TURISTUL

-nuvelă-

Flancată de molizi, pârtia aducea cu o limbă inertă de creatură colosală. Zăpada așternută în ultimele zile strălucea acuma în lumina vie a soarelui, ca o oglindă uriașă șlefuită intens. Cerul era limpede și vast, expandând întruna din țesutu-i inepuizabil. Dijmuită în răsufletul nopții, temperatura se înscrisese deja pe cursul recuperării caloriilor pierdute. De la o oră la cealaltă, astrul se înfoia tot mai semeț, dominând autoritar bolta străvezie.

Nimic nu tulbura pacea instalată de mult, de la căderea primei ninsori. Atunci viscolise aprig și necurmat, întrecând așteptările. Vântul scrâșnise din răsputeri, troienind haotic orice bortă sau pisc. În zbaterea-i smintită potopise întreaga vale, căptușind-o de la poale spre vârf cu brocartul hlamidei albe. Fusese o simfonie neasemuită în sânul naturii stârnite. Cu trecătorile blocate, priporul revenise la starea virgină de altădată, când febra hibernală oferea privirii imagini de neuitat. Apoi, treptat, depresiunea se eliberase din corsetul omătului supraabundent – neaua stăruind doar pe versanți și pante orientate către nord.

Oprindu-se o clipă, omul își mută desaga pe umărul celălalt și, ridicându-și gluga, își șterse cu dosul palmei transpirația de pe frunte. Tot urcând, asudase, și mai era destul de mers până la cabana cocoțată pe-o creastă de munte. Deocamdată, însă, se afla aici și scruta pârtia dinaintea lui. Cu câteva amenajări, o putea înscrie în circuitul turistic. Zona avea potențial, se lămurise încă de la întâia vizită în perimetru. Pâlcul de brazi din creștet, de pildă. Se cerea tăiat. La fel și niscaiva pini prea apropiați de potecă. Înclinația costișei era bună – diferența de nivel fiind optimă pentru schiat și săniuș. Va rezolva cât de curând și problema telescaunului, cu dotările necesare. Așa cum văzuse și în alte stațiuni din țară și străinătate. Nu voia să rămână mai prejos și tocmai de aceea va investi oricât în infrastructură și echipamente. Știa că o bună dotare tehnică asigură din start premisa reușitei. Era convins că-și va amortiza cheltuielile în scurt timp, întrucât, conform statisticilor, numărul practicanților sporturilor de iarnă sporea an de an. Ceea ce, evident, însemna că nu va duce lipsă de clienți, dimpotrivă. Se și întrebase, deseori, dacă va izbuti să facă față asaltului lor, în caz că vor năvăli prea mulți deodată. Apoi tot el se liniștise concluzionând că temerile nu-și aveau justificare. Ca la orice început, lumea nu va da buzna asaltând pârtia non-stop. Trebuia mai întâi să se ducă vestea, iar dacă aprecierile întruneau majoritatea, abia atunci era posibil un aflux mai consistent de turiști.

Se urni din nou, călcând cu pași mari și rari prin nămeți. Mai rămăsese de parcurs un brâu de lizieră, după care drumul până la cabană se ușura întrucâtva. Cumpărase adăpostul la un preț favorabil și intenționa să-l mărească, transformându-l în hotel și restaurant. Asta la primăvară, când șleaurile se întăreau, îngăduind transportul materialelor de construcție și al muncitorilor. Își croise deja planul, stabilind ordinea și numărul camerelor, poziția terasei și amplasamentul celorlalte anexe. Odată terminate lucrările, își va aduce familia și se va instala definitiv acolo. Era gândul său intim, dorința fierbinte de-a o rupe radical cu orașul și de-a se refugia în mijlocul naturii curate și protectoare. Căci, pretutindeni, nu găsea decât înghesuială, hărmălaie și poluare – un azimut gri, încețoșat, recompus necurmat în sporii letali ai respirației cotidiene.

Simți un val de prospețime inundându-i viscerele și sări peste o crevasă camuflată parțial. Recluziunea în custodia firii i se păruse dintotdeauna cea mai potrivită soluție de apărare a sinelui. Mai mult: de salvare a sa din elementul dizolvant al timpului drastic porționat și alocat veșnic actelor contrare predispozițiilor sale native. Ca și cum ar fi fost osândit să suporte la infinit aceeași succesiune consacrată a evenimentelor, aceeași teroare a faptelor debușând invariabil în zerul coclit al rutinei pustiitoare.

Sedus de maiestatea decorului, trase adânc aer în piept. Brusc, senzația de confort lăuntric deveni precumpănitoare, umplându-i toată ființa. Ce inspirat fusese alegând ca reședință ținutul acesta! Nici că se putea o selecție mai potrivită, în care interesul pecuniar să concorde atât de bine cu tihna intimă. Cu pacea și armonia după care jinduise neîncetat și care, astăzi, i se oferea din belșug, ca un dar nesperat, însă meritat neechivoc.

Ocoli o denivelare acoperită cu gheață și răzbi pe un tăpșan răzuit de zăpadă. Pesemne că vântul îl curățase noaptea trecută, când se năpustise subit dinspre crestele congelate. Dar, precum apăruse de iute, aidoma de repede se și potolise, sătul sau plictisit de zbenguieli. Asemenea erupții nu erau rarități, din contră. Vremea se putea schimba neînchipuit de rapid, culisând de la senin la tulbure, și invers. Avusese deja prilejul să se convingă de capriciile ei și orice drumeție, în perioada asta, includea și o doză de risc. Conștientiza primejdia și tocmai de  aceea nu se aventura prea departe de cabană. Acuma, însă, n-avea rost să-și facă griji. Timpul se arăta prielnic, chiar prea darnic în strălucirea-i orbitoare sporită și de răsfrângerea omătului. Încât, probabilitatea de-a se modifica intempestiv se reducea la zero, dată fiind acalmia solemnă regăsită pretutindeni.

