-pamflet-
Cândva, răufăcătorii, înainte de-a fi spânzurați sau decapitați, erau cetluiți strașnic în obezi. Ori în lanțuri grele prinse de zidurile igrasioase ale temnițelor. Un braț de paie, răsfirat pe pardoseala umedă și rece, servea drept așternut, prin care mișunau șobolani și tot soiul de gângănii. Frigul carcerelor era întrecut doar de întunecimea lor, căci geamlâcurile cât palma, abia îngăduiau pătrunderea luminii soarelui. Iarna/vara, domnea aceeași atmosferă apăsătoare, sumbră, întreținută deopotrivă de aspectul înfricoșător al subteranelor și de gemetele osândiților. Zornăitul cheilor în broască, scrâșnetul grilajelor și răcnetele temnicerilor completau decorul acustic repetat zi de zi și ceas de ceas. Un fundal sonor monoton și deprimant, ca un imn cu inflexiuni precedând acorduri funebre, acolo, jos, în regatul lumii damnate și al izolării absolute.
Cei ce încă se mai puteau ține pe picioare, se „bucurau” de o imensă favoare: erau scoși la corvoadă silnică în măruntaiele pământului, unde îi aștepta cea mai îngrozitoare realitate: ocna. Mânuită de scripeți, colivia îi cobora lângă zăcământul de sare, pe care condamnații trebuiau să-l taie conform graficului întocmit de mai-marii pușcăriei. Operațiunea necesita un efort supraomenesc, încât unii nu rezistau ritmului îndrăcit de muncă și mureau cu lopata sau târnăcopul în mână. Năclăiți de sudoare, subnutriți și înfășurați în zdrențe, nefericiții aceștia alcătuiau însăși imaginea-emblemă a suferinței și a degradării umane. Situație în care, firește, i-au adus ticăloșiile comise și trebuiau să plătească pentru ele.
Rezultă astfel că, odinioară, obștea fusese mult mai aspră cu infractorii. Deținuții de atunci simțeau pe pielea lor ce înseamnă, într-adevăr, un regim dur de recluziune. Condiții mizere, lipsa igienei, extenuarea/exterminarea prin efort fizic, șicanele gardienilor, abuzurile administrative etc. Toate laolaltă reflectau severitatea măsurilor punitive care nu urmăreau recuperarea/îndreptarea individului, ci mai degrabă umilirea și distrugerea lui. Cât despre reintegrare/reinserție socială – nici vorbă! Odată scăpați din infernul salin, destui ocnași recidivau și ajungeau iarăși în mina care îi va îngropa definitiv.
Ei bine, vă puteți închipui ca nenorociții aceștia, zăbreliți și nituiți în fiare, să adreseze ocârmuirii o listă cu revendicări? Sau un protest apropo de drepturile lezate? De nesocotire crasă a statutului de ființă umană îndreptățită la atenție și respect, în ciuda tâlhăriilor și omorurilor săvârșite? A jafurilor și siluirilor, hoțiilor și negoțului măsluit? A vânzării de neam și a altor cârdășii nelegiuite?
Pe vremea aceea, sintagma „drepturile omului” era necunoscută. Totul se rezuma la două componente: actul și pedeapsa. Cu cât era infracțiunea mai gravă, cu atât sporea și răsplata. Scurt și pragmatic! Nu existau retorici sofisticate, chițibușerii avocățești, interpretări tendențioase ale normelor judiciare. Nu găseai puzderea de interese, mituitori, corupători, denunțători ș.a.m.d. Verdictul cădea rapid și implacabil, ca o consecință logică și normală a fărădelegii comise.
De la ocnașul din hrubă, ferecat în zale, învelit în cârpe, ros de foame și de ger, și până la deținutul de azi, cazat în blocuri, s-au scurs un stog de ani. Paradigmele s-au schimbat, iar societatea, la rându-i, a evoluat în consonanță cu noile comandamente moderne. Moravurile și obiceiurile s-au modificat – parte dispărând, parte înlocuite cu altele noi. Cum ar fi, de pildă, atitudinea făptașului apropo de condamnare. Nu doar că dezaprobă furibund decizia judecătorului, dar îi dă și lecții despre implementarea corectă a actului de justiție! Cum s-a ajuns aici? Simplu, căci rar delincvent care să nu cunoască la gramaj Codul penal! Încât, de bună seamă, sunt greu de păcălit cu sentințe împrăștiate anapoda și care – culmea! – îi obligă pe împricinați să stea sub zăvor! Asta întrece orice mârșăvie, provocându-le inapetență existențială și ireparabile traume sufletești. De unde se vede că cinismul magistraților merită sancționat cu maximum de fermitate, altminteri vor teroriza și pe mai departe oamenii ce, până la proba contrară, sunt nevinovați.
