-pamflet-
Anul acesta, de 1 Decembrie – Ziua Națională României – dl Klaus Werner Iohannis a comis un gest de aplaudat. Când nimeni nu se mai aștepta, a cerut iertare poporului român! Deși tardiv, actul de penitență consființește un adevăr știut de tot norodul. Faptul că a cuibărit degeaba zece ani la Cotroceni, preocupat nu de buna rânduială a țării, ci de confortul personal, aidoma nababului deprins cu toate roadele și dărniciile pământului.
Însă nici măcar acuma, la turnarea cenușii în cap, dl Werner nu e cinstit. S-a scuzat, e drept, dar a făcut-o șovăielnic, cu jumătate de gură, de parcă ar fi mozolit între măsele paie mucede. Pe scurt – neconvingător. Mai mult: chiar necuviincios, ca și când nu i-am cunoaște prestația „glorioasă” de-a lungul celor două mandate. Două împuterniciri în care a huzurit ca pașa pe cheltuiala românilor prea îngăduitori, milostivi și etern-optimiști.
Dacă tot a traversat un spasm al conștiinței și a cerșit iertare nației, trebuia să fie mai clar. Mai deslușit în exprimare. Și, mai ales!, să grăiască și în fraze, nu doar în propoziții – și alea încleiate în tărăgănări somnolente. Sens în care apelul la clemență ar fi fost mai credibil, reușind, poate, să dezvăluie un ins ce posedă și sentimente de regret autentic, nu doar facies împietrit și motricitate de robot. Adică, posedă și suflet, un anumit grad de empatie, de înțelegere și compasiune apropo de semenii care n-au avut norocul, bafta chioară de-a ajunge peste noapte în fruntea unui Stat, deși nicio calitate nu-l recomanda pentru a ocupa o asemenea demnitate.
Dar, cum afectele enumerate nu sunt proprii dlui Klaus, să trecem în revistă, succint, motivele reale pentru care favoritul sorții a apelat la „amnistia” populară. În consecință, personajul ar fi trebuit să vorbească astfel: „Dragi români… Sincer, habar n-am cum am aterizat în fruntea țării! Moțăiam în găoacea mea, la Sibiu, și au dat liberalii buzna peste mine. Cică aș fi bun de președinte! M-am crucit, zău, că știam de ce-s în stare! Adică de nimic. Și atunci, frate, de ce au tras urmașii Brătienilor de mine?! De ce nu m-au lăsat în pace, în sinecura burgului meu? Să fi priceput că-s mai deștept ca ei și că era musai să-i conduc? Aveau nevoie de un ștab înalt și chipeș? Probabil că da, din moment ce m-au forțat să-i urmez. Acuma, ce să mai zic? Recurg la bunăvoința voastră. În definitiv, sunt și eu om, nu? Recunosc, am slăbiciunile mele… Îmi surâd ogeacurile, că am găbjit câteva, da` nenorociții ăia de la justiție și fisc vor să mi le ia! Și să le mai dau și lovelele îndărăt, pe motiv de foloase necuvenite, fals în scripte și alte baliverne! Auzi, dom`le! În ce lume trăim!? Vai și amar de steaua noastră!
Stimați concetățeni… Vă mărturisesc la modul cel mai intim cu putință: nu pot supraviețui fără lux! E hobby-ul, pasiunea mea dintotdeauna! Am visat mereu la cheag, servicii de super clasă, mărfuri de calitate… Și călătoriile! Ah, ce senzații! Să admiri planeta din aer – ce fericire! Se compară emoția asta cu zăcutul la birou, de pildă? Cu toate corvezile penibile decurgând din exercitarea funcției supreme? Haida-de! Acolo e de hămălit, iar bioritmul meu nu-mi permite excese. În caz contrar, pic în depresie, din care nu scap decât atunci când voiajez. La munte, la mare, savană sau tundră… Oriunde e ceva de văzut și pipăit, mirosit și gustat.
Iubiți români… Mai sunt acuzat că mă comport ca un necioplit. Că am deprinderi dictatoriale. Că plesnesc de ifose, mofturi și capricii. Că dispar perioade lungi și mă dezinteresez de problemele oamenilor. Că nu reprezint cu demnitate și curaj Statul în relațiile externe etc. Păi, asta e adevărat. Dar nu v-am lămurit? Nu v-am spus faptul esențial? Crezul meu de-o viață? Repet: ador belșugul, bunăstarea… Divinizez opulența, fastul, luxul orbitor și ceremoniile grandioase. Prosperitatea mă vrăjește, abundența mă excită, beneficiile îmi provoacă vibrații de nedescris!…
Dragii și generoșii mei sponsori… Spune-ți și voi: cu ce sunt eu vinovat? M-am așezat singur în fruntea bucatelor? M-am numit eu însumi președinte? Nu m-ați adus voi la cârmă? Nu v-ați milogit de mine să vă fiu căpetenie? Nu voi m-ați cadorisit cu două mandate? Ba bine că nu! Iar acuma, la spartul târgului, ce faceți? Îmi reproșați verzi și uscate, punându-mi în cârcă toate eșecurile și prostiile voastre! Toate derapajele, insuccesele unui stat eșuat și pe care, în pofida dorinței de izbăvire, n-am fost în măsură să-l salvez. Căci, de-aș fi reușit, mai aveam atâta satisfacție de pe urma rangului deținut? Mai profitam grosier de gologanii visteriei și celelalte înlesniri venite la pachet?
Așadar, iubiți români, regret că v-am dezamăgit, dar am și eu o scuză: cine v-a pus să mă numiți președinte? V-ați pierdut capul chiar de tot? N-ați avut altă treabă? Dacă am trândăvit și v-am învrăjbit de-a valma în primul mandat, de ce m-ați ales a doua oară? Înseamnă că v-a plăcut, nu? Și atunci de ce mă condamnați? De unde blamul general, când eu n-am poftit decât un singur lucru: să trăiesc împărătește și să îndes niscai creițari în teșcherea. Încât, vă rog, nu mă judecați prea aspru pentru defectele afișate. În fond, ne asemănăm mai mult decât bănuiți. Voi mi-ați oferit funcția, eu v-am păstorit după standardele mele. Eu v-am tocat banii publici, voi mi-ați sporit și mai abitir stipendiul! Și ce, trebuia să-l refuz? Doar nu eram tâmpit să-l resping, astfel că m-am înfruptat vârtos și mi-am împlinit toate fanteziile. Încât, degeaba mă beșteliți astăzi, căci fără ajutorul vostru nu făceam nimic. Dacă nu mă credeți, întrebați slugile mele rarisime – Crin Antonescu, Ludovic Orban și alții, care m-au târât la Putere. Evident că le mulțumesc însutit, întrucât mi-au dăruit o vacanță de vis, ce a durat 10 ani încheiați!”
Cam așa ar fi trebuit să sune lamentația dlui Werner apropo de iertare. Mai cuprinzătoare, mai explicită, nu doar câteva expresii – și alea îngălate din vârful buzelor. Ca un veritabil faraon, dl Werner n-a avut cetățeni (sau colaboratori) pe care să-i respecte, ci ne-a tratat in corpore ca pe niște lachei meniți să-l slujească oricând și necondiționat. Atitudine tipică, de arivist mărunt, ilustrând nu doar un caracter deplorabil și apucături pe măsură, dar și un remarcabil studiu de caz: cel al ascensiunii din neant și al expandării arghirofile sub scutul inexplicabil de generos al zeiței Fortuna.