Din poziția în care ajunsese, zărea gurguiul muntelui scăldat într-o lumină intensă și pură. Transparența aerului părea ireală, ca zămislind întruna secvențe desprinse din uimiri și miraj, transă și visare. Piscurile învecinate etalau aceleași fațete înecate în feerii mirobolante deversate din pledul imaculat al miracolului iernatic.

Copleșit de atâta bogăție, coborî pleoapele. Receptase aproape dureros imaginile serafice prăvălite asupra sa și care-l bulversau neîndoios. De data aceasta intensitatea emoțiilor atinseseră o cotă înaltă, răscolindu-l profund. De bună seamă că rezona aparte cu mediul, din moment ce-l asaltau asemenea senzații. Simțise mereu că legătura sa cu natura avea alte coordonate, supunându-se unor legități diferite. La mijloc stăruia ceva încă nedeslușit, dar care, negreșit, provenea din filieră eterogenă, de obârșie tainică. Altminteri nu-și explica trăirile astea deosebite, anvergura și adâncimea lor, forța lor strivitoare zguduind sufletul și racordându-l eternității.

Când deschise iarăși ochii, mai că-și pierdu echilibrul. Un puseu de amețeală îl destabilizase nițel, apoi își reveni numaidecât. Lumina solară îi irita orbitele și, pentru a se feri de ea, duse palma la sprâncene, în chip de cozoroc. Acuma, vedea mai clar și roti capul de jur-împrejur. Pretutindeni – aceeași liniște de început de lume. Aproape materială, vibra în timpane, ca un fălfăit domol de aripă pufoasă prinsă în evantai. Solemnitatea clipei expanda concentric, prefațând noi sonorități pe diapazon fragmentat de acustici inedite. Era ca un concert neauzit dar totuși prezent – un gen de uvertură specială în capilarele fragilizate ale ființei.

Porni din nou, atent să nu alunece. Lăsase deja îndărăt liziera pădurii, când îl potopiră alte idei legate de proaspăta sa investiție. Da, se va dedica în întregime ei, fiind o acțiune prioritară dincolo de orice alt considerent. Constata cu satisfacție că, pe măsură ce-și explora proprietatea, descoperea noi elemente ce-i sporeau mulțumirea vizavi de oportunitatea și viabilitatea proiectelor sale. Îi era clar că dobândise ceva extrem de atractiv și de prețios – o autentică zonă identificabilă doar cu tărâmuri de basm ori cu paradisul. Depindea numai de el cum o va pune în valoare, accentuându-i la maximum potențialul ispititor. Pe de altă parte, însă, parcă îl curta și o oarecare reținere. Un sentiment confuz îi inocula și o anumită stare de culpabilitate, ca și cum, achiziționând terenul, ar fi comis, în paralel, și o necuviință. Atâta frumusețe concentrată sub mantia virginală a naturii, atâta splendoare condensată și care, totuși, va fi perturbată în curând! Anticipa intruziunea semenilor, exuberanța lor molipsitoare injectată de amperajul superior al agrementului neângrădit. Forfota, viermuiala lor dislocând pacea ancestrală a locului și substituind-o cu ritmul și trepidația vieții moderne de care, în fond, era așa de sătul.

Inspiră adânc și, cu un gest repezit, își repoziționă pe creștet gluga hanoracului. Undeva, în depărtare, avu impresia că zărește un contur uman. Sau ceva ce aducea cu o umbră mișcătoare. Imaginea se derulase lângă un tufiș troienit și nu durase decât o fracțiune de secundă. Sens în care admise că, poate, se înșelase – percepția oculară jucându-i o festă, cum, de altfel, se mai întâmplase în trecut, când hora luminii și a obscurității creaseră nu rareori false reprezentări.

Tot înaintând, se încălzise deja binișor. Aerul pur îi turna vigoare în mădulare, ca un balsam cu puteri miraculoase prefirat de pretutindeni. Sus, pe boltă, soarele incendia cu aceeași osârdie nemărginirea orizontului, răstimp în care cerul devenea parcă și mai azuriu, și mai diafan. În jur, totul eșuase într-o expectativă grea, solemnă, de nuanță liturgică prefigurând veșnice încremeniri. Dar care, neîndoios, nu se vor instala, din moment ce zona își va modifica statutul, devenind accesibilă oricând și oricui.

Ajungând în acest punct al reflecției, omul oftă și-și reprimă anevoie unda regretului ce-l acaparase o clipă. Din respect pentru natură, nu va interveni chiar atât de brutal în miezul ei. O va menaja cât va putea, cu certitudinea că va găsi un compromis rezonabil cu ea, ca temelie a viitorului parteneriat reciproc avantajos. Căci, până una-alta, cheltuise niște bani și ei necesitau recuperări grabnice. Era un adevăr limpede și constant, de care trebuia să țină seama mereu, ca de o lege cu impact imediat și decisiv în caruselul vieții. Altminteri, risca prăbușirea, naufragiul dezonorant pe reciful eșecului patentat, de unde nu mai exista cale de întoarcere. Știa bine acest lucru și tocmai de aia calculase serios orice pas sau gest menit a-i apropia sorții izbânzii.

Mai parcurse câțiva pași, apoi se opri și-și aruncă privirea în larg. Pata aceea zărită adineauri, în preajma desișului, prinsese viteză și venea către el. O clipă se impacientă, după care realiză că era un localnic ce urcase la rândul său muntele. Când poposi în fața sa, observă că drumețul purta uniformă și armă, și abia atunci concluzionă că întâlnise un vânător.

-Singur, singurel? îl întrebă acesta.

-Precum se vede.

-Și nu vă temeți? continuă vânătorul.

-De ce m-aș teme?!

-De urși, de pildă.

-Sunt urși în zona asta?

