-povestire-
Odată cu lăsarea serii, cerul se cutremură și fu brăzdat cu dâre lungi de foc. O trâmbă de vânt prinse a sufla pieziș, pieptănând frunzișul copacilor, până căpătă putere și răbufni cu elan îndoit. Unul după altul tunetele se îndesiră, bubuind năprasnic în membrana bolții. Mai îndepărtate sau mai apropiate, exploziile reverberau sinistru în straturile eterului îmbibat cu umezeală. Primii stropi, mărunți și deși, căzură în rafală, după care, brusc, ploaia încetă. Undeva sus, în cortina de cerneală, frământarea norilor eliberase doar o parte infimă din zestrea lichidă acumulată în răstimp. Mai apoi, cu toată sforțarea lor, norma de apă rămase aceeași, ca stoarsă dintr-un uger sărăcit prematur. În schimb, vântul luă aspect de vijelie, repezindu-se haotic în azimuturi. Era mai mult o zbatere în gol, grea și epuizantă, căci nu împrăștia rodnicia aversei, ci propria-i energie consumată inutil.
De la fereastra camerei, Bornei urmărea curios spectacolul naturii. Dintotdeauna îl fascinase reprezentația ei, dezlănțuirea nelimitată în decorul firii veșnic oscilante. Forța oarbă, vitalitatea, anvergura – toate astea îl copleșeau sub impactul lor unic și direct. Pentru a le aborda esența, n-avea nevoie de intermediari ori de explicitări în exces. Simțirea-i personală îi era de ajuns ca să priceapă și să asimileze fenomenele în grilă strict individuală. Ceea ce însemna un racord mai puternic cu exteriorizarea lor în orice împrejurare și oricând. Exact cum se petrecea și acuma, când asista iarăși la bulversări meteo implicând aceleași cauze și efecte imuabile.
Tot mai rară, canonada tunetelor trecuse în planul doi, fiind devansată de tumbele vântoasei care se înverșunase și mai abitir. Precum mugea în clipa de față, te așteptai să spulbere totul în cale, însă nu se întâmpla așa. Era mai mult zgomot decât violență, exceptând vârful de rafală ce încovoia arbuștii tineri și culca iarba.
Bornei trase draperia și, subit, îl năpădi urâtul. Casa enormă și rece, devenise parcă și mai neprimitoare de la moartea soției. Obiectele care, altădată, îi încălzeau irișii, nu mai produc nici o impresie asupra lui. Simple lucruri adunate la nimereală și păstrate la fel, fără vreo rezonanță sufletească aparte. În schimb, îl apăsa singurătatea.
Se apropie de telefon și, formând un număr, duse receptorul la ureche:
-Tu ești, Liviule?
-Eu.
-Nu vii pe la mine?
-De ce? S-a întâmplat ceva?
-Nu. Te invit așa… să stăm la o parolă…
-Mersi de intenție, dar nu pot. Am o problemă urgentă și…
-În regulă, am înțeles. Te salut!
Așeză receptorul în furcă, apoi îl ridică și apelă un alt număr:
-Ceau, Marga! Uite, am o surpriză pentru tine.
-Zău?
-Hai la mine, să pritocim o tacla.
-Sună tentant, însă te rog să mă scuzi. Sunt ocupată. Poate cu altă ocazie.
-Bine, cum dorești.
Vru să mai telefoneze undeva, dar renunță. De data aceasta sentimentul solitudinii îl invadă integral, barându-i inițiativa și silindu-l la replieri în sine. Simțea crescând în el o senzație de rușine, cu pierderea nejustificată a demnității. Atâta bunăvoință, iar rezultatul?
Afară, vântul șuiera aidoma de îndârjit, cu scurte pauze între o escaladă și alta. Era clar că nu va mai ploua, căci vijelia risipise norii cu răsufletu-i stârnit. Rar, ecourile tunetelor răzlețe răzbeau până la dânsul, ca niște semnale ciudate și tardive. Profilată la început ca o furtună sadea, răbufnirea naturii eșuase într-o banală turbulență atmosferică în prag de extincție.
Reveni în centrul încăperii și se lăsă pe scaun, cu ochii pironiți pe suprafața mochetei. Persoanele solicitate îi erau îndatorate, le salvase nu o dată în circumstanțe dificile. Și o făcuse cu suficient tact și delicatețe, pentru a nu se simți umilite sau marginalizate în vreun fel. La oferirea sprijinulul nu ținuse cont decât de pornirea sinceră și dezinteresată a omului dispus să întindă oricând o mână de ajutor semenului aflat la ananghie. Niciun alt considerent nu-i ghidase gesturile, dorința onestă de-a fi de folos. Oferise mult, e-adevărat, și primise, de regulă, mai puțin, dar nu asta îl deranja. Avusese de unde împărți, căci nu trăise degeaba pe lume, iar însușirile sale îi procuraseră, în ani, beneficii materiale substanțiale. Situația însă se schimbase de la decesul soției, când o succesiune de necazuri îl adusese în antecamera scăpătării. De-atunci, actele de binefacere se răriră și, simultan cu ele, dispărură și prietenii, rubedeniile și cunoscuții ce-l asaltaseră odinioară.
Duse mâna la ceafă și-o masă ușor, de la stânga la dreapta, diminuând astfel presiunea cervicală. Nu atât durerea difuză îl speria, cât puseele de amețeală înmulțire îngrijorător în ultima perioadă. Realiza că persistența lor nu era de bun augur, putând provoca accidente cerebrale cu consecințe funeste. Tocmai de aceea va trebui să consulte medicul, care, desigur, îi va prescrie tratamentul adecvat. Până una-alta, însă, înghiți un analgezic și, golind paharul cu apă, reocupă scaunul abia părăsit.
