Definit ca dragoste necondiționată față de patrie și popor, patriotismul nu ține exclusiv de naționalitate. Statutul de român get-beget, de pildă, nu-ți conferă automat și calitatea de patriot. Poți fi valah pe jumătate – sau chiar străin – dar să respecți țara asta mai abitir decât un băștinaș sadea. (Însă nu din aceia care confundă treptele blocului cu scara avionului și, odată suiți în aeroplan, aterizează în celălalt capăt al planetei, uitând brusc de unde au venit și contopindu-se rapid cu peisajul exotic în care au nimerit).
Patriotismul este o stare de spirit similar religiei. Nu te naști cu el, ci îl dobândești pe parcursul vieții, fie sub influența factorilor exteriori: educația părintească, școala, fie, ulterior, sub presiunea unor evenimente aparte, din convingere proprie. Toate acestea îți modelează percepția în adoptarea (și promovarea) unei poziții principiale și ferme referitoare la atașamentul datorat patriei. Acel sentiment puternic și unic prin impact emoțional și forță de atracție, care te ia în stăpânire ori de câte ori se invocă valorile naționale sau se aduc în discuție postura țării, rolul și rostul ei în lume, istoria și perspectivele ei în concertul națiunilor.
Patriotul autentic nu poate fi decât un om de caracter. Un ins vertical, cu repere existențiale clare și ascendent moral însușit din cunoașterea trecutului și experiența personală. Judecând comparativ, discerne mai limpede asemănările și deosebirile faptice, traiectoriile și rezultatele celorlalte seminții cu care a venit în contact. Astfel, viziunea lui despre omenire și viață se îmbogățește substanțial, putând analiza obiectiv similitudini și discrepanțe, defecte și calități.
Patriotul veritabil nu va tranzacționa nicicând interesele țării. Nu-și va vinde neamul și baștina, oricât de gras ar fi tainul. Dacă ar trăda, s-ar auto-anihila ca personalitate, iar mustrările de conștiință l-ar tortura până la moarte, și dincolo de ea, prin stigmatul feloniei extins ca un blestem și asupra urmașilor.
Patriotul onest reprezintă o bornă a civismului. Fidelitatea lui e incontestabilă, fiind probată prin toate pozițiile și acțiunile sale în spațiul cetății. El nu disimulează, nu maimuțărește sentimentul național, ci îl trăiește deplin, ca pe un aflux de energie resuscitându-i de fiecare dată orgoliul apartenenței. Mândria de a descinde dintr-un trunchi bine definit, legătura cu obârșia și apoi cu răspândirea și creșterea în arealul străbun.
Reunite, toate elementele enumerate alcătuiesc un profil uman amplu și distinct, în care se îmbină natural sprinteneala intelectuală cu însușirile sufletești. Sens în care patriotul real nu va dezavua psihologia și istoria altor nații, dar va acorda un plus de atenție și de prețuire propriei etnii. Așa procedează și restul popoarelor, afirmându-și cu avânt spiritualitatea și prezența pe scena vastă a mapamondului comun.
Iubitorul de neam și țară nu pretinde, ci oferă. Nu „rage” întruna după sinecuri și confort, iar de nu le capătă, ia primul avion și dispare în buza norilor, denigrând apoi non-stop România. Nu coboară la un asemenea nivel, fiind sub demnitatea sa să aducă injurii vetrei ancestrale, chiar dacă, personal, a suferit și unele injustiții din partea Statului. Și oricât ar fi fost ele de mari, nu se poate supăra pe Țară, în ansamblu, ci pe acele instituții care au comis nedreptatea. Căci patria are valorile ei sacre și perene, datul ei primordial, extensia în spațiu și timp, pe când suprastructura e o alcătuire recentă și tranzitorie, supusă meandrelor administrative și subiectivismului manifest.