-Și încă destui, preciză vânătorul. Chiar acu’ hăndrălesc vreo doi pe-aci… așa că aveți grijă.

Celălalt afișă o mimică surprinsă și nedumerită în același timp, încât vânătorul simți nevoia să adauge:

-Din câte am auzit, sectorul ăsta a fost cumpărat de un tip de la oraș. Cică, vrea să deschidă pârtie de schiat. Treaba lui ce face, da’ mi se pare cam visător.

-De ce?

-Fiindcă terenul e moale și alunecă. Mai ales când plouă mult. Și toarnă al naibii uneori, de zici că-i potop. Și unde mai pui că mișună de lighioane.

-De urși?

-Și de lupi. În iernile aspre, apar în haite și urlă anapoda. După o pauză, continuă cu un ton scăzut: Și mai e o chestie. Cu cabana.

-Adică?

-E bântuită. Acolo, cândva, s-a comis o crimă. Lumea susține că sufletul moartei n-are odihnă și circulă prin încăperi. De aia a și rămas părăsită, că n-a mai vrut s-o locuiască nimeni.

Voiajorul căzu nițel pe gânduri, răstimp în care vânătorul își mută carabina pe umărul stâng. Cu gesturi domoale, scoase din tașcă un binoclu și scrută împrejurimile, pe urmă, așezându-l la loc, rosti grav:

-Copila avea șaisprezece ani.

-Cine?

-Fecioara, răposata. Era un lujer de fată…

-Ați cunoscut-o?

-Sigur, răspunse vânătorul. Apoi, tot el, imediat: Însă nu mai vreau să vorbesc despre ea, că mi-e inima amară. Mai bine-mi caut de drum, să nu m-apuce înserarea. Iar dumneata ține-o tot drept, să nu te rătăcești.

După plecarea vânătorului, călătorul se urni la rându-i. Distanța până la cabană se scurtase simțitor, încât nu mai avea mult de mers. Cu toate astea, însă, parcă nu mai proba același ghes la înaintare. O senzație nouă, nemaicunoscută, îl acapara progresiv, tulburându-l. Îl sâcâia și albul interminabil al zăpezii, ca și scârțâitul omătului mursecat sub tălpile groase ale bocancilor. Pe urmă, brusc, sentimentul de nesiguranță ajunse precumpănitor. Raportată la relatarea vânătorului, starea sa de spirit traversase oscilații surprinzătoare, basculând între prezumtiva ostilitate ambientală și granița temerii inoculată involuntar. Dintr-o dată, totul deveni potrivnic, urât, etalând capcane și dușmănii ascunse. Natura însăși se întorsese contra lui, din moment ce nu-i mai transmitea fiorul acela extatic, sublim, unic prin substanță și singular prin seducție. Puritatea și candoarea ei dispăruseră instantaneu, ca măturate intempestiv de-un satir impudic și arbitrar.

Coti la dreapta, înscriindu-se pe ultima porțiune de drumeag. Deasupra sa, astrul își pierduse câta din strălucire, împrumutând tonuri mai închise. Tapate parțial cu omăt, trunchiurile brazilor își proiectau cetinile spre cer, în nădejdea și competiția de-a sorbi o geană de lumină în plus.

Cu cât se apropia de adăpost, cu atât frământarea sa sporea. Nu mai vedea în ofrandele mediului acele tentații ce-l cuceriseră așa de tare întâia oară. Acuma, parcă i se luase o pânză de pe ochi și zărea cu totul altfel lucrurile. De bună seamă că idealizase realitatea, ignorând sau refulând automat în subconștient laturile ei inamicale ori de-a dreptul periculoase. Și care, iată, există garantat, nefiind rodul spiritului de bravadă sau al excesului fabulatoriu. Vânătorul fusese cât se poate de explicit în istorisirea sa, considerând-o perfect credibilă. Încât, nu era niciun motiv să-i pună la îndoială spusele. Numai că intervenția acestuia îi dezvăluise o imagine neștiută a ținutului, pe care nici măcar n-o intuise, darămite s-o cunoască. De aici și debusolarea axată  pe noile elemente descoperite intermediat și care-l afectaseră numaidecât, descumpănindu-l. Mai ales povestea cu tânăra ucisă în cabană îl dăduse peste cap, provocându-i realmente repulsie. Nimeni nu-i zisese nimic, nu-i atrăsese atenția, ca și cum s-ar fi complotat în păr ca să-l momească aici, atribuindu-și, fără a știi și a vrea, postura de victimă. Apoi, subit, îi veni să râdă, socotind că, poate, mersese prea departe cu supozițiile nefaste. „La naiba cu toate! cugetă. Doar n-o să fiu sclavul închipuirilor și al speculațiilor neroade! Dacă te iei după balivernele fiecăruia…”

Poposind, în sfârșit, la cabană, se simți despovărast de lestul gândurilor negre ce-l cotropiseră o bună bucată de timp. Reintrase de-acum în elementul său pendinte de importanța și anvergura proiectului elaborat îndelung și pe care-l va concretiza odată cu instalarea definitivă a primăverii. În rest, nu trebuia să-și facă griji. Misiunea lui îi impunea concentrarea exclusiv asupra obiectivului propus, nu să-și irosească energia în meditații și supoziții sterile. Idei avea, resurse și voință – așijderea, ce-i mai lipsea? Locația îl ispitea necurmat, planurile colcăiau stârnindu-i vocația ziditoare, elanul constructiv, aici, în plai alpestru și-n deplină comuniune cu natura. Cât despre eventualele primejdii reprezentate de lupi și de urși – haida-de! Era puțin probabil să se intersecteze cu asemenea jivine, chiar dacă se pleca de la prezumția omniprezenței lor în orice loc și anotimp. Forfota viitoarei pârtii și amplasarea infrastructurii  de-a lungul traseului va descuraja indiferent ce intrus cu gheare și colți. Pe urmă, mai existau și pădurarii – angajați învestiți special cu prerogative de pază și control, ordine și supraveghere. Prestația lor nu putea fi decât salutară, inducând necesarul calm și epurând perspectiva de spectrul virtualelor năpaste legate de mișcările imprevizibile ale fiarelor sălbatice.