În tăcerea odăii, tic-tacul ceasornicului reverbera neobișnuit de clar, tranșând timpul în fragmente minuscule. Fiecare bătaie închega noi singurătăți – nișe ale muțeniei expandând necurmat în spațiul secundei. Dilatarea ei accentua timbrul claustrării propagată insidios în și dinspre neant. Nimic concret, palpabil, doar contemplări și năzuințe consumate în van. Anticipări păguboase în plasa vrerii mereu în opoziție cu realități pe care, voit sau nu, căuta să le refuleze în subconștient. Câtă vreme fusese activ, nu-l frământaseră asemenea probleme. Era îndeajuns simpla voință pentru ca ea să fie împlinită strict și necondiționat. Nu abuzase niciodată de poziția sa, deși slugărnicia unora mai că-l obligase să o facă. Se și amuzase deseori de oportunismul și versatilitatea naturii umane, de eterna cârâială și pizmă derivând din meandrele și fisurile unui psihic precar. Știa matematic că nu-i putea mulțumi pe toți, oricât de bine intenționat era. Întotdeauna se vor găsi contestatari și entuziaști, nihiliști și optimiști, militanți și neutri… Și mai știa că nimic nu se învechește mai iute și mai sigur ca o binefacere, indiferent de ținta și de consecința ei. Era un adevăr pe care nu-l mai putea ignora, deși îl acceptase cu neplăcere în momentele de cumpănă, când, privind în jur, constatase că rămăsese solitar.
Undeva, departe, țâșni un fulger anemic, secondat la câteva secunde de o bubuitură slabă. Tunetele își descărcară în parte potențialul exploziv, reverberând acuma îmblânzite în pâlnia negurei. Prin tonalitățile lor se substituiau sunetelor de goarnă vestind și încheierea ceremoniei. Da data asta anunța sfârșitul – simple pocnituri ornând tardiv acustica vremelnic resuscitată a nopții.
Deschise cartea de telefon la întâmplare, ridică receptorul și formă un număr.
-Alo! auzi îndată. Cine e?
-Eu.
-Care ”eu”?!
-Izolatul.
-Izo… ce?!
-Sunt singur și aș vrea să discut cu dumneavoastră.
-Cu mine?!
-Da.
-Ce să discuți?
-Orice. O conversație sinceră, deschisă, angajând eul profund și perspectiva fastă.
-Fugi d-aci, omule! Ești țicnit, pe bune!
Pocnetul sec al aparatului consfinții întreruperea bruscă a dialogului și Bornei pică într-o tristețe și mai adâncă. Stare în care, însă, nu vegetă mult și recidivă în tentativa sa obsesivă de-a se racorda comunicării. În consecință, alese un alt număr și apăsă tastele necesare. Vocea de la capătul firului avea inflexiuni baritonale și asta îi amplifica speranțele în amorsarea unei convorbiri interesante, cu efect catharsic.
-Sunt un singuratic, îi destăinui în continuare. Un nefericit, dacă vreți. De aceea, am preferat modalitatea aceasta de-a ieși din impas prin implicare neconvențională, dar perfect realizabilă. Nu credeți?
-Ce să cred?
-În virtuțile curative ale confesiunii. În rolul ei despovărător și de recalibrare a individului măcinat de angoase și frustrări…
-Dom’le – auzi Bornei – dumneata o cunoști pe nevastă-mea?
-Nu.
-Precis?
-Garantat!
– Nu ți-a dat ea numărul ăsta de telefon?
-Nu. L-am cules, aleatoriu, din cartea de specialitate.
Urmă un moment de pauză, după care interlocutorul nevăzut reluă:
-Bon, voi lămuri eu și povestea asta, când vorbesc cu madama. Până atunci, fiindcă tot m-ai sunat, vreau să-ți zic ceva. Asculți?
-Cu plăcere.
-Și eu mă trosneam, înainte, fest. Crezi c-am ratat vreun bairam? Sanchi! Dar, am plătit și un preț. Acuma, am ciroză și mă pețește dricu’.
-Îmi pare rău, însă nu înțeleg…
-Hai, lasă, că știu eu. Așa se întâmplă când tragi vârtos la măsea. Atunci ai chef de palavre și de muieri, dă-le-n meșteșug!
-Alo, alo, domnule! Aluzia e clară, dar te asigur că n-am băut nimic… de un car de ani…
Răspunsul celuilalt nu mai veni, căci răzbi un piuit strident și dialogul se frânse. Senzația dezagreabilă a acținuii nefinalizate spori vdertiginos și Bornei se înciudă. De bună seamă că indusese cea mai proastă impresie, din moment ce partenerul invizibil îl catalogase ca fiind cherchelit. Așa îi trebuie, dacă nu se astâmpără și caută dinadins să intre în contact cu tot soiul de necunoscuți ca să… ce? Să rezolve prin verbalizări incontinente neputințe scăpate de sub control și a căror combinație îl aduseseră în faza închistării? Dar astea, în fond, erau chestiuni strict personale, intime, cu rezonanțe și semnificații aparte în arhitectura sa sufletească. De ce stăruia să le facă publice conversând cu inși stupizi și guvernați mai degrabă de instincte decât de rațiune? Avea vreun rost toată această expunere, destăinuirea caldă și fățișă privilegind umanul la superlativ, sau era un simplu exercițiu retoric cu iz de mascaradă? Pe de altă parte, însă, cupola singurătății îl apăsa neechivoc – element esențial ce nu putea fi ignorat. Tocmai de aceea și ajunsese în stadiul de față, căutând consolare prin intermediul firului telefonic asimilat cordonului ombilical.
