cu atâtea oștiri și arsenale în spate – noi ce mai vrem? Cât mai întindem coarda, cu meschinele și ridicolele noastre pretenții suveraniste? Cu rudimentele de gândire complet desincronizate de la pulsul global? Mi-e și rușine, zău!
Sigur, nu e ușor de înțeles că, în ciuda dimensiunilor geografice enorme și a complexului militar-industrial pe măsură, marile puteri acuză vehement penuria cronică de securitate! Se simt mereu pândite, amenințate și spionate, ca într-o cursă infernală a filajului precedând… ce? Invazia, desigur. Cotropirea, destrămarea și pulverizarea… Zdrobirea, nimicirea definitivă. Mai ales că spectrul distrugerii totale bântuie dinspre diabolica Ligă a Insulelor Coraligene (L.I.C.), iar cu ea nu te joci. Are cele mai performante bărci cu vâsle, plus săgeți ultramoderne. Testele au demonstrat că străpung orice blindaj, inclusiv carena portavioanelor sau fuselajele reactoarelor supersonice.
La așa adversar, da, îmi explic, în sfârșit, temerile superputerilor și nevoia lor disperată de siguranță. E îngrozitor să fii intimidat și stresat în halul ăsta, încât să-ți pierzi și bruma de încredere în ziua de mâine! Numai în pielea lor să nu fi, căci, constrânși samavolnic și vânați nemilos, ciclopii Terrei se apără și ei cum pot. În numele cui? Bineînțeles, în cel al sfintei securități naționale.