Convins că se alarmase inutil, cârmi spre intrarea cabanei și împietri instantaneu. Lacătul cenușiu și borțos, de la antreu, dispăruse. Invadat de-o presimțire funestă, împinse încet ușa, care se despică scârțâind din balamale. Trecu apoi în bucătărie, unde nu constată nimic deosebit. Aceeiași liniște mormântală domnea peste tot, ca dovadă supremă a spațiilor părăsite sau abandonate în grabă. Brusc, își aminti de istorisirea vânătorului, cu fata ucisă aici, cândva, și se înfioră. Dacă, într-adevăr, stafia copilei bântuia casa? Auzise destule povești cu strigoi și năluci tulburând tihna semenilor și aruncându-i în plasa disperării. Vastă și grea, tăcerea părea scursă din vrana tenebrelor pândind neslăbit din orice ungher sau interval. Un soi de primejdie nedefinită, insidioasă, plutea în suprafața restrânsă a încăperii și omul își reținu anevoie strigătul de uimire când descinse în dormitor. Sub plapuma groasă, din lână, desluși conturul unui trup omenesc. În odaie era cald, semn că, nu de mult, cineva aprinsese focul în teracotă.

Uluit de-a binelea, croi un pas îndărăt și se holbă îndelung la arătarea tolănită pe dormeză. Nu-i venea să-și creadă ochilor, de parcă trăia un coșmar la borna dintre obiectiv și reverie, torturându-l prin imagini terifiante. O clipă își închipui că visează și se ciupi de braț, însă durerea ivită numaidecât îi demonstră contrariul. Mai mult chiar, percepea limpede răsuflatul musafirului nepoftit – amplu, profund, însoțit de-o ușoară hârâială cu tentă cavernoasă.

Zări vătraiul proptit de baza teracotei și-l înșfăcă îndată, ca pe-un harpon. Cu vârfu-i încovoiat, agăță capătul de sus al plapumei și-o trase precaut. De sub învelitoare se iți chipul unui bărbat blond, neras, cu cearcăne proeminente și pielea flască, lividă. Umezită de transpirație, fruntea lată și înaltă strălucea curios, părând aureolată de un nimb secretat din orificii multiple și tainice.          

Îl contemplă un moment în nemișcare, intrigat de pacea așternută pe obrajii intrusului. Căci asta descifra cu precădere – mugurii armoniei și amprenta concordiei – tihna neechivocă cuibărită în pliurile țesutului și aglomerația porilor. După înfățișare, nu s-ar zice că avea în față o fire temerară, animată de un curaj ieșit din comun. Și totuși, străinul era aici, sforăind nonșalant în patul său, consecutiv spargerii lacătului și pătrunderii prin efracție în locuința lui. „Ăsta, ori e sonat, ori nesimțit! – gândi. În orice caz, are tupeu, nu glumă!”

Strânse zdravăn mânerul vătraiului și-și repezi cu putere vârful bocancului în tăblia recameului. Urmă un pocnet sec, apoi oaspetele își despică pleoapele și se ridică fulgerător în șezut. Uitătura răvășită îi oglindea clar dezorientarea, fapt ce nu-l impresionă pe proprietar, care-l interpelă îndată:

-Cine ești?! Și ce cauți în cabana mea?

Trăgându-se mai sus pe saltea, musafirul își apropie genunchii de gură și-i înlănțui cu brațele. Spuse ceva mai încolo, cu jumătate de glas:

-Bănuiesc că sunteți stăpânul. Înainte de toate, permiteți-mi să vă mulțumesc înzecit.

-Adică?!

-Pentru găzduire.

-De…

-Sunt aici de trei zile, îl întrerupse veneticul. Interval în care m-am refăcut fizic, grație adăpostului dumneavoastră.

-Nu înțeleg…

-Pentru liniștea personală, să știți că nu sunt hoț. V-am rupt lacătul, e drept, dar nu cu scopul de a fura.

-Păi… cu ce scop?

-Acela de a scăpa cu viață. Când am ajuns aici, eram epuizat. Ca unică alternativă de-a trăi, trebuia să pătrund în cabană, ca să nu îngheț. M-a prins seara pe coclauri și… A fost vina mea, admit. Nu se cădea să mă aventurez la un drum atât de lung. După o pauză, continuă: Oricum vă sunt recunoscător. Precum vedeți, nu lipsește nimic. Doar că am aprins focul și m-am servit de proviziile găsite în cămară. Nu știu dacă asta vă consolează cu ceva, dar vă spun că am măturat în interior și am curățat zăpada dimprejurul cabanei.

Proprietarul roti  privirea în spațiul încăperii și observă că, într-adevăr, toate lucrurile erau la locul lor. Podeaua fusese și ea primenită, ca și fâșia de tablă zincată din fața teracotei. Aranjate simetric, câteva buturugi își ițeau spinările din lada verzuie și masivă plasată lângă perete.

-Recunosc că sunt vinovat, reluă intrusul. Pot fi acuzat de violare de domiciliu. Acuma, sentința depinde de cum veți acționa mai departe.

-Adică?

-Nu chemați poliția? Nu depuneți plângere?

Cabanierul rămase cu vorba în gât, ca prins la strâmtoare. Tonul calm și civilizat al celuilalt, înșiruirea logică a faptelor și starea de necesitate în care se aflase justificau absolvirea musafirului de culpă, chiar dacă vina în sine dăinuia, putând fi încadrată juridic. Între spiritul și litera legii exista mereu o diferență, fiind situații în care cele două concepte intră intră în coliziune, facilitând producerea unor mari traume sufletești. De ce să le adâncească inutil, proiectând suferința la cote și mai înalte? Când pomenim de viață, de supraviețuire, mai contează celelalte detalii vizând aspectele colaterale? În fond, ce incriminăm? Instinctul de conservare? Dorința pătimașă de-a trăi? E comparabilă dăinuirea unui semen cu paguba minoră – și aia produsă în condiții extreme?