Reactivată subit, strânsoarea din ceafă îi presăra o ceață peste ochi și, pentru a scăpa de ea, croi câteva rotiri de cap. Cartilajele trosniră ușor, la rând, mărind mobilitatea gâtului relativ înțepenit. De regulă prezente, accesele de amețeală nu-și făcuseră încă apariția, dar era convins că nu-l vor ocoli.
La o palmă de el, telefonul dormita ca un animal domestic. Îl asociase de nenumărate ori cu o pisică în nemișcarea-i și pânda proverbiale. Și acuși îl fila, ispitindu-l cu vraja chemării în regatul misterului, acolo unde colcăie surpriza și nebănuitul – anturajul vital al reasamblării lăuntrice deschizând, poate, noi orizonturi și reprezentări, alte perspective.
Cu un gest hotărât, apucă receptorul. De data aceasta, îi răspunse o voce de femeie:
-Te-am ascultat și văd că te pricepi la teorii. Însă eu îți zic de la început: nu servesc babalâcii și drogații. Dacă ai hibe din astea, abține-te!
-Păi, doamnă…
-Cu tarifu’ ne socotim noi. De ești serios și finuț, vin și la domiciliu. O să-ți placă, jur!
-Doamnă, cred că nu ne înțelegem…
-Poftim?!… Asta să i-o spui lu’ văru’! Să-l văd eu pe ăla care nu bate palma cu Mona! Da’, aproposus: câți ani ai, că, după vorbă, pari încă verde!?
Acuma fu rândul lui să închidă telefonul, întrucât discuția risca să degenereze. Atâta directețe și vulgaritate erau de neconceput, și Bornei se simți și mai rușinat. Parcă primise o scatoalcă în obraz și nu se putea elibera de arsura ei. Se hazardase iarăși și-o încasase și mai abitir, încercând să-și proiecteze asupra celorlalți idealismul prăfuit și sensibilitatea ultragiată. Precum observa, împărtășirea sentimentelor nu era o întreprindere facilă, ci una complicată, cu sincope și meandre cât încape. Sens în care se putea aștepta la oricâte din partea interlocutorilor învizibili, dar atât de reali în planul comunicării concrete. Păcat însă de excesele întâlnite, care pătatu natura conversației prin exprimări dezgustătoare și aluzii fără perdea. Tratată în modul acesta, noblețea inițială a intenției împrumuta aspectul jalnic al ideii terfelite înainte de formularea ei integrală în spațiul alocat. Cu alte cuvinte, fusese torpilată nemeritat și prematur pe altarul vocabularului sordid, epurat de orice fărâmă de emotivitate și decență, ca și cum s-ar fi aflat la bâlci, unde se împroșcau măscări de-a valma, indiferent de calitatea ori statutul auditoriului.
Afară, o aripă de cer se degajase de nori, îngăduind lunii să arunce primele ocheade împrejur. Frunzișul plopului din curte mai susura încă în siajul furtunii isprăvite înainte de-a începe, căci nu însemnase decât un simulacru de vijelie. Doar tunetele ce-o supervizase întrucâtva, conferindu-i oarecare legitimitate pe scara manifestărilor de acest tip. În rest – simplă exhibiție de sunet și lumină menită a sparge monotonia climatică a ultimelor zile dominate de arșiță și colb.
Rememorând discuția abia curmată, frustrarea îi spori. Senzația neplăcută a lucrului neterminat îl năpădi din nou, parcă și mai intens. Totul se sfârșise în coadă de pește, fără noimă, ca într-un joc bizar despuiat de minime coordonate sau reguli. Insatisfacția îl scurma aproape dureros, proiectând și amplificând la dimensiuni hipertrofiate eșecul demersului său participativ. Nu se așteptase la un asemenea deznodământ, la atâta insensibilitate revărsată alandala. Își imaginase altfel contactul, priza cu semenii, mai ales că anonimatul potența descărcarea sinceră a inimii în albia confesiunii. A spovedaniei izbăvitoare pe calea resetării eului biciuit și ostenit de iureșul evenimentelor și de efemeritatea clipei. Spre mâhnirea sa, nimerise tocmai contrariul stărilor jinduite, fața caricaturală, urâtă, a lor. Exact ce detesta mai mult – acel mixaj infect de ignoranță și vulgaritate trâmbițat viril pe coarda de sus a pretinsei superiorități. Toxicitatea combinației îl speriase mereu, dar nu și-ar fi închipuit că se va ciocni iarăși de ea în cazul unei sporadice și nevinovate conversații în eter.
Cu un gest automat luă cartea de telefon și o răsfoi încet, mașinal, adâncit în gânduri. ”Câte numere, atâtea adrese, reflectă. Și câte adrese, atâtea destine.” I se părea curios, de-a dreptul comic, să ții în palmă puzderie de ursite și, totuși, să nu poți relaționa cu niciuna! Să nu găsești acel corespondent, acea lungime de undă facilitând nu neapărat consensul, unanimitatea, dar înlesnind apropierea, descoperirea celuilalt, a ființei de lângă tine! Ce pedeapsă mai mare putea exista, dacă nu aceea a imposibilității interacțiunii benefice în contul principiilor elevate? A nobleții sentimentelor coabitând rodnic în creuzetul faptelor pozitive cu potențial curativ și recuperator?
