Cu volumul „FORMA NORILOR DE IERI”, ivit la Editura Autograf MJM, Craiova, 20l9, Emilian Iachimovski se află la cea de-a patra carte de versuri. El nu este doar poet, ci atestă și calități de grafician – desenele coperților și ale câtorva pagini din interiorul plachetei aparținându-i.
Mărturisesc că, atunci când mi-a „picat” opul în mână, l-am privit cu oarece rezervă. De ce? Mi-era teamă să nu dau iarăși de-o lucrare „deocheată”. Adică plină de secreții și dejecții, spută, limfă, sânge pe tavan și puroi cât încape. Ca să nu mai vorbesc de obsesii sexuale, stridențe lingvistice și alte trăsnăi ce inundă torențial spațiul conceptual al multor poeți, mai cu seamă tineri. Însă, spre surpriza mea, nimic din toate astea. Cartea este realmente „normală”, fără a fi tributară modelelor și curentelor seducătoare ca formă, dar găunoase în conținut. Sens în care autorul rămâne, de la un capăt la celălalt, el însuși. Cu plusurile și minusurile sale, cu suișuri și coborâșuri, dar întotdeauna el. Adică o personalitate ziditoare mai retractilă, mai sfielnică, e drept, însă nelipsită de simțul comunicării deferende și oneste.
Întotdeauna am fost (și sunt) convins că valorile nu se găsesc doar în amfiteatre, ci și în „barăci” periferice. În orice moment și în orice loc pot apărea semeni înzestrați și care, din excedent emoțional sau bun-simț, nu s-au impus în mod ostentativ atenției publice. N-au forțat recepția oficială, n-au cerșit bunăvoința corifeilor academici sau complicitatea caritabilă a vreunui responsabil cultural. Creatorii de această factură preferă, în general, solitudinea, recluziunea în aria protectoare a eului hipersensibil și veșnic agresat de presiunea insidioasă și constantă a existenței, știind că numai timpul va stabili rostul lor în grilă axiologică și, implicit, în mentalul colectiv.
Acestei categorii distincte îi aparține și Emiliam Iachimovski. El cultivă o lirică relativ „estompată” în placheta împărțită pe opt secțiuni. Și în care titlul fiecărui capitol încheagă la rându-i un vers, încât, finalmente, alcătuiesc o strofă unitară, de sine-stătătoare: „Privești…/ (I) …Călătorind…/ (II) … Prin aerul zborului…/ (III) …Oriunde…/ (IV) … și oricând…/ (V) …lumina petalei de cireș…/ (VI) …continuă…/ (VII) …/ (VIII)… și știi…” De asemenea, fiecărei cifre (numerotări) care se substituie titlului îi corespunde un vers ce prefațează/deschide, în cascadă, calea următoarei formulări, alcătuind astfel un cuprins liricizat și el. Încât, printr-un procedeu de „sciziparitate”, poemul se divide din poem, multiplicându-se în estuarul sufletesc ce adună, aidoma unui fluviu, toți afluenții din raza lui.
Dincolo de aceste artificii tehnice, însă, rămâne spuma, esența discursului poetic axat nu (atât) pe o imagistică sofisticată, cât pe concentrări desemnând sâmburele/miezul lucrurilor: „În acel timp, multă lume adunată,/ca un nor de pulbere peste tăcerea lumii./Clipă de clipă, zi și noapte, an după an,/trecători pe pământ și ape./În aburul rugăciunilor,/arătându-se și în cărți/că sângele de pe cruce/le pierduse urma./Cei mai buni dintre ei/au văzut că izvora/din fulgerele cerului/ca să spele inimile mucegăite./Pentru că nici un om, nici măcar unul,/nu scăpase din capcana de piele.” (l0)
Dacă am așterne aceste stihuri în tiparul prozei, am obține veritabile texte poematice marcate (îndeosebi) de trei elemente: melancolie, dimensiunea prospectivă și cuplajul cu eternitatea. Iar deasupra lor – împăcarea cu sine. Cu înțelegerea superioară a faptelor și a lucrurilor. Căci, spune el: „Dă formă dorinței/și ia acuma drumul de calcedonie./Laudă carnea aurie/și nu te bucura încă./Flacăra cireșilor se scutură/în mijlocul clipei./Atunci poți să pornești.” (l8)
Există la Emilian Iachimovski o predispoziție spre „ispășire”. Ceva sacrificial – un gen de căință vizând irosirea/destrămarea sinelui în ficțiune, dar și a imaginarului în prozaismul cotidian. Ambele, însă, cu urmări detonante la nivelul transfigurării artistice, unde coagulează benefic sub raport compozițional. Astfel, rezultă secvențe poetice remarcabile, fără zorzoane stilistice extravagante ori mimetisme conjuncturale. Autorul rămâne consecvent până la capăt cu maniera-i consacrată – ecranul caleidoscopic al creației sale incluzând deopotrivă rostirea filosofică, meditația religioasă, contemplarea inițiatică… Și toate astea – repet – sub semnul unei simetrii memorabile, poetul păstrând proporțiile cuvenite, dar continuând să se exprime pe calapodul său strict particular: „Cunosc dorința parfumului/de-a fi ars odată cu pielea mea,/fericirea florii când se deschide,/uimirea omului după ce se naște./Moartea ne învață toate întrebările/și de atâtea ori cădem în capcana/de a nu putea trăi din cursa câștigată.” (62)
Cu „FORMA NORILOR DE IERI”, bardul ne propune un poem-reculegere, cu șerpuiri mitologizante și interferențe culturale grăitoare, mergând de la reflecții asupra extincției și până la expandarea spectaculoasă și multiformă a viului. Încât sordidul coexistă cu sublimul, angoasa cu exuberanța, aspirația cu deziluzia ș.a. Dar – mai ales – dragostea, iubirea neîmpărtășită, constituie un laitmotiv al cugetării în care diapazonul emotiv freamătă de boarea stimulilor insuficient fructificați în plan relațional. În contactul nemijlocit cu ceilalți, care poate fi stimulativ, ori, din contră, inhibant din start.
Degajând un aer de resemnare solemnă, de acceptare demnă a unei conjuncturi minate de morbul fatalității pulverizante, poezia lui Emilian Iachimovski impune prin viziune și naturalețe, autorul conchizând că nimic nu rezistă predestinării. Nimic nu supraviețuiește infinitelor sale ipostaze. Doar virtualități incipiente sau, dimpotrivă, prefaceri în recul: „Într-o zi aveam să privesc/spre anii de mai târziu,/mai aproape de cunoașterea morții./Toți suntem în afara timpului,/încercuind prezentul/cu prea puțina clipă./Inel de apă din inel de apă,/ca dintr-un vis/din care naști alt vis./În pași mărunți,/întâmplători, de fum,/urcăm, alunecăm și dăm/cu sapa inimii-n țărână.” (104)
Titlul lucrării este inspirat ales, întrucât forma/configurația norilor reflectă pe deplin inconsistența și volatilizarea. Și nu de „ieri”, ci de acum cinci-zece-douăzeci de secunde, simbolizând la superlativ nestatornicia și efemeritatea existenței vizând irosirea/destrămarea datului primordial. De aici și starea de spirit analogă acestei realități deloc îmbucurătoare, dar, în „contrapartidă”, și generatoare de impresii macerate la amperajul superior al unei autentice înnobilări artistice.
_________________________________________________
x) Emilian Iachimovski – Forma norilor de ieri –
Editura Autograf MJM Craiova, 2019