În răstimp, insul părăsise patul și începuse să se îmbrace. Pe când își trăgea puloverul, auzi vocea ușor ezitantă a gazdei:

-Date fiind circumstanțele… renunț la reclamație. Important e că v-ați salvat.

-O, vă mulțumesc! Sunteți un generos care știe că predomină o lege a muntelui ce nu iartă. Cum o încalci, cum te pedepsește prompt și definitiv. Am primit o lecție dură și, sincer, m-am lecuit de drumeții hazardate. Mai ales iarna, când pericolele se multiplică, din cauza gerului și a zăpezii.

-Asta așa e, conveni cabanierul. Sezonul rece aduce și riscuri, însă le putem evita printr-o mai bună orientare. Și, mai cu seamă, să nu ne supraestimăm forțele.

-De acord, deși uneori te fură peisajul și atunci…

-… atunci pici în capcană, îi luă proprietarul vorba din gură. Îți pierzi capul.

-Aveți dreptate. Există o magie a înălțimilor, un racord cosmic, dacă vreți, realizabil doar prin intermediul piscurilor ca receptori ai vibrațiilor astrale. Ceva ca o beție de esență celestă neasemuită în propagarea și consecințele ei. Și pe care o detectezi numai pe crestele montane, acolo unde puritatea și nemărginirea fuzionează, secretând chintesența translatării în absolut. Nu însumați senzația asta?

-Ba da, recunoscu amfitrionul. E o trăire unică și copleșitoare, depășind imaginația. Apoi, măsurându-l mai atent, reluă: Din câte constat, vă pasionează muntele. Îl evocați cu însuflețire, atribuindu-i rosturi privilegiate în ecuația viețuirii. Mă și întreb: cum ar arăta planeta fără ei?

-Nici nu vreau să mă gândesc, replică interlocutorul. În schimb, cuget la altceva.

-Anume?

-La vătraiul din mâna dumneavoastră. Repet: nu sunt un pericol, așa că-l puteți abandona.

Cabanierul se încruntă nițel, pe urmă realiză că ține încă strâns tija prelungă, din fier forjat, cu cioc ca de harpon și mâner din bronz. Stingherit oarecum, se aplecă și rezemă lamba de soclul înalt al teracotei, după care reveni la poziția normală și-și scoase hanoracul.

-Văd că ați umplut lada cu lemne, rosti el. Cum ați reușit?

-Lacătul de la magazie e de formă, explică musafirul. Am tras puțin și a cedat.

-Și cum ați știut că am lemnele acolo?

-Păi… într-o baracă din scânduri… ce poți depozita? Nu buturugi, vreascuri de foc?

Raționamentul intrusului era corect și renunță să-l mai iscodească pe tema în cauză. Încet, încet, asprimea față de el se diminua, fiind substituită mai mult cu boarea curiozității în alertă. De unde venea, cine era și încotro se îndrepta – acestea erau interogațiile ce-i străbăteau mintea. Nu că ar fi râvnit neapărat un răspuns, dar, totuși, nu strica să afle niscaiva date în plus despre un ins care, în definitiv, îi spărsese locuința și se instalase abuziv în ea. Pe de altă parte, însă, oaspetele nu afișa ținuta specifică a infractorului – acel amestec de cruzime și ignoranță, viclenie și temeritate. Ba, dimpotrivă, etala un chip senin și blând, cu faciesu-i alungit, coama blondă și ochii migdalați, azurii. Precum arăta și conversa, aducea mai degrabă cu un student sau cu orice alt tip de intelectual. Exprimarea plastică și fluența rostirii îl îndreptățeau în susținerea acestei concluzii și proprietarul mai că tresări auzind, pe neașteptate, vocea celuilalt:

-Vă rămân îndatorat, să știți… Vă mulțumesc din nou pentru adăpost, deși am poposit aici într-un mod nu baș ortodox. Întrucât nu mai vreau să profit de bunăvoința dumneavoastră, voi pleca imediat.

Luat prin surprindere, cabanierul se pomeni articulând dintr-un impuls ciudat:

-Unde plecați?!

-Părăsesc zona. Precis că mă caută deja, fiind, probabil, dat dispărut. Așa că înțelegeți… nu doresc să-i alertez și mai mult.

-Bine, dar se înserează în curând. N-aveți timp să coborâți muntele.

Oaspetele lăsă privirea în podea și, când o ridică, oftă adânc. Părea frământat de gânduri, fapt ce trezi în proprietar dorința de a-i scurta zbuciumul lăuntric, eliberându-l de lestul presiunii acaparatoare:

-Dacă tot ați stat atâtea zile aici, cât am lipsit eu, mai puteți zăbovi o noapte. Iar mâine dimineață, pe lumină, plecați în siguranță.

-Chiar?!

-De ce nu? E spațiu destul, așa că n-o să ne incomodăm.

Intrusul mormăi un „hm, știu eu”, după care, trăgând scaunul, se postă la masă. Gazda îl imită și amândoi traversară un moment de tăcere grea, solemnă, prefirată necurmat prin porii din lemn ai adăpostului. Aproape că percepeau liniștea ca pe un murmur alternativ, bizar, secretat din alchimii inedite, de sorginte aparte, materială. Aici sus, la streașina înălțimilor, sunetele aveau altă consistență – un ambitus variabil și divers centrat pe sonorități filtrate de impurități stridente. O acustică distinctă, primordială, împărțea clipa în portativ, dincolo de care timbrul varia în descreștere, propagând vibrații cu rezonanțe submerse.