Ajuns în acest punct al meditației, Bornei traversă o stare ambiguă. Bivalența ei îl contraria, căci, pe fondul analizei serioase, îi venea să și râdă. Mai mult un zâmbet interior iscat de motivații obscure, dar semnificative din moment ce-i provoca asemenea reacții ciudate. Apoi, își spuse că n-avea rost să-și croiască griji suplimentare. Indiferent de considerentele personale, nu va putea schimba lucrurile care evoluau separat de aspirațiile și dorințele sale. Era în legea firii să se întâmple așa – act inexorabil, cu neputință de împiedicat ori de modificat. Asta depindea de predestinare, de acel imponderabil secretând lumină și întuneric, viață și mister. Tot ce exceda cadrul consacrat debușa în cealaltă dimensiune a existenței pe care n-o cunoștea și nici nu se străduia s-o pătrundă. Evadările dincolo de limanul perceput îi provocaseră mereu angoase prin marja de aproximație și orizontul nedefinit. Prea multe taine și speculații, meandre și poticniri. Iar printre ele, rar, câte un crâmpei de adevăr ce-și scotea capul de sub foșgăiala cumplită a opiniilor injectate cu bacteria contestației perene.
Aproape de miezul nopții, decise să meargă la culcare, nu înainte însă de-a mai telefona o dată. Hotărârea o adoptase intempestiv, deși, inițial, abandonase ideea de-a mai discuta cu cineva. Numai că, în răstimp, rezonanța eșecuriloe anterioare se transformase în obsesie, fapt ce, pur și simplu, îi torpila somnul. Știa că în circumstanțe similare nu reușea să închidă măcar un ochi până ce sursa disconfortului nu era înlăturată. Sau barem diminuată, redusă la o cotă acceptabilă, pentru a fi suportată fără consecințe nefaste asupra psihicului.
Formă numărul ales și, receptând din nou o voce feminină, ezită niscaiva clipe.
-Alo, alo! auzi clar. Cine sunteți?
-Un izolat. Un refugiat în mine însumi.
-Sau un pustnic citadin, nu?
-Da. Chiar îmi place definiția.
-Și ce doriți de la mine?
-Nimic. Doar să conversăm.
-Așa, netam-nesam?
-Știți, doamnă, noi, singuraticii, avem uneori obiceiuri ciudate. Când nu mai suportăm golul interior și pe cel din jur, recurgem la metode neconvenționale de refacere a echilibrului afectiv. Și atunci apelăm la telefon.
Urmă o pauză mai lungă, după care glasul de la capătul firului prinse iarăși viață:
-Dumneavoastră vedeți numai latura dezagreabilă a solitudinii, însă ea are și avantaje.
-Pe termen scurt, da. Dar extinsă în timp – nu. Devine un gen de boală, de suferință neomologată în tratatele de specialitate.
-Și vă apasă tare?
-Evident. Pe dumneavoastră, nu?
-Țin să vă reamintesc că nu eu mă confesez.
-Ah, scuzați-mă! Aveți dreptate.
-Sunt întrebări la care nu pot – sau nu vreau – să răspund.
-Și nici eu nu vreau să vă supăr. În consecință, vă asigur de tot respectul și vă mulțumesc îndoit că acceptați să purtăm acest dialog. Însă n-aș dori să credeți că mă plâng. Că mă vait ca un neputincios.
-Sunt convinsă de asta. Dar, unde s-a rupt filmul?
-Adică?!
-Totul are un început, nu? Unde și când s-a produs declicul – acea fractură sau traumatism care v-a marcat?
-De la moartea soției.
-Ați iubit-o mult?
-Cum iubește fructul soarele. Sau robul libertatea.
-Sunteți cumva poet?
-Nu. Am cochetat, în tinerețe, cu versurile. Însă am realizat că n-am talent și m-am lăsat. Asta ca să nu mă chinui pe mine și, cu siguranță, și pe alții, dacă aș fi continuat.
-Aveți simțul umorului. Presupun că și ureche muzicală!
-Are vreo importanță?
-Foarte mare. Cei lipsiți de însușirile pomenite sunt mai săraci afectiv, întrucât n-au acces la două dimensiuni majore ale dăinuirii. Nu percep armonia sonoră și absolutizează concretul în datele sale cele mai aspre și dezgustătoare. Pentru ei, nu există ton, nuanțe, figurat ori metaforă. Operează doar în alb și negru, mic sau mare, tare și slab. Nu găsim tușă intermediară, alternativă sau umbra echivocului. Totul are un format unic și consistență așișderea.
-Acuma e rândul meu să vă întreb: sunteți psiholog?
-Inexact.
-Medic psihiatru?
-Nici.
-Bine, vă cred.
-Mulțumesc, domnule.
-Interesantă expunere! Sincer, n-aș vrea să trăiesc într-o lume populată cu astfel de oameni.
-De ce?
-Fiindcă ar dispărea zâmbetul. Și, în tandem cu ochii, nu e el oglinda sufletului?
-Într-adevăr.
-Mai mult: ar pieri și cântecele! Melodiile antrenante și uverturile simfonice, melosul popular – toată gama sonorităților minunate zămislite din fagurii sensibilității și dragostea de viață.
-Alo!
-Da, doamnă, vă ascult.
-Și bănuiți cu ce ar fi înlocuită muzica actuală?
