Apărută în anul 2014, la Editura Eubeea, cartea scriitoarei Nina Ceranu – „VIAȚA ÎNTRE ZERO ȘI UNU” – se prezintă ca o lucrare masivă (439 pag.), impozantă, cu priză la real și ample deschideri memorialistice. Roman cu puternică încărcătură autobiografică, el aduce în prim-plan Periferia, dar nu ca mahala propriu-zisă, ci ca adaos exotic întrupat ”peste noapte” și contrastând flagrant cu Centrul opulent și tutelar.
Este o carte-document, o reconstituire romanescă a mediului muncitoresc, al traiectului oamenilor care, în decursul vremii, au descins în Timișoara, formând avangarda viitoarelor șantiere. (O precizare necesară: șantierul nu e un loc idilic, un spațiu de relaxare, însă nici tărâm apocaliptic nu e. Dincolo de orice stereotip sau clișeu, șantierul este șantier în oricare colț de lume. Planeta întreagă e un vast șantier, cu o infinitate de obiective în construcție. El are un cadru și o specificitate anume, care exclud ab initio confortul și comoditatea, statornicind regulile sale mai aspre, e drept, pe care servanții sunt obligați să le respecte. Altminteri, nu rezistă acolo și dezertează cu (poate) satisfacția scăpării din ”iad”, dar și cu regretul că, părăsindu-l, nu vor mai câștiga acei bani la care nădăjduiseră atâta. Fiindcă, în esența lui, șantierul rămâne, prioritar, o modalitate de organizare a muncii aducătoare de venit).
Lucrarea este elaborată sub aspectul unor inele – primul fiind ilustrat de așa-numitul Ghetou, care, aflăm, ”(…) era un grup de patru construcții, poate de mărimea unor hambare de avion, parcă o idee mai joase, dar porționate în dormitoare pentru burlacii veniți pe șantiere pentru calificare la locul de muncă.(…)” (pag.22) Al doilea cerc ne relevă vecinătatea Periferiei. Cel de-al treilea inel desemnează Cetatea, urbea veche, în speță. Cercurile sunt concentrice, având un nucleu marcat de Ghetou, de la granița căruia începe un alt perimetru distinct și calitativ superior ca dotare și amplasament. (Delimitarea topografică poate fi operată și în sens invers: Cetate – Periferie – Ghetou).
Tustrele arii nu sunt departajate de bariere fizice riguros trasate, ci de condiția/situația semenilor plasați acolo. (Populația Periferiei, de pildă, așezată mai devreme, are un standard de trai mai acătării, spre deosebire de locatarii ghetoului, care viețuiesc la limita precarității. Primii și-au încropit deja mici gospodării, au felurite surse de câștig, pe când ceilalți se zbat la capătul sărăciei, sperând că norocul le va surâde și lor, cândva).
Romanul debutează cu o crimă comisă în Ghetou. (Termenul de ”ghetou” este nițel forțat. S-ar fi potrivit mai degrabă o altă denumire, căci noțiunea în cauză – mai presus de accepția ei ”metaforică” – are alte conotații). Fapta reprobabilă constituie pretextul, pentru naratoare, de a scana o lume fluctuantă, cosmopolită, dezrădăcinată și, parțial, dezumanizată: ”Orașul ăsta, fiți atenți la mine, ne ucide! Să-mi ziceți cuciu dacă n-am dreptate. A-nceput cu ăștia doi, și-o să mai vedeți… (…) Cetatea n-are nevoie de venituri! Și nici milă! Ești bun cât îi cânți în strună! Își e suficientă sie însăși! (…) (pag.111)
Croabă Achim, Toader, Stoina, Isai-veterinarul, Catargiu, Dumitru Popa, zis Popică (Mitriță), nemțoaica Linde Andor, Onchiș, Nucevski, Milan-sârbul, Miși-ungurul, Duțămare, Natalița – sunt câțiva dintre protagoniștii cărții. Printre ei se detașează Nadia, un alter ego al prozatoarei. Ea are un jurnal secret, unde-și notează tot ce apreciază că merită atenție: dispoziții afective, considerații intime, reflecții și comentarii etc.