De la Revoluție încoace, un număr considerabil de români și-au părăsit baștina, adăpostindu-se pe unde s-a nimerit. Motivele exodului au fost diverse: ispita slujbelor mănoase, spiritul de aventură, chemarea necuprinsului… Unii dintre ei s-au integrat în noile habitate, lăsându-se asimilați cu nebănuită repeziciune. De bună seamă că, la ei, gena identitară era prea slabă ca să constituie un obstacol eficient în calea unei absorbții complete și rapide. În schimb, i-a sedus definitiv vraja bunăstării generale și care, pentru ei, înseamnă totul. Oameni practici și realiști, nu se împiedică de fleacuri filosofice ori de teorii supralicitând idealismul ca atitudine (pre)destinată cultivării patriotismului la nivelul maselor. În fond, fiecare gândește (și apreciază) cum vrea, nu?
Dincolo de asta, însă, persistă și un fapt întristător. Ușurința cu care unii compatrioți renunță la emblema identității lor, pentru a îmbrățișa un etos alogen! Și o fac chiar cu un soi de veselie suspectă, dându-ți parcă cu tifla, ca și cum în felul acesta s-ar răzbuna în contul tuturor tribulațiilor și eșecurilor lor! Neîmpliniri legate în primul rând de starea economică individuală, căci românul rezistă la multe provocări și tentații, dar la seducția materială – ba! Obsesiile lui întru belșug și confort sunt arhicunoscute, formând axa nodală a filosofiei sale de viață. Tot ce n-are tangență cu îndestularea, cu umplerea „hambarelor”, nu merită atenție. Contează doar agoniseala, câștigul și dobânda rezultate din acumulare. În ele descifrează sensul și esența dăinuirii, motivația de-a trăi și suflul viitoarelor izbânzi.
Opus acestei tipologii stă patriotul care nu disprețuiește importanța averii, dar nici n-o absolutizează. Nu „moare” după ea, nu face crize dacă n-o are. Iar pentru a și-o procura cât de cât, preferă să rămână și să trudească aici, acasă, nu să bântuie planeta în căutarea unui „loc de muncă” istovitor și, de regulă, prost plătit. (Există o cazuistică impresionantă apropo de exploatarea și jecmănirea pălmașilor români de către patronii din Occident, unde nu puțini dintre ei au scăpătat și mai abitir).
Omul cu principii, patriotul în speță, nu va abdica niciodată de la crezul său înglobând trăsăturile cruciale ale neamului din care provine. Bune, rele, ele reprezintă zestrea sa etnopsihologică, combustia indispensabilă supraviețuirii în onoare și demnitate. Fără ele și-ar pierde busola, simțul orientativ, devenind o simplă marionetă în jocul de culise al entităților specializate în mistificări istorice și resetări ale conștiinței naționale.
Dacă, în concepția unora, totul se reduce la umplerea pântecului, să nu ne mirăm de efectele ulterioare: deznaționalizare galopantă, cuget alterat, suflet pervertit… Într-un cuvânt – dezastru etnic! Din nefericire, cam asta se prefigurează într-un viitor apropiat, dacă Statul nu va interveni pentru stoparea măcar în parte a fenomenului. Acolo unde reclama e prea curentă și insidioasă, iar metodele de apărare prea anemice, trebuie neapărat un reazem. Și el nu poate veni decât dinspre autorități, prin măsuri și programe care să conserve ceea ce (încă) mai avem. Să prezerve tezaurul strămoșesc și darurile naturii atât de generoasă cu țara noastră România.
Însă, pentru ca toate aceste cerințe să se concretizeze, ar trebui ca vocile patrioților adevărați să răsune mai des și mai clar. Fără inhibiții, rețineri feciorelnice sau temeri de subaltern! Fără gesturi hazardate și tămbălău mediatic, ci cu măsură și bun-simț! Cu acele elemente care fac posibilă comunicarea constructivă, propulsând în prim-plan emblema identității naționale și mândria de a fi român! Căci, vorba unui înțelept, pe lumea asta sunt multe țări, dar numai o singură Patrie!