-Nu e greu de imaginat. Cu răgete și urlete glorificând atonalismul ca vârf al virtuozității interpretative. Adio armonie, măsură, ritm! Va apărea stilul onomatopeic mixat cu râgâiala savantă și regurgitarea subtilă. La care se va adăuga, pentru diversitate, câte un pârț de coțofană violată în triaj.
Din receptor răzbiră câteva pocnituri, apoi se întrupară un soi de chicote intempestive.
-Alo, doamnă, mă auziți?
-Iertați-mă, m-a pufnit râsul. Chiar așa vă zugrăviți viitorul? Nu sunteți prea drastic? Ori prea pesimist?
-Nu, doamnă, sunt realist. M-am săturat să mă îmbăt cu apă chioară și să confund aparența cu esența.
-Mă rog… Să revenim însă la subiect. Parcă afirmați că vă ucide singurătatea.
-Așa e. Retragerea, detașarea, nu-ți asigură automat liniștea. E un proces mai complicat aici – ceva material și eteric totodată, dificil de prevăzut și de evaluat.
-Cu alte cuvinte, s-ar spune că închistarea aceasta zgândără mai tare ca implicarea.
-Paradoxal, da. Meditând ferit, problematizezi mai intens decât aproapele aflat în toiul unor preocupări colective. De aici și sentimentul de abandon, de prăbușire în sine, ce te curtează ciclic. Nu e plăcut, vă garantez, să-ți relegitimezi de atâtea ori existența în fața propriei conștiințe, ca și cum ai fi comis cine știe ce păcat capital.
-Chiar asta faceți?
-Doamnă dragă… Cum să vă spun? E o nevoie imperioasă, tiranică în esență, de salubrizare a eului infectat cu toată purulența viețuirii. Și atunci recurgi la soluția reculegerii în solitudine, unde poți vizualiza mai bine hibele și breșele care te vulnerabilizează. O zi nu seamănă cu alta, iar tu, ca individ, trebuie să te adaptezi permanent conjuncturii deseori ostile.
-Și de ce n-o faci din nucleul acțiunii? Din elan, din ghes contributiv?
-Am procedat și astfel, stimată doamnă. La început. Și încă substanțial. Știți, cu imboldul acela patetic al idealistului cu ochelari de cal. Poate tocmai de aceea, în timp, am căzut în cealaltă latură. Dar, m-am vindecat și de asta, iar acuma judec lucid.
-Credeți?
-Hm! Cu circumspecția înțeleptului care se îndoiește de orice.
-Și vă îndoiți?
-O, da! Nimic nu mai e sigur. Nu vedeți cum oscilează totul? Populăm un mediu fluid și versatil, în care metamorfoze ciudate substituie brutal datul consacrat și legile firești. Iar în urma lor, ce rămâne?
-Deranjul sublimat în haos?
-Inspirată formulare, doamnă. Ne trezim cu neantul, cu neființa.
-Ca parte din ele, nu?
-Mai corect zis, ca nonexistențe. Salvate însă in extremis de un element, dar și acesta dureros de limitat: marja temporală.
Surveni un interval de tăcere, apoi vocea femeii răzbi din nou, ceva mai guturală:
-Încet, încet, glisați spre chestiuni de ordin filosofic. Ați părăsit tema inițială?
-Anume?
-Cea a singurătății.
-Nicidecum, doamnă. Îmi cer scuze pentru mica divagație. Cu permisiunea dumneavoastră revin la subiect. Nu înainte însă de-a lansa o mărturisire.
-Ascult.
-Mă bucur că am nimerit un interlocutor special, cald și onest.
-Vai, ce compliment! Nu pot decât să vă mulțumesc.
-Așa vă relevați cu fiecare propoziție și frază. E un noroc că v-am descoperit!
-Ei, să nu exagerăm. Nici eu n-am o părere prea grozavă despre mine. Sunt atât de imperfectă!…
Bornei rămase o clipă pe gânduri, apoi, inspirând adânc, rosti precipitat:
-Autocaracterizarea aceasta vă dezvăluie încă o calitate: modestia. Să-ți recunoști cu seninătate defectele, nu-i la îndemâna oricui. Vedeți, de aia cred că suntem complementari.
-Presupun că etalați un temperament romantic. Sau greșesc?
-Nu.
-Vibrați la orice stimul, iar solitudinea vă înflăcărează și mai mult imaginația.
-Și e rău?
-Deloc. Corelația dintre cele două componente amplifică nivelul percepției, îngăduind abordări subtile și nuanțate. Altfel spus, o analiză profundă și obiectivă a fenomenenlor ca suport trainic al cunoașterii.
-Ei, acuma am ghicit!
-Ce anume?
-De data asta nu mă mai înșel. Sunteți profesoară. Nu știu exact ce materie predați, dar ați expus ca la catedră!
-Același lucru pot să-l afirm și eu despre dumneavoastră.
-Ceea ce mă flatează.
-De ce?
-Fiindcă suntem la paritate.
-Într-un fel, da. Două ființe ce-și atribuie, prin telefon, profesiuni identice. Însă, domnul meu, trebuie să vă dezamăgesc. Nu sunt cadru didactic. Mi-ar fi plăcut, nu neg, dar nu s-a putut. Indiferent de voința noastră, debarcăm deseori pe țărmuri nedorite. Nu contează predispoziția, chemarea evidentă, ci artificiile instituționale și procedura dezarmantă.
-Mda… Un adevăr trist, din păcate. Semenii de vocație n-au posibilități, iar cei cu resurse, n-au înclinații. Încât zicala ”Omul potrivit la locul potrivit” e superfluă, conținând mai multă minciună decât veridic.
