-schiță-
-… Da, repetă editorul Brad Ulmeanu Stejărel, v-am citit manuscrisul. Făcu o pauză, apoi continuă pe alt ton: De ce nu luați loc? Vă rog!
Diomed Pârâu, covârșit de emoție, se lăsă