În ipostaza de virtual șef al statului, aș dori pentru țara mea tot ce e mai bun pe lumea asta. De pildă, aș vrea să aibă niscai portavioane. Nu multe, cam cât are o superputere. Apoi, aș râvni și la rachete nucleare. Nu multe, cam câte posedă marile națiuni. Nu m-ar lăsa indiferent nici submarinele atomice și navele militare, drept pentru care aș pofti să am și din ele. Nu multe, cam câte dețin și greii lumii de astăzi. Aviația – un alt domeniu fascinant! M-ar încânta din cale-afară să stăpânesc avioane supersonice, bombardiere strategice, sateliți spațiali și drone inteligente. Nu multe, cam câte au corifeii planetei. Evident că nu mi-ar strica și niște tancuri, obuziere și blindate ultramoderne. Nu multe, cam câte găzduiesc și țările marcante ale mapamondului.

Despre alte uimitoare instalații și echipamente ostășești – ce să mai zic? Le-aș adopta și pe ele fără discriminări, rețineri sau prejudecăți demodate și antidemocratice. Iar pe urmă, cu toate aceste mirabile daruri la îndemână, ce-aș face? Ei bine, m-aș așeza temeinic la masa negocierilor. Cum? Care negocieri? Alea decisive, de care depinde soarta omenirii și unde cuvântul meu atârnă hotărâtor. Normal că nu oblig pe nimeni să vină la tratative. Cui nu-i place, n-are decât să șadă acasă, că se poate și fără el. A! Și încă ceva foarte important. Aș mai voi, în numele patriei mele, o infuzie  de patriotism autentic. O doză neechivocă de sentiment al apartenenței. Nu mult, cam cât afișează statele ce demonstrează că le pasă de locuitorii lor și în contul cărora acționează invariabil ferm și eficient. ”Mă rog…” – mi-ar putea spune cineva. ”Nu exagerezi? Nu aspiri la prea înalt? Doleanțele tale sunt utopice și nu se vor concretiza niciodată”. ”Și?” – i-aș răspunde. ”N-am dreptul să visez? S-a prohibit cumva și ea, nevinovata reverie întrupată de atâtea ori din blatul realității omniprezente?”

                Dacă și visul conține un capăt, un liman, habar n-am. Dar știu precis că datele concretului îl alimentează copios, îngroșându-l și proiectându-l incitant. Exact ca și atunci când, de exemplu, te acaparează astfel de preferințe stranii și-ți imaginezi, fie și o clipă, că te poți compara/măsura cu actualii protagoniști globali. Și, mai ales, să pertractezi cu ei – campioni ai acordurilor ”supervizate” de o logistică formidabilă și o tactică așijderea: pragmatică, modernă și penetrantă, de nestăvilit.

                De bună seamă că suma ingredientelor la care m-am referit mai sus alcătuiesc o anumită prescripție. O rețetă. Rețeta fericirii. Ea asigură succesul, prosperitatea, perspectiva luminoasă și dăinuirea programată a tuturor elementelor bunăstării personale și colective. Simțământul puterii absolute, senzația perenității și setea necurmatei autodepășiri formează tripticul evolutiv al zilelor noastre, de la care se așteaptă cu nădejde soluțiile viitorului. Fapt ce, desigur, nu face altceva decât să ne mențină optimismul la cota superioară a încrederii și aprecierii necondiționate.

                Simt, însă, că tabloul descris până acuma nu e complet. Că mai lipsește ceva. O, am găsit: nu mi-ar strica să păstoresc și un sistem de bănci. Nu multe, cam câte există pe meridianele consacrate ale finanței internaționale. În modestia mea, n-aș înhăța baș tot bănetul, ci doar o parte din morman, ca să rămână și altora mijloace de trai. Filotim cum sunt, n-aș asista impasibil la apariția riscului de sărăcire a oamenilor din top. Ar fi o rușine insuportabilă, un afront de nedescris la adresa semenilor ce au ostenit îndelung și strașnic pe altarul sfintei agoniseli și pe care, natural, spectrul pauperizării accelerate i-ar nenoroci anticipat. Tocmai de aceea s-a și cimentat, în timp, mirifica rețetă, ca panaceu al integralei metehnelor și insatisfacțiilor ce macină non-stop individul și societățile multiple. Curat, direct și eficace, cu ajustări fine, chirurgicale, remodelând decorul (și anatomia) ori de câte ori e necesar. Nu e remarcabil? Nu e minunat?

                Aș mai jindui și la alte avantaje și înlesniri pentru interesele noastre. Nu chiar așa de numeroase, dar cel puțin egale cu facilitățile acordate alogenilor în raport cu noi. Aici nu mă refer la profitul reciproc, la folosul drept, echitabil, desemnând respectul, voința comună și buna rânduială în gestionarea justă a beneficiului mutual. Fără privilegii aberante, câștiguri dubioase sau favoritisme blamabile. Fără căi lăturalnice și retorici prăsite din ghes acaparator și ambiții supradimensionate de mirajul dobânzilor rapide și dolofane. Pe scurt – fără intenții oculte și tehnici manipulatorii.

                Dar, ce vorbesc? Trebuie să mă opresc aici cu șuvoiul pretențiilor absurde, fiind în pericol de-a eșua penibil în smârcul înfumurării nesănătoase. Veleitățile mele sunt bizare, admit, însă ce pot face dacă mă curtează necurmat? Un orgoliu recurent și bicisnic mă ține mereu treaz și atent la ce se petrece în jur, obligându-mă la cugetări și ziceri dintre cele mai neașteptate și ciudate. Sens în care, deunăzi, un amic m-a apostrofat pe ton pripit, deși îl știam un ins molâu, cu digestie lentă și somn întețit. Mi-a ”ciripit” că, astăzi, demnitatea n-are nicio valoare și că ar fi mai nimerit să te lepezi de ea. Nu doar că nu te ajută, dar stima de sine te și împiedică în viață, întrucât oamenii verticali răzbat infinit mai greu prin hățișurile și cotloanele existenței. Motiv pentru care mândria individuală și cea națională, perseverența, îndârjirea practică, n-ar mai trebui să constituie însușiri pozitive, ci, dimpotrivă, defecte capitale.

                Mărturisesc că afirmațiile sale m-au instalat serios pe gânduri, declanșând sfincterul reflecției abisale. Și în care noțiuni ca ”aroganță”, ”semeție” și ”trufie” se ciocneau haotic, penetrând impetuos spațiul conștiinței adânc tulburate. Până la urmă, însă, sătul de atâta meditație, am conchis că amicul n-a grăit baș în dodii. Climatul prielnic, traiul lin și leafa ”bombată” i-au modelat neîndoios caracterul și percepția. Între tihna personală și frământările iscate de situații imprevizibile și problematice, omul a ales definitiv prima variantă. Dezbărându-se de vanitate, de acel plin de sine, în fond, identitar, ortacul și-a restrâns proiecția ”filozofică” la un singur reper esențial, cu toate derivatele sale arhicunoscute: confortul. Și dincolo de care nu mai există nimic. Absolut nimic! Nici mamă, nici tată și, deseori, nici măcar țară!