-Ați sesizat corect. Și nu e unicul neajuns care ne macină existența.
-De acord, stimată doamnă… Vedeți din câte motive se poate retrage ființa în pustiu? Cum se separă, ascunzându-se în spații dosnice, ferite, necontaminate de pizmă și abuz?
-V-aș ruga să vă păstrați obiectivitatea și să judecați lucid. Asta ca să n-avem surprize.
-Nu înțeleg…
-De unde știm că, pe tărâmul acela ideal, ne vom liniști deplin? Dacă și acolo vom fi reciclați?
Bornei scăpă printre buze un ”pha” ascuțit și începu să râdă ușor. Remarca femeii îl amuzase, smulgându-i câteva clipe de veselie spontană. Când reluă convorbirea, reveni la tonul obișnuit, sobru, cu modulații reverberând plăcut:
-Opreațiunea nu-i exclusă. Depinde însă cine ne va repoziționa. Dacă se vor implica tot contemporanii, atunci ne-am lămurit.
Replica interlocutoarei fu parazitată de pârâituri succesive, încât bărbatul îi ceru să repete. Cum nu primi răspuns, strigă mai tare în receptor, până-i auzi din nou timbrul și se calmă:
-Credeam că v-am pierdut. Mai apar deranjamente pe fir și comunicăm defectuos.
-Nicio problemă, doamnă. M-ați recuperat integral și vă stau la dispoziție.
-Mă felicit că nu m-am înșelat.
-În ce fel?
-Când v-am definit ca fiind romantic. Acuma observ că sunteți și cavaler pe deasupra, dacă îmi stați la dispoziție.
-Păi… tot tacâmul, nu? Romantism fără cavalerism – se poate? Ambele însușiri sunt intrinseci, constituind emblema inconfundabilă a tipologiei. Nu-i așa?
-Desigur. Grosul generației mele a crescut și s-a format în spirit romanțios. E mai lirică, mai visătoare… Mai apropiată de flama inimii decât de austeritatea gândirii reci, excesiv raționale.
-Și care încălzește mai degrabă buzunarele, nu sufletul!
-Exact.
-Știți – continuă Bornei – constat că, indirect, aflați tot mai multe despre mine. Dar eu nu știu nimic în ce vă privește. Și nici nu reușesc să-mi încheg o impresie.
-De ce?
-Din varii motive.
-Dați-mi unul. Concret!
-Admir modul subtil în care mă trageți de limbă. Aici nu vă pot concura, recunosc.
-Bine, însă nu mi-ați răspuns la întrebare.
-Doamnă… mărturisesc că m-ați încurcat. Nu izbutesc să vă definesc, deși nu-mi lipsesc anumite indicii.
-De pildă?
-Glasul. E al unei persoane de vârstă mijlocie, cu inflexiuni eufonice distincte. Sincer, e o plăcere să-l asculți. Apoi… ei, aici e buba! Mai departe e greu, dacă nu imposibil, să mă pronunț. Puteți fi orice, dar un lucru e cert: sunteți intelectuală.
Un chicot ușor îi atinse timpanul, pierind instantaneu în pâlnia receptorului. Urmară câteva zgomote și un fâșâit, după care vocea femeii răbufni neobișnuit de clar:
-Aproximați, aproximați…
-Sună cumva ca o acuză?
-Nicidecum. E doar o constatare benignă.
-Bine, atunci, pentru dumneavoastră, iată, mă hazardez. Ceva îmi șoptește că practicați… medicina. Am nimerit-o?
-Într-un fel… da. Sunt propriul meu doctor.
-Cum?! Nu pricep…
Microfonul receptorului înregistră, pe fundal, o bufnitură și niscaiva sunete desperecheate. De undeva, irupse un alt glas în registru înalt, după care femeia vorbi repezit:
-Iertați-mă, dar trebuie să închid!
Și, fără a mai aștepta vreo reacție din partea celuilalt, întrerupse brusc dialogul, de parcă ar fi fost zorită sau obligată să recurgă la gestul intempestiv, lipsit de elegență și căzut pe nepusă masă.
Bornei rămase cu telefonul în mână, examinându-l mirat și intrigat deopotrivă. Nu-și amintea să fi debitat stupidități ori necuviințe care să supere partenera ocazională. Din contră, fusese cât se poate de politicos, străduindu-se să mențină discuția pe făgașul interesului și al respectului mutual. Păstrase limitele decenței chiar și în tentativa de-ai afla statutul, nefiind prea insistent în demersul său. Și atunci?
Așeză receptorul în furcă, și mai derutat. Ceva se întâmplase, neîndoielnic, altminteri n-ar fi procedat astfel. Să fie o toană momentană? Sau o manevră întru stârnirea și mai adâncă a atracției? Apoi, imediat, alungă asemenea gânduri, considerându-le puerile. Nu mai erau adolescenți ca să raționeze în termenii aceștia, ci maturi sadea ajunși la ora bilanțului. Și a impasului existențial – cel puțin în ce-l privea și datorită căruia nimerise în situația de față.
Se uită la ceas și văzu că trecuse deja de toiul nopții. Afară, vântul se molcomise, legănând tot mai rar crengile copacilor. O dâră anemică de lumină se strecura prin cerga norilor buluciți alandala. Copleșită, luna părea o bilă oarecare orbecâind stingheră în siajul curenților malaxați intens. Se răcorise pronunțat în izul generalizat de umezeală și eter stors îmbelșugat din teascurile negurei. Mereu se petrecea așa, chit că ploaia, în parte, îi ocolise, preferând să se descarce în vecinătate.