-Posedați de mult cabana? auzi proprietarul mai încolo și căscă prelung, de două ori, cu palma la gură.

-Din vara acestui an.

-Ați luat-o ca pe o casă de vacanță, nu?

-Inexact. Ca pe un nucleu al viitoarei zone de agrement.

-Adică?! făcu musafirul. Nu pricep…

În câteva cuvinte, amfitrionul îi explică ce intenționa să întreprindă, iar la final adăugă cu un nedisimulat accent de satisfacție:

-La primăvară demarez lucrările. Voi transforma locul, redându-l circuitului public. Nu e grozav?

-Ba da, conveni celălalt. Mai ales dacă ești și pasionat de natură. Când mixezi utilul cu plăcutul, nu poate rezulta decât o reușită. Sens în care vă doresc încă de pe acuma succes deplin!

-Mulțumesc.

-Și… cam în cât timp estimați că veți isprăvi amenajările?

-Cât de repede. În orice caz, iarna viitoare, la prima ninsoare, pârtia va fi gata.

-Presupun că sunteți constrâns de un termen, nu?

-Nu neapărat. Însă orice întârziere e în defavoarea mea.

-Și a turiștilor, evident.

-Desigur. Dar pe mine mă afectează prioritar, fiindcă-s obligat să-mi amortizez cât mai iute investiția. Așa că nu pot lenevi…

Musafirul clătină din creștet a aprobare, răstimp în care, părăsind scaunul, proprietarul îndesă o buturugă în focarul teracotei. Apoi, din dosul scrinului, extrase un recipient din plastic și, prin apăsare, pulveriză asupra lemnului un nor de stropi mici și fini. Când scăpără bricheta, cioata fu pe dată învăluită într-o cunună de flăcări mari și lacome, sâsâind intermitent.

Câtă vreme executase operațiunea, gazda avusese impresia că intrusul îi studiase fiecare mișcare. Și procedase cu o insistență neechivocă, de parcă l-ar fi pândit, urmărind ceva special. Nu putea exprima ce anume, însă directețea și intensitatea privirii îl surprinseseră neplăcut, trezindu-i un fior incipient de neliniște. „Dacă, totuși, e un borfaș de rând? gândi. Ori, mai rău, vreun tâlhar pus pe jaf și omor? Și care nu așteaptă decât ocazia să-mi facă de petrecanie?”

Văzându-l într-o lumină diferită, își reproșă că se pripise invitându-l să înnopteze la el. Mai bine l-ar fi lăsat să se ducă, asigurându-și astfel libertatea și tihna sufletească atât de necesare. Se legase la cap cu un necunoscut, iar acum nu-l putea izgoni pur și simplu, ca pe un câine. Soarele scăpătase deja și trebuia să-și asume riscul de-a găzdui în continuare un individ despre care habar n-avea ce hram poartă și de ce era în stare. Pe urmă, la fel de rapid precum răsăriseră, reflecțiile basculară în sens opus: „Dacă îl judec greșit? Poate că e un cetățean cumsecade, iar eu îi atribui defecte capitale! Oricum, musai să fiu precaut”. Apoi, imediat, cu voce tare:

-Voi încropi acuși de-o cină. Bănuiesc că și dumneavoastră vă e foame.

-Păi…

-E-n regulă, i-o reteză proprietarul. Sunteți invitatul meu la festin, dar nu potrivit principiului că masa de seară trebuie servită vrăjmașilor.

-A! zâmbi celălalt. Micul dejun să-l mănânci singur, prânzul să-l împarți cu un prieten, iar cine s-o dai dușmanilor. Interesantă filosofie, nu credeți?

-Într-adevăr, dar cum eu nu aspir la statutul de ascet – și intuiesc că nici dumneavoastră – mă rezum la banala ipostază de pământean robit necesităților vulgare ale pântecului. Așa că ne vom delecta cu oarece hrană rece – mai precis, șuncă, brânză și conserve. Am și niște murături puse de fiica mea cea mare, ca probă a viitoarelor ei însușiri de gospodină. Le-am „sondat” deja și nu-s rele la gust.

Vorbind astfel, amfitrionul se duse în cămară și reveni cu alimentele invocate și rânduite pe o tipsie plată, argintie.

-Însă, reluă el, cum acritura nu merge fără udătură, am adus și o butelcă de prăștină, ca să-i măsurăm temperatura.

-Și câte grade ziceți că are?

-Hm, asta o veți stabili acușica. Fie și cu aproximație, fiindcă sunt îngăduitor.

După ce-i turnă în ștamplă și musafirul sorbi, îl iscodi clipind șiret din ochi:

-Ei, ce spuneți?

Veneticul rămase cu gura căscată și cu nările dilatate, de parcă i s-ar fi curmat brusc aerul. Când lăpăi în sec, își șterse cu degetele lacrima ivită în colțul pleoapei stângi și tuși opintit.

-Beți nițică apă, îl sfătui gazda. Potoloște arsura.

Străinul se execută numaidecât și, înghițind lichidul recomandat, exclamă uimit:

-Dumnezeule! Băutura asta… are și un nume?

-Normal. Horincă.

-Eu aș boteza-o altfel.

-Zău? Cum?

-„Moartea pasiunii”.

-Ha, ha! râse cabanierul. E bună, îmi place. Apoi, după o pauză: Am primit-o de la un oier aflat în transhumanță prin părțile astea. I-am prestat un mic serviciu și omul, ca mulțumire, m-a cadorisit cu țuica. Nici eu n-am crezut că-i așa tare și m-am fript. De regulă, o consum îndoită cu apă, dar acuma am vrut s-o testez pe dumneavoastră, în ideea că sunteți mai rezistent la băutură. Însă mi-am dat seama că nu v-ați înfrățit cu spirtoasele, altminteri nu erați pe punctul de-a vă îneca. Sincer, aș fi preferat o cupă cu vin, dar nu mai am. Cu to…

-Apropo de horincă, îl întrerupse oaspetele. Știți cum petrec unii când n-au la botez sau nunți altceva decât alcool dublu rafinat?

