Când o cunoștință m-a anunțat că a decedat colega de breaslă Nina Ceranu, am rămas șocat. Nu de mult vorbisem cu ea la telefon și totul părea în regulă. E drept că voia să se interneze în spital, întrucât o supăra colecistul (pietre la fiere), dar intervențiile chirurgicale vizând organul respectiv nu sunt de mare complexitate și, îndeobște, se rezolvă ușor. Din acest motiv – și cunoscându-i robustețea nativă – nici măcar n-am visat că situația se va complica excesiv, ducând, finalmente, la un deznodământ tragic. La dispariția unei făpturi pe care mulți o invidiau pentru vigoarea fizică și efervescența creativă – două elemente cu rol decisiv în proiectarea și materializarea unei remarcabile cariere artistice.
Tocmai de aceea vestea sucombării ei a căzut ca un trăsnet, părând neverosimilă. O tiflă a sorții, o glumă, ceva straniu, ciudat… Să pățească Nina una ca asta – ea care se profila ca fiind indestructibilă și n-avea stare mai deloc!? Chiar ea să sfârșească atât de frapant și de rapid, când nimic nu prevestea nenorocirea?!
Și totuși, năpasta s-a petrecut! Cum-necum, Nina Ceranu nu mai e printre noi! Resimt dispariția ei ca pe o pierdere majoră, căci, odată cu stingerea sa, a pierit și un reper cultural important. Prozatoare de travaliu, editor și fondator de reviste, Nina Ceranu s-a situat ferm în linia întâi a frontului literaturii. Ca mărturie stă opera sa întrupată într-un număr considerabil de romane și volume de poezie, plus întocmirea și îngrijirea unor ediții de memorialistică la care s-a înhămat cu toată tenacitatea și determinarea proverbiale. Fiindcă nu oricine poseda forța ei de muncă și disponibilitatea de-a se angaja pe multiple planuri în demararea și finalizarea unor scrieri, din moment ce și le-a asumat ca obiectiv. Și cum de programe cronofage n-a dus lipsă niciodată, nu e greu de imaginat anvergura caznei sale coagulante în spațiu și timp.
Repet ce-am mai afirmat și cu alt prilej. Nina Ceranu n-a fost o favorită a sorții. Nu s-a bucurat de privilegii și ofrande, n-a gustat din nectarul lucrului gata făcut și căpătat pe daiboji. Dimpotrivă, treptele suișului în vad spiritual le-a parcurs cu nenumărate tribulații, dar și cu un crez esențial: acela de a ajunge scriitoare. Ceea ce a și izbutit cu brio, după o dăinuire întreagă dedicată înșirării meșteșugite a slovelor pe hârtie. În obținerea acestei performanțe au ajutat-o talentul imanent și convingerea că, prin izvodirile sale, poate transmite ceva din meditațiile și frământările proprii. Sens în care experiența originară (de viață) a jucat rolul definitoriu, constituind rezervorul de unde autoarea a extras mereu seva impozantei sale recolte beletristice.
Cu o psihologie de autodidact și voința unui luptător, Nina Ceranu a pendulat necurmat între reflexul învățării perpetue și transfigurarea cât mai veridică în actul artistic a cunoștințelor dobândite în procesul neslăbit al autoperfecționării. De aici și senzația/impresia puternică a capacității de inducere a viului, de autenticitate, ce răzbate din paginile zămislite la temperatura trăitului nemijlocit.
Am avut (și am) un mare respect pentru cei ce – în regie personală – iau totul pieptiș și cred neclintit în rostul, în menirea lor „propovăduitoare”. Acestei categorii distincte îi aparține și Nina Ceranu, care, prin cele croite în numele artei, și-a asigurat un loc binemeritat în galeria ilustră a literaților români. Neîndoielnic că o voi păstra necurmat în memorie și regret că n-am mai putut schimba câteva vorbe cu ea, cum făceam pe vremuri, când orizontul era mai luminos, iar moartea părea un simplu bau-bau îndepărtat și inconsistent.
Ursita a manevrat în așa fel încât, cu o lună în urmă, a răposat și Maria Nițu – altă ființă sedusă iremediabil de magia scrisului. Fire analitică, cu un pronunțat simț al valorii textuale, s-a exersat mai ales în critica literară, devenind, în răstimp, o voce de luat în seamă. A fost prietenă cu Nina Ceranu – două oltence înzestrate, combative, arzând la unison pe altarul cărților și trecând în neființă în același an fatidic: 2025. Maria Nițu a avut o evoluție medicală și mai crâncenă, fiind răpusă de boală dupăun interval agonic lung și alternant. De admirat demnitatea și stoicismul afișate până în ultima clipă, la cheremul destinului necruțător. Un traiect existențial neîmplinit, dramatic și complet nemeritat, la răspântia dintre idealul nedesăvârșit și presiunea obsesivă a elanului ziditor. Și care, din nefericire, nu se va mai concretiza niciodată, fiindcă așa a poftit soarta în fuleu-i aleatoriu și absolut injust.
Amândurora – același gând pios și promisiunea unei amintiri perene!