Înainte de culcare, Bornei rememoră etapele conversației telefonice în efortul de-a depista eventuale greșeli imputabile lui. Însă, cu toată strădania, nu descoperi nimic incriminator. De aici, nedumerirea expandă și mai abitir, încât nu mai știa ce să creadă. N-ar fi vrut să meargă chiar atât de mult pe șnurul speculațiilor facile, la îndemână, dar se putea axa, cel puțin provizoriu, pe două supoziții. Una dintre ele viza cochetăria feminină, cealaltă – un calcul premeditat și ale cărui resorturi, deocamdată, îi scăpau. Ambele ipostaze erau amendabile, realiza perfect acest lucru, însă, momantan, nu deținea alte elemente care să-i permită tragerea unor concluzii certe.
Lungindu-se în pat, îl asaltară gânduri învălmășite. Poate nu trebuia să dea acel telefon. Poate se pripise amplificând prin imaginație o stare inconfortabilă neîndoielnic, dar nu așa de presantă încât să justifice un asemenea gest. Se despovărase înaintea unei necunoscute ca un tip slab, temător, plutind la întâmplare în turbionul vieții. E drept că apăsarea singurătății îl încovoiase frecvent, însă niciodată nu recursese la soluția telefonului ca remediu afectiv. Ideea îl stârnise spontan, acaparându-l prin avantajele ei: absența expunerii fizice, posibilitatea confesiunii dezinhibate și comoditatea dialogului. Dar acuma, vedea bine, toate astea păleau în fața altei realități. Se relevase nepermis de mult, ca în vitrină, aidoma exhibiționistului molatic și libidinos cerșind… ce? Înțelegere, compasiune, iertare întru rătăcire și necuviință? Oare nu omisese, din complexitatea ecuației, ingredientul cel mai important – demnitatea? Știa că în orice relație cedezi o parte din tine, devii mai mic și mai vulnerabil, redimensionându-te în raport cu celălalt. Or, la el, ”celălalt” fusese doar o singură ființă: soția sa.
Oftă și, stingând veioza, rămase întins pe spate. Brusc, chipul fostei neveste crescu nemăsurat, cotropindu-i retina. Era neverosimil de viu și de luminos în bezna dormitorului păstrându-i încă ecoul pașilor. Parcă o simțea strecurându-se ușor în pat, alături de el, și cuibărindu-se la pieptul său. Ce atingere caldă în croiala plapumei, ce răsuflet prevestind cufundarea în abisul uitării de sine și al maximei contopiri!
-Petruța… se pomeni murmurând și se întristă și mai mult. Ivită subit, o senzație ciudată îl invada progresiv. Era un sentiment de rușine, de vinovăție imensă vis-`a-vis de cea care-i fusese atâta vreme parteneră conjugală. Și tocmai pe ea se găsise s-o trădeze punând-o în discuție ca pe un subiect minor, de duzină? Pe ea, care îl veghease mereu, respirând în același ritm și suportând cu stoicism toate adversitățile și loviturile sorții? Care nu-l jignise niciodată, preferând să sufere ea, în tăcere, decât să-l supere pe el, abătându-i atenția de la preocupările sale elevate. Chiar pe ea ajunsese s-o substituie, fie și virtual, cu o anonimă, o străină abordată absolut întâmplător pe calea eterului?
Pe măsură ce reflecta mai intens, spectrul culpabilității i se dezvăluia și mai pregnant. Da, o înșelase, dovedindu-și infidelitatea, lipsa grobiană de atașament și de credință. Și nu merita un asemenea tratament, atâta nerecunoștiință, exact ea, care excelase prin devotament și afecțiune duse până la sacrificiu! Cum poți răsplăti o astfel de atitudine, dacă nu cinstindu-i memoria și aducând-o cât mai des în amintiri?
Aprinse veioza și văzu că se scursese încă o oră de când se tolănise pe cearșaf. Era limpede că va urma o noaptre albă, căci, coalizate, mustrările de conștiință îl torturau cu presiunea lor constantă. De bună seamă că se arătase prea superficial, taman iresponsabil, intrând în dialog cu o necunoscută, deși convorbirrea fusese interesantă. Calitatea ei, însă, nu-i scuză gestul, fiindcă s-a produs pe fondul unei trădări din partea sa. Act cu totul condamnabil, în stare să-l reducă la dimensiuni infime în proprii ochi. Fapt inacceptabil, totuși, întrucât nu urmărise altceva decât o mică evadare din rutina și convenționalul conduitei zilnice și a căror tiranie îl exaspera uneori, inoculându-i fiorii prezumtivei desprinderi din cerc.
Chit că abandonase tutunul, simți imboldul imperios de-a fuma. Îl pălise instantaneu, cu putere, cum se mai întâmplase în trecut. Rezistase și atunci, se va abține și acuma, dând cu tifla ispitei omniprezente.
Cu certitudine că va renunța definitiv la repetarea isprăvii telefonice. Mai bine zis, a isprăvilor, căci sunase la patru persoane, dar numai cu ultima reușise să vorbească civilizat. Celelaltre excelaseră în vulgarități și lucruri comune – intelectul nefiind punctul lor forte. Pierdere de timp și de energie – cu asta te alegeai când, voit ori nu, intrai pe fir cu ei.