În fața acestor circumstanțe intolerabile, înculpații ce fac? Își exprimă, în cor, năduful. Dezacordul și imensa indignare vis-`a-vis de condamnările încasate. Unde? La turul triumfal al televiziunilor. Acolo bocesc nestins clamându-și inocența și victimizându-se din răsputeri. Apoi, mâine-zi, ca protest suprem, fug din țară! Cu limuzina, aeroplanul, trenul ori per pedes, trec frontiera și se aciuează oriunde, numai să iasă din raza de acțiune a procurorilor care i-au „decorat” cu ani frumoși de pușcărie. Pe urmă, sigur, mai încearcă și autoritățile noastre să-i readucă în patrie pe evadați, dar se lovesc de împotrivirea acerbă a dânșilor. Atitudine justificată datorită faptului că în România nu există condiții optime de executare a pedepsei care să se ridice la standardele lor. Etalon ce musai să includă camere separate, cu frigider, televizor, baldachin cu saltele pneumatice, telefon mobil, jacuzzi, internet, rafturi cu reviste și cărți, automate cu sucuri, cafea și țigări, plus un bancomat burdușit cu valută.
Dacă toate aceste minime cerințe vor fi îndeplinite de către statul român, atunci da, vom avea onoarea de a-i reprimi pe stimabilii compatrioți tuliți vremelnic peste hotare. Altminteri, nu! Și încă ceva: promisiunea fermă că, în privința lor, s-a comis o gravă eroare judiciară și, în consecință, vor fi eliberați în urma revizuirii proceselor.
De stau să cuget adânc, semenii în cauză nici nu sunt pretențioși. Ba, din contră, modestia lor e chiar înduioșătoare în raport cu periculozitatea faptelor atribuite. Și atunci, omenește vorbind, să nu-i apreciazi? Să nu le admiri spiritul combativ, energia polemică, elanul salvgardării personale în cele mai vitrege împrejurări? Să nu le elogiezi instinctul supraviețuirii, mentalitatea de învingător, forța de a nu ceda, în pofida tuturor dovezilor incriminatoare?
O structură psihologică aparte îi face, cu adevărat, unici. Exponențiali. Personaje de reclamă în menajeria ciudățeniilor știute și neștiute, și mereu prezente pe firmamentul încăpător și extravagant al vieții. Emotivi din fire, sensibili și retractili, sărmanii borfași suportă cu stoicism grindina acuzațiilor revărsată peste ei, încât nu poți să nu le plângi de milă. Să nu suferi alături de ei, potopind podelele cu lacrimile curgând șuvoi!? Să nu le împărtășești durerea, caznele cumplite induse de atâtea învinuiri, în fond, nejustificate?
Incredibil câtă indiferență față de soarta acestor compatrioți sacrificați pe altarul așa-zisei dreptăți! După ce că s-au spetit în oaza agoniselii exemplare, mai sunt și osândiți! Ca și cum n-ar merita un dram de respect din partea ocârmuirii, care, una-două, îi și vrea popriți la gherlă! Dacă ăsta nu e tratament discriminatoriu, atunci ce e? Altruism? Iubire frățească? Sau cruzime extremă derivând din plăcere sadică și impuls torționar?
Cu aceste date la îndemână, misterul roirii din țară e dezlegat. Condamnații aleg calea exilului, întrucât sunt nevinovați. Inocenți chiar, în ciuda dosarelor stufoase întocmite pe numele lor. Și a căror autenticitate e contestată în cor, ca dovadă certă a complotului procurorilor împotriva lor – stâlpi ai societății și exponenți rasați ai moralității publice.
Într-adevăr, surprinzătoare absența empatiei instanțelor față de prezumptivii infractori. Cu atât mai mult, cu cât aceștia invocă, în păr, ca principal argument defensiv, starea precară a sănătății personale. Dacă până la condamnare erau sprinteni și robuști, imediat după sentință s-au betegit brusc, ca secerați de molimă! Printre altele, li s-au reactivat metehne din neoliticul inferior și până în contemporaneitate, bașca modificări nocive ale ADN-ului cumulard. Nocive în sensul unei insuficiente expandări a spiritului arghirofil la nivelul scontat, pe principiul „Totul sau nimic!”.
Slăbiciunea fizică, dublată de fragilitatea psihică, aruncă acuzații într-o vâltoare emoțională de nedescris. Regretele, mustrările de conștiință, zbuciumul lăuntric – toate reflectă calvarul unei existențe calme și prospere până la un moment dat, dar curmată apoi prin intervenția brutală și inumană a justiției. Rezultatul? Un traiect de viață frânt, iluzii spulberate, rostogol în hăul pierzaniei… Altfel spus – perspective ioc, speranțe retezate, planuri năruite…
Până aici i-au adus tribunalele cu rechizitoriile lor blestemate! Până la disperarea supremă, care îi obligă că caute mântuirea dincolo de fruntariile țării. Bieții oameni! Amară soartă, crud destin! Și totuși, în tragedia asta necurmată, apare și o rază de nădejde. Se aude că pâlcurile de fugari, deja condamnați de instanțele naționale, s-au organizat într-un sindicat. Și, de comun acord, au adoptat o decizie. Prevederea ei? Sunt gata să se înapoieze în patrie, cu o condiție. Cazarea la hotel să includă, obligatoriu, și room-service-ul. Adică, pe românește zis, să li se servească mâncarea și băutura direct în camere. Și neapărat de către chelneri stilați. Altminteri, nu vor mai păși în veci pe solul natal, spre paguba autorităților ce vor suferi un grav deficit de imagine nu doar în ochii opiniei publice autohtone, dar și în percepția națiilor externe. Ceea ce e descalificant și absolut intolerabil!