-Nu știu.

-Păi… cam așa. Iau un pahar mare, îl umplu cu rachiu și-l dau peste cap. La o așa concentrație, normal că li se împăienjenesc repede privirile. Mai încolo, repetă operațiunea, golind încă o stacană. După care, se prăbușesc cu fruntea pe masă și sforăie până în zori, când constată că bairamul s-a terminat. Practic n-au avut timp să savureze petrecerea, fiindcă s-au turmentat din start, doborâți de flama spirtului.

-Bine, însă aici nu ne facem griji, replică amfitrionul. Vom îmblânzi drojdia cu suc și va ieși un cocteil rezonabil, de care n-o să ne fie rușine.

Si, perorând astfel, completă horinca din ștample cu un lichid mărgelat picurat dintr-un pet de doi litri. Gustă compoziția și plescăi din limbă, satisfăcut, cu o expresie luminoasă ivită brusc pe chipu-i uscățiv.

-Da, așa merge, conchise mulțumit.

Nemaiașteptând îndemnul gazdei, celălalt sorbi la rându-i din licoarea maronie și rece, presărată pe alocuri cu mici bule  de aer pocnind disparat. Așezând țoiul pe tavă, strânse ușor din colțul buzelor și adăugă înseninat:

-Ce preparat, dom’le! Chiar că e fain. Precum l-ați altoit, nu se compară cu otrava de adineauri. Era să mă sufoc!

Proprietarul tăie în felii pâinea, șunca și brânza, ornând cu ele farfuriile albe și plate luate din bufet. Mâncară o vreme în tăcere, gustînd în răstimpuri din rachiul dres cu răcoritoare.

-Doriți și murături? întrebă cabanierul mai încolo. Am uitat de ele. Am gogonele și castraveți. Dacă vreți…

Veneticul scutură din cap în semn de refuz, motiv pentru care gazda nu mai insistă. În schimb, își turnă din nou în pahar și-l umplu și pe cel al comeseanului. Croise toate gesturile cu o anume solemnitate, ca și cum ar fi oficiat un act cu reverberații esoterice, de subtilitate și impact. Căldura odăii, cadrul intim și euforia indusă de băutură îi topeau, treptat, și ultimele reticențe vizavi de străin. De bună seamă că se frământase inutil, neavând, în fond, pricini certe de îngrijorare. Mâncau și cinsteau împreună, conversând pașnic, ca niște amici vechi și regăsiți întâmplător în circumstanțe speciale. Și chiar dacă prezența musafirului se axa pe o justificare cam ciudată, tot nu-i putea atribui intenții necurate în ce-l privea. Atitudinea lui emana un gen de prestanță, ceva aparte suind dinlăuntru și exteriorizat plenar în mimică și rostirea sobră și elevată. Era puțin probabil, de nu imposibil, ca un astfel de personaj să întruchipeze răul, psihologia abruptă a delincventului camuflat vremelnic sub crusta artificială a bunăvoinței aparente, pentru ca apoi, dindărătul ei, să urzească cine știe ce planuri diabolice.

Conform tuturor indiciilor, nu avea în față decât un simplu drumeț rătăcit în zonă și care, constrâns de împrejurări, forțase o proprietate privată, cu unicul scop de-a se salva. În cazul său, instinctul de conservare acționase imperativ, ghidându-l către soluția aleasă ca spre limanul izbăvirii din lațul pierzaniei. Altă variantă nici nu existase, alternativa fiind sinonimă cu moartea pe crestele înghețate ale muntelui. Ceea ce, evident, era inacceptabil, întrucât nu putea pune în balanță viața unui semen cu păstrarea integrității sălașului individual, chit că pătrunderea prin efracție a veneticului nu-i picase deloc ușor. Deși acesta nu-i provocase nicio pagubă – exceptând spargerea lacătului – trăia senzația unei pierderi infinit mai mari. Iar ea se traducea prin două cuvinte: profanarea intimității. Asta îl bulversa cu deosebire – faptul că un nechemat îi pângărise spațiul relaxării strict personale, perimetrul acela sacrosanct și unic reprezentat de suprafața cabanei. Și unde, firesc, nu putea avea acces decât el – stăpânul de necontestat al teritoriului proaspăt însușit prin legea sfântă a cumpărării oneste, de bună credință.

Toate aceste reflecții îi săgetară mintea într-un iureș amețitor, resuscitând temeri și îngropând certitudini. Între o gură de rachiu și una de merinde, încerca să răzbată dincolo de aparențe, deși își formase deja o opinie extrasă din ghemotocul speculațiilor ardente. În răstimp, musafirul se hrănea imperturbabil, mușcând cumpănit din șunca aspră și felia de pâine  neagră, alungită, de consistență tare. Uneori, lua și câte un cub de telemea și-l mesteca domol, preocupat, cu privirile împrăștiate undeva în adâncimea încăperii. Părea dedublat – o parte adăstând la masă, cealaltă – plutind într-o dimensiune paralelă a existenței submerse, dar palpabilă prin semnale decodate.

Amfitrionul observă că intrusul gusta puțin și mai rar din cocteil, de unde și nevoia de a-l stimula:

-Dați-i cep! Nu vă sfiiți!

-Beau, beau… îl asigură veneticul. Mersi pentru ospitalitate.

Celălalt își umplu din nou paharul și sorbi adânc din el, după care îmbucă la rându-i din alimentele apetisante. Continuară așa o vreme, mâncând și sporovăind necurmat, mai ales cabanierul, care căzuse într-o verbozitate vecină cu logoreea. Străinul păstrase aceeași atitudine calmă, rezervată, derivând din arhitectura manierelor ponderate cu suflul inconfundabil al educației selecte.