Din nou, chipul fostei soții îi defilă pe dinainte, transmițându-i, parcă, un surâs încurajator. Din suma însușirilor sale, una se detașa cu deosebire: blândețea. Calmul ei contrabalansa iuțeala firii lui, pripeala, gesturile necontrolate. Avea un rol sedativ, de împăcare și limpezire, care astăzi nu mai era. Și cât ar fi dorit să-i fie alături! Măcar s-o vadă încă o dată alunecând cu pașii ei mărunți, să-i soarbă zâmbetul și să-i audă vocea cu inflexiuni atât de dragi. Barem s-o zărească, fie și o clipă, vie, caldă, patronânsd spațiul conjugal cu ținuta-i așa de familiară și de plăcută încrustată definitiv în arhitectura casei.
Adormi târziu, cu imaginea ei veghindu-l din imediata apropiere și cu același surâs unic, misterios, reflectând bunătate și armonie.
Trecură câteva zile de la episodul cu telefonul și Bornei reintrase în rutina și preocupările obișnuite. Ceea ce însemna același automatism deprins în timp, aceleași tabieturi și viziuni scăldate în albia platitudinii demolatoare. Nimic nu venea să-i tulbure existența fadă, liniară, secretată din vrana plictisului resuscitat la maximum. Totul se derula în ritm scăzut, larvar, propulsând letargia în vitrina renunțării și a inapetenței generalizate. Recluziunea deveni astfel și mai pronunțată, constituind patul germinativ al hranei necesare îndopatului zilnic. Căci asta făcea curent, înghițind nesățios hălcile imense ale închistării și mustul sulfuros din rănile singurătății. Scurta întâmplare cu telefonul îi amplificase și mai abitir povara solitudinii. De câte ori se gândea la povestea aceea, îl zgândărea ceva. Un gen de angoasă durată pe sentimentul neîmplinirii, al lucrului început, dar nefinalizat. De aici, poate, și gustul amar al întreprinderii ratate, al eșecului, în fond. Curmarea bruscă a dialogului o apreciase ca pe un afront – o înfrîngere personală imposibil de înțeles și de acceptat. Ce comisese, ca să merite un asemenea tratament? Un deznodământ așa de ciudat și penibil survenit ca trăsnetul în toiul conversației atât de promițătoare?
Astfel de interogații îl torturară o vreme, până când se hotărî. Da, va încerca să ia contactul cu străina. Indiferent de risc, o va apela iarăși. Treptat, dorința se transformase în obsesie și trebuia, era obligat să-i dea curs. Altminteri nu se putea, fiindcă se măcina lăuntric și se săturase de aproximații și incertutudini. Voia o confirmare cât de cât, ceva concret, palpabil, apt a-i oferi o urmă, un indiciu despre ființa în cauză. Uneori avea senzația că vorbise cu o entitate imaterială, decorporalizată, care își păstrase doar glasul ca argument al existenței ei. Alteori se închipuia victima unei halucinații auditive, a unui gen de farsă, cu el în rol experimental, de cobai. Evident că toate aceste reprezentări n-aveau nicio tangență cu realitatea și le refula în subconștient ori de câte ori îl asaltau. Și cum năvala lor nu mai contenea, pentru a le bara iureșul, trebuia să acționeze, ieșind, în sfârșit, din expectativa-i prelungită.
Într-o joi, seara, vârstat de emoții, ridică receptorul și însăilă numărul buclucaș. Ascultă înfrigurat, dar nu-i răspunse nimeni și reiteră operațiunea. De data aceasta avu noroc, căci recepționă o voce cu timbru grav, de bărbat. Bornei îl salută reverențios și adăugă:
-Nu vă supărați, aș dori să discut cu doamna…
-Care doamnă?
-Locatara. Proprietara.
-Cred că ați greșit adresa.
-Imposibil! Doar am vorbit cu ea!
-Când?
-Săptămâna trecută.
-Domnule – auzi Bornei din nou – aici, în casa asta, nu există nicio femeie!
-Chiar?!
-Nu știu cu cine ați discutat. Eu locuiesc singur, divorțat de curând, așa că…
-Da, da, înțeleg… Și totuși, de la acest număr, mi-a răspuns o femeie! Nu s-ar fi putut strecura altcineva și…
-Exclus! Casa e bine protejată, nu intră oricine. Ca fost magistrat, nu am anturaje dubioase.
-Desigur, domnule. Vă rog să mă scuzați de deranj, nu înainte însă de-a vă repeta că, de la telefonul dumneavoastră, am avut parte de-o conversație foarte plăcută și elevată. Din acest motiv am căutat s-o repet, fiindcă mă obsedează și acuma. Așa se întâmplă când cochetezi excesiv cu singurătatea.
-Dialog elevat, ați spus?
-Da, confirmă Bornei. Nu dai în fiecare zi de persoane sensibile și inteligente, în stare să cântărească și însușirile sufletești ale omului, nu doar pe cele înglobând ghesul cumulard și tehnica deposedării celuilalt.
-De acord. Dacă așa stau lucrurile, am o bănuială.
-Adică?!
-Cred că știu cu cine ați conversat.
-Chiar că mă faceți curios! Cu cine?
-Cu menajera.
-Cu… cu menajera?!…
-Da, cu Mariana.
-Nu se poate! Sper că glumiți!
-Deloc! Am angajat-o după ce am divorțat. Are niște referințe speciale și diplomă universitară. Într-adevăr, e o delectare să tăifăsuiești cu ea. Apoi, după o pauză: Din păcate, nu mai e la mine…
-Cum?… zise Bornei.
-A plecat alaltăieri. I-am achitat leafa cuvenită și s-a dus.
-Unde? Vă rog, vă rog să-mi spuneți…!
-Habar n-am. Din câte am dedus, era și ea o nefericită.