-pamflet-
Pare-se că de o vreme încoace omenirea a intrat într-o epocă a ostilităților multiforme. Într-o eră a avertizărilor incontinente. Toată lumea mustră și atenționează, amenință și vituperează! Toți blamează, înfierează, acuză și sancționează! Toți mârâie și cârâie, arată cu degetul, se zburlesc. Vorba măsurată e înlocuită cu răstirea, calmul – cu țipătul, politețea – cu răcnetul. Un urlet generalizat tinde să astupe timpanele, înveninând insidios climatul existențial. De ce? Fiindcă au, veșnic, ceva de împărțit. De revendicat. De reproșat și de adjudecat.
Un spirit „justițiar”, ciudat și versatil, gresează necurmat circuitul soluțiilor extreme, încât nimeni nu mai răspunde cu înțelepciune și decență. Dimpotrivă, fiecare își încordează mușchii, scrâșnind din măsele și aruncând în azimuturi uitături homicide. Parcă au căpiat în păr, pândint clipa, momentul, când se vor năpusti unii asupra celorlalți, sfâșiindu-se cu ferocitate, exact ca hienele înfometate.
Răbufniri cu toptanul, aversiuni, antipatii și detestări la hurtă – cam asta regăsim din gros în atmosfera zilelor noastre. Motivația? Aceeași dintotdeauna. Dorința de putere, ispita dominării, chivernisirea fără margini. Precum vedem, unii țin morțiș să fie superiori celorlalți și să-i țină, într-un fel sau altul, sub obroc. Vor să fie mai strașnici, mai cu moț, caz în care nu precupețesc nimic ca să-și atingă scopul. Căci, indiferent de realitatea palpabilă și de datele bunului-simț, ei susțin excesiv un singur lucru: că adevărul le aparține integral și acționează numai în virtutea lui.
Dacă toată această râcă s-ar menține doar la nivel verbal, mai treacă-meargă. Nu poți închide gura tuturor, iar pofta de trăncăneală și de clevetire a lui Homo sapiens e proverbială. Din nefericire, însă, verbiajul acesta belicos include și o componentă concretă, iar ea se traduce prin fabricarea unor grămezi tot mai mari de armament. Și în special de rachete nucleare.
Când știi ce consecințe funeste are un potențial război atomic, tu continui să produci, pe bandă rulantă, ogive nucleare! Și le faci tot mai „fiabile”, mai ucigătoare, ca superlative ale nimicirii garantate! Încât, (ne)stimați posesori de asemenea unelte ale morții, vă întreb fățiș: v-ați săturat de viață? Nu vă ajunge cât ați agonisit până acuma? Cât ați adunat din toate colțurile lumii? Vreți și mai mult? Mai dihai și mai suculent? Poftiți la alte măriri și înlesniri, glorii și foloase? La alte osanale și închinăciuni în numele „adevărului” propriu și fluturat ca normă obligatorie pentru restul omenirii?
Dacă voi, corifeii zilei, v-ați sastisit de viață, de ce ne condamnați la dispariție și pe noi!? Cine vă dă dreptul de-a ne aneantiza? Credeți cumva că veți moșteni pământul? Că veți supraviețui oricât în buncărele voastre ultramoderne? Nu vă iluzionați! Veți sfârși prin a vă vâna și devora reciproc în labirintul subteran unde v-ați ascuns ca guzganii. Acesta va fi finalul pentru toți cei ce s-au închipuit zeii planetei, dar au pierit lamentabil în măruntaiele țărânei. Apocalipsă au vrut, apocalipsă vor suporta. Cât despre ceilalți, semenii de rând, vor răposa instantaneu, la vedere – simplă masă organică decimată de personaje instabile psihic și lipsite complet de empatie.
Când prostia, ambiția și fala își dau mâna, rezultă un cocteil cu potențial sută la sută… exploziv! Un amestec letal, în care, ca ingredient principal, tronează dușmănia. Oricând și împotriva oricui. Casus belli să fie, că gloanțe sunt destule. Depozitele gem de muniții, iar stocurile epuizate se refac cu repeziciune. Căci vrăjmașul, inamicul pervers și ticălos, musai răpus îndată, ca probă că nu te va mai deranja (și contrazice) niciodată. Atfel spus – adio pizmă, adversități sau intimidare! De răutăți, admonestări și înfricoșări – nici pomeneală! Cinstit, nu? Totul e să te lași hăcuit cu convingerea că slujești o cauză nobilă și, pentru ea, merită să-ți verși sângele.
