Știm foarte bine că fiecare ins are destinul său. Mai fast sau mai rău, eroic ori banal, mai strâmb sau mai drept… Așa cum ursita oamenilor nu e identică, nici calea spre Dumnezeu nu este aceeași. Unii o descoperă mai devreme, alții mai târziu. Anumiți semeni acced mai ușor la revelație, ceilalți mai greu și numai în urma unor traume sufletești, procese de conștiință sau clarificări conceptuale.
Petru Vasile Tomoiagă se numără printre compatrioții care au găsit deja drumul spre Divinitate. O dovedește deplin volumul de poezii ”RĂDĂCINILE GENUNCHIULUI SAU RĂDĂCINA CRUCII”. Cartea a apărut la Editura timișoreană Eurostampa, în anul 2005, fiind subintitulată poemele credinței și bucurându-se de un preambul oportun și cald al Înalt Prea Sființiei Sale dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului și Arhiepiscop de Timișoara.
Mi-a atras atenția, dintru început, simbolul conținut în titlul lucrării. Acela al genunchiului. Genunchiul ca emblemă a umilinței, dar și ca operă desăvârșită a Ziditorului, întrucât nimic nu poate egala în perfecțiune arhitectura articulației. Proporția ideală dintre oase, ligamente, tendoane și mușchi, face ca mecanismul genunchiului – în speță motricitatea sa – să nu poată fi egalată de nicio creație artificială a omului. Aici, am în vedere roboții, ciborgii și androizii ale căror mișcări sacadate și rigide diferă net de fluența, naturalețea și multiplicitatea gesturilor umane derivând din structura lor esențial biologică.
A doua constatare : există la poet trei teme definitorii : dragostea, pietatea și elementul temporal. Dar, mai există și obsesia morții. De altfel, substantivul feminin ”moarte” se repetă des în tom (de peste 50 de ori!), ca un laitmotiv. Însă nu moartea ca extincție pur fizică și definitivă, ci ca o nouă întrupare, ca un alt debut – o reîntemeiere a unei dăinuiri decurgând din impulsul primordial și constituind principalul capital al religiei creștine: Învierea. ”Deasupra:/ viața vieților noastre./ Dedesubt:/moartea morților noastre…/ Între ele, tu,/ cu trupul meu în ghiare/ și nu te devorez/ doar din teamă/ că ai putea să mă scapi,/ să alunec din iubirea ta/ în niciunde,/ pentru că/ moartea morților/e tocmai viața”. ( Moartea morților).
Bardul trăiește intens comuniunea cu transcendentalul, din partea căruia așteaptă, smerit, izbăvrea. Întâlnim aici o stare febrilă mixată cu precipitări născute din îndelungi adăstări și rugăminți. Ritul canonic e respectat întocmai, revelația acționează concentric. Închinările lui sunt totuși de un patos difuz, care nu ”scrijelesc” timpanul prin stridențe ”revendicative” sau imputări de frustrat. Ele curg firesc, ca o recunoaștere a limitelor și erorilor sale lumești, dar și cu speranța în absolvirea de păcatul (real ori imaginar) ce-l împovărează : ”Iartă-l,/ Doamne,/ pe robul tău Vasile-Petru,/ care a avut/ atâtea bucurii și necazuri…/ Care s-a zbătut,/ dar nu a înțeles nimic,/ nici din viață/ și nici din moarte,/ pentru că rostul lui/ nu era pre pământ…” ( Rugăciune). Emoționantă prin simplitatea și omenescul ei, invocarea exprimă condiția tragică a individului incapabil a-și excede statutul ontologic și, în același timp, relevarea faptului că omul poate depăși ecuația viață/moarte regăsindu-se în dimensiunea sacrului ipostaziat de Demiurg.
Poetul e un sentimental manifest, în care laicul și evlaviosul coexistă echilibrat. Filtrată sensibil, lirica sa decantează fluxuri de afecte, amintiri și secvențe domestice impregnate cu tristețea recurentă a perdantului terestru : ”Bunicii îmi visează în țărână/ și primăvara-ntind câte o mână/ de iarbă,flori sau adieri de stele,/ ce se-mpletesc în gândurile mele…” (…) ( Între două lumi).
Ancorate pe temeiul virtuților teologale din morala creștină – credința, nădejdea și iubirea – stihurile lui Petru Vasile Tomoiagă redau frământarea unui semen ”prăjit” îndeajuns de focul existenței, dar care nu și-a abandonat niciodată calitatea sa de om. Dacă pe unii suferința îi înrăiește, pe alții îi înnobilează, descuindu-le și mai adânc ”sertarele”spiritului și ale inimii. Avem în ”RĂDĂCINILE GENUNCHIULUI SAU RĂDĂCINA CRUCII” o carte distinctă a unui autor remarcabil, care a izbutit să transforme experiența profană în conștiință duhovnicească.
_________________________________________________
x) Petru Vasile Tomoiagă – Rădăcinile genunchiului sau rădăcina crucii –
Editura Eurostampa , 2005, Timișoara