În ancheta succesivă omorului, nu statutul ucigașului contează, căci el se știe din start, ci identitatea pripășiților, care se dezvăluie treptat, încât rezultă, în paralel, și o veritabilă investigație sociologică! Mâna sigură a scriitoarei ține bine în frâu tot acest amalgam uman tragic și spectacular, precar și înălțător, derizoriu și consistent.
Evidențiate cu caractere distincte, meditațiile și observațiile Nadiei (mai poematice) completează însemnările celeilalte ”Nadii” (a autoarei, în fond) mai fruste, ”masculinizate”, cu tușe naturaliste pe alocuri. Interesant acest aliaj dintre sensibilitatea interioară (accentuat lirică) și exteriorizarea ei mai abrazivă, directă, întregindu-se reciproc, ca apa unor afluenți convergând în tandem spre aceeași destinație! Pretutindeni, în roman, mișună o mulțime eterogenă, tumultoasă, aciuată aici din toate azimuturile. Meseriași, salahori, intelectuali, aventurieri, milițieni, funcționari, securiști – un ghiveci uman, o cohortă supraturată ilustrând reperele unei epoci aparte și efervescente axate pe normele industrializării accelerate. Între Ghetou și Periferie e un du-te-vino permanent, o viermuială neslăbită, ca sumă a relațiilor consfințite în răstimp. Nina Ceranu surprinde și redă plastic această vânzoleală aparent haotică, dezarticulată, dar, totuși, structurată finalmente pe câteva comandamente stringente.
Autoarea relevează cu meșteșug un univers etnic pestriț, captivant, ” (…) care, în condiții normale, mergea ca un ceasornic. Fiecare avea entitatea sa, cultura sa, ce nu se îmbina cu altele, iar aceste entități și culturi nu se deranjau în evoluția lor viitoare. Era modelul după care ar fi trebuit să evolueze omenirea, în diversitatea sa etnică. De altfel, așa și funcționa, cu mici deviații. Și chiar și Cetatea. Ori poate micuța alcătuire umană luase exemplul Cetății?!”
Cu o pregnantă experiență originară, Nina Ceranu se dovedește o remarcabilă cunoscătoare a faptului de viață. Are propensiunea de a induce viul, freamătul nestins al existenței, iureșul ei amețitor și atât de ciudat de cele mai multe ori. O puzderie de personaje și de secvențe ”inundă” retina cititorului, ca torentul năvalnic imposibil de stopat. Frământare, zbatere, forfotă necurmată, asalt și repliere, tribulații intime și expandări colective… Iar deasupra lor, ca un avertisment, umbra Ghetoului, cu respirația lui fetidă, penetrantă, dominând autoritar (și implacabil) soarta chiriașilor din pântecul său. Însă imaginea care transpare cel mai abitir din tot acest tablou vivant este chiar Viața! Viața ca valoare supremă și râvnită/consumată la amperajul maxim al extensiei sale multiforme și fascinante. Scriitoarea posedă știința resuscitării elementului primar, selectând semnificativul, actul notabil, preocupant. Tonul este relativ potolit, fără acele rezonanțe cinic-pesimiste atât de manifeste în scrierile unor confrați cu alergie declarată la un anumit mediu social. Autoarea nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, însă ”înfierarea” nu are caracter distructiv, ci unul prioritar-constatativ. De aici și irizările de bonomie ce străbat paginile necontaminate, cum spuneam, de ghes vindicativ sau elan demolator. Nina Ceranu ia viața așa cum a fost, cu activul și pasivul ei. Nu o cosmetizează, dar nici n-o repudiază gratuit. Ca martor al evenimentelor produse odinioară, are meritul de a înfățișa realitatea in parametri obiectivi, nemistificați. Încât impresia de autenticitate este intensă – aportul ficțional fiind în inferioritate netă vis-`a-vis de ”probatoriul” realist. Notații gen ”(…) În amplasarea lui singulară, aici în zonă și chiar în întreaga Cetate , părea un tablou dintr-o scenă suprarealistă. De dădeai la o parte cortina, apărea perspectiva grotescă a acelei mici aglomerări umane, ce afișa un soi de calm aparent, bine ținut în frâu, bine temperat, o liniște mimată, când, de fapt, îndărătul sufletelor, mișcarea era sinuoasă, în vârtej și-n violență. (…)” (pag.135), confirmă percepția vie a romancerei, acuitatea spiritului ei de observație. Și, mai departe: ”Orașul acesta tentacular, cu urzelile lui subterane, multora nu le pria. Mai ales lumea lui ostilă și rece. Închisă, aproape ermetic. Bănuitoare. Tare selectivă… Mai toți veniții plecaseră încoace cu speranțe mari și, dintr-o dată, totul părea să ia o turnură neașteptată. Adică… să fie obligați să-și strângă puținele lucruri în valize și să urce din nou în tren. Cu el veniseră, cu el se-ntorceau. Mai bogați cu o experiență tristă. O viață pe drumuri. Între două curse. Lumea lor mică era încadrată într-o altă lume, într-un alt context mai larg. Cu legile ei proprii și cu altele impuse dinafară. Un compromis. Un tablou impresionist, înghesuit să intre într-un realism limitat, într-un laborator claustrogen, unde totul mereu se modifica, populat cu crochiuri injectate cu multă speranță”. (pag.149)
Autoarea nu are viziuni înguste, unilaterale, despre perioada descrisă. Și nici nu cade în capcana incriminator-resentimentară, erijându-se în cenzor moral. Dimpotrivă, etalează un echilibru legitim, prezentând faptele și imperativele epocii așa cum s-au consumat cu adevărat, fără diabolizări exagerate ori festivisme gratuite. Ca mărturie putem invoca nunta ”epopeică” din finalul romanului. Cu pitorescul și savoarea ei, dar mai ales cu nașterea intempestivă (și spectaculoasă) a pruncului miresei, ea semnifică tocmai triumful Vieții, faptul că, în pofida tuturor necazurilor și a neajunsurilor, Viața merge mai departe. (De altfel, descoperim și o simbolistică a titlului. Viața poate avea și o valoare minimă (zero), însă, alăturând și numărul unu, obținem cifra zece – sumă ce poate conferi existenței atribute superioare ca expresie (și) a calității ei).
O asemenea povară, de transfigurare artistică a unui univers uman atât de abrupt și de încins, cum este mediul muncitoresc, presupune și un anumit risc. Acela de a rata tema prin necunoașterea ei sau prin tratarea ei superficială, după ureche. Prozatoarea demonstrează că stăpânește temeinic subiectul – redactarea acestui volum reprezentând chiar un act de temeritate angajând profund eul creator. Așa se întâmplă atunci când știi bine ce vrei (și poți) să faci. Nina Ceranu este o scriitoare de amplitudine epică și de travaliu conceptual intens. Din câteva trăsături de condei, schițează un portret sau o acțiune. Aici își spune cuvântul marea ei experiență existențială, care imprimă tonul general al narațiunilor sale. Uneori mai aspru, mai franc, dar nelipsit (totuși) de infuzia sentimentului generos, picurat discret în pagină. Încât proza ei degajă un aer aparte, ușor ecranat, pendulând între tristeți episodice, nostalgii recurente și tresăltări ale conștiinței ziditoare în veșnică alertă.
Cu ”VIAȚA ÎNTRE ZERO ȘI UNU”, Nina Ceranu plonjează în trecut, rebranșându-ne acelor vremuri în care un număr semnificativ de compatrioți au descălecat în Timișoara, ca într-un Eldorado promis. Iar dacă orașul arată precum îl vedem și-l prețuim azi, asta se datorează și acelor pălmași (”vinituri”, ”strânsură”), care, prin corvoada lor, au primenit și dezvoltat zestrea Cetății. Ceea ce nu e puțin lucru, dat fiind faptul că destui și-au găsit aici, în acest colț mănos de Românie, nu doar împlinirea, ci și sfârșitul prematur, consfințind prin jertfa lor dreptul la o minimă recunoștință.
_______________________________________________
x) Nina Ceranu – Viața între zero și unu –
Editura Eubeea, Timișoara, 2014