Nu știu unde vom ajunge, dar prea s-au îndesit dovezile de neîncredere și de vrajbă. Colaborarea intensă și firească e substituită tot mai evident cu morbul confruntării oarbe. Asistăm la retrasarea sferelor de influență globală, la îngherbarea de noi alianțe militare și de accentuare a retoricii belicoase. Până și state mici, nesemnificative din perspectivă ostășească, s-au trezit din ambianța pașnică și târguiesc masiv armament! Comerț ce a înflorit în ultimii ani și care a umplut spectaculos conturile „cultivatorilor” de arme de pe toate continentele.
Ușurința (și iresponsabilitatea) cu care se invocă posibilitatea utilizării bombelor atomice mă obligă să cred că decidenții planetei s-au scârbit de bunăstare. Și atunci, nu cumva au turbat de bine? Bogăția, huzurul, nu le-a afectat percepția, strâmbându-le obligațiile/prioritățile firești și criteriile morale?
S-a stabilit că îmbuibarea lezează simțul cognitiv, reducând mult ecartul dintre rațiunea sobră și voluntarismul lăbărțat. De unde și ghiftuirea ca factor de risc major, încât trebuie suprimată prin substituirea ei cu pârjolirea regeneratoare. Doar cunoaștem că focul purifică și transformă solul, lăsându-l pregătit pentru o nouă însămânțare. O nouă renaștere anticipând belșugul recoltei și abundența poamelor din livezi și podgorii. Daruri sublime sub mângâierea soarelui croind reverențe naturii atât de mărinimoasă cu pământenii. Rodnicia ei – poate fi asemuită cu ceva? Revărsarea și abundența ei includ vreun termen de comparație? Există vreo asemănare, o analogie cu ceva similar? Evident că nu. Firea e unică și esențială în dăinuirea obștească, întrucât din ea ne tragem seva la grămadă. Iar atunci, de ce urzim s-o distrugem?! De ce complotăm s-o radem definitiv cu suflul mortal al uraniului dezlănțuit?!
Și iarăși revin la interogația care mă frământă: a intrat specia umană în „sevraj”?! O mănâncă pielea și simte nevoia unei noi scărmănări? Unei altoiri strașnice la epiderma goală? S-a plictisit de parfumul edenic al florilor și râvnește miasma oxizilor chimici? Nu-i mai priește oxigenul curat și poftește vapori sulfuroși și trâmbe de fum otrăvit? Mă îndoiesc că ar nutri asemenea preferințe, și atunci? Derivă această situație din misterele codului genetic programând ciclic extincții în masă, sau e consecința exclusivă a arbitrarului extrem reprezentat de factorul uman?
Oricum am interpreta faptele, ambele variante ilustrează aceleași efecte cataclismice asupra întregii populații a mapamondului. Cu deosebirea că, totuși, înainte de-a apăsa butonul nuclear, decidenții planetari mai au la dispoziție câteva clipe de reflecție. Răstimp în care, cine știe, ori le înțepenește mâna, ori leșină lângă valiza morții. Asta în ipostaza optimistă, căci în versiunea pesimistă – nu mai apucăm să comentăm nimic, topindu-ne de-a valma în jarul radiației sufocante.
Și astfel, Terra, casa comună pe care am locuit-o și mobilat-o în fel și chip, asistă la încă o autodistrugere a civilizației, după o dezvoltare remarcabilă. Din tot ce-a fost odinioară, va rămâne doar piatra calcinată ca mărturie a perindării noastre efemere în acest colț, cândva de rai, al universului. Un scenariu terifiant, desigur, dar nu exclus în întregime. Tocmai de aceea, corifei războinici, mai gândiți-vă. Mai meditați, înainte de-a fi prea târziu. Chibzuiți adânc, cu ochii pe azurul cerului încă neîntinat și cu palma pe inimă…! Mai cugetați!…