-Știți, rosti gazda la un moment dat, abia aștept sosirea primăverii… Ca să mă apuc de lucru.

-Cu amenajările, nu?

-Păi! Vreau să înaintez rapid, să nu rămân de căruță.

-N-o să rămâneți, fiți liniștit.

-Oare?

-Bineînțeles, îl încredință musafirul. Altminteri, de ce-ați cumpărat terenul?

-Da, aveți dreptate. Și m-a costat o groază de parale!

Agățându-se de subiect, proprietarul se angajă apoi într-un torent al explicațiilor vizavi de proiectul de pregătire a pârtiei și de transformare a perimetrului într-o oază de practicare a sporturilor de iarnă. Străinul îl receptase atent, politicos, intervenind deseori cu întrebări suplimentare, fapt ce sporise și mai abitir iureșul lămuritor al gazdei încântată că nimerise un ascultător atât de amabil și de inteligent. Discuția ținuse până târziu, când, ostenind, cabanierul decise să se retragă la culcare. Băuse mult, chiar excesiv, căzând treptat în lațul toropelii ce-i împâclise mintea în mare măsură. Așa îmbrăcat cum era, se lungi pe cerga mițoasă a recameului, în vreme ce oaspetele se vărî în așternutul celuilalt pat, nu înainte însă de a îndesa încă o cioată în focarul teracotei.

Dimineața, la sculare, proprietarul dechise anevoie pleoapele îngreunate de seducția necurmată a nopții. Apăsarea din ceafă îl sfredelise viu, când își răsuci subit fruntea ornată cu porii fini ai transpirației. Săltându-se în șezut, văzu că străinul dispăruse. Canapeaua pe care acesta dormise, era aranjată ca la început, cu învelitoarea bine întinsă și perna pufoasă plasată pe cant.

Uitându-se la ceas, observă că trecuse de ora zece. Somnul îl acaparase nepermis de tare, din cauza alcoolului îngurgitat anapoda. Nu trebuia să toarne în el ca spartul, dar se lăsase ispitit de vraja rachiului și compania ciudată a necunoscutului. De mult nu mai traversase o stare atât de rară și interesantă, în care să dea frâu liber presiunii ideilor ce-l obsedau, cotropindu-i întreaga conștiință. Neîndoielnic că fusese o descărcare, o supapă facilitând eliminarea stresului acumulat în răstimp. Dintr-o dată, îi veni să râdă, apoi îngheță brusc. Țâșnind din pat, se repezi la hanoracul atârnat de speteaza scaunului și scotoci vebril prin buzunare. Actele, cheile și teancul de bani pieriseră.

Se prăbuși pe scaun, stors de orice dorință și cu durerea de cap reactivată instantaneu. Așadar, fusese jefuit! Și tocmai de omul în care, totuși, avusese încredere, oferindu-i hrană și adăpost! Procedase exact ca un netot, în loc să-l scoată cu șuturi afară și să-l predea poliției. Acuma, unde și pe cine să reclame? Hoțul coborâse deja coastă și-i furase și telefonul mobil!

Prin sticla ferestrei se întrezărea aceeași zi senină și plăcută ca și cea de ieri. Soarele sclipea aidoma de intens, sporind refracția zăpezii la cote insuportabile pentru irișii neobișnuiți cu atâta luminozitate. Din loc în loc, crestele înzăuate acționau ca relee ce reflectau pe distanțe lungi strălucirea omătului, amplificând-o spectaculos în azimuturi.

Veni lângă teracotă și, punând palma pe ea, constată că mai păstra un rest de căldură. În contrast cu ea, simțea fiorii reci pe șira spinării – un soi de furnicături care, asociate cu migrena matinală, îngroșa starea de rău ce-l năpădise. Excesul bahic îl marcase indiscutabil, nemaipunând la socoteală statutul de păgubit tras pe sfoară chiar la el acasă! Ah, cât fusese de naiv! Cum se lăsase dus cu zăhărelul, el, care nu era baș ușor de încovoiat! Clipa nefastă, ceasul rău – toate concuraseră la schițarea acestui deznodământ nefericit și pe care, cu siguranță, nu-l merita.

Oftă, răsucindu-se cu fața spre masă și descoperi pe unul din scaune geanta de voiaj. Probabil că o plasase acolo de la sosirea sa în cabană și uitase de ea. Cu mișcări dezlânate, o ridică și-o agăță în cuier, răstimp în care desluși un zornăit ciudat. Deschizând-o, rămase stupefiat. Portofelul, mănunchiul de chei și telefonul celular erau înăuntru, umplând parcă, cu prezența lor nescontată, volumul întregii camere. Când și cum plasase obiectele în tașcă, de ce o făcuse – nu putea preciza. Singura certitudine era că ele existau, că nu fuseseră subtilizate, suferind astfel o pierdere majoră, după ce arătase îndurare și bunăvoință vizavi de aproapele său.

Înviorat subit, se așeză la masă, moment în care, pe colțul tăvii, depistă un petic de hârtie. Îl luă numaidecât și începu să citească: „Stimate prietene… Am apărut în casa ta în mod neconvențional și am plecat la fel. N-am vrut să te trezesc, iar eu nu mai pot zăbovi. Îți mulțumesc înzecit pentru omenia ta și fii convins că n-am să te uit niciodată. Ești un binefăcător și te rog să mă consideri primul client al viitoarei stațiuni pe care ai de gând s-o înalți. Alături, ți-am lăsat plata în contul găzduirii.”

Uimit, cabanierul reciti scrisoarea, apoi, numărând banii, uluirea îi crescu la maximum. Era o sumă în valută, incredibil de mare, cu ajutorul căreia va reuși să achiziționeze un echipament despre care îi vorbise cu patos străinului. „Într-adevăr, gândi. E primul meu turist. Dar ce turist, doamne!? Și nici măcar nu știu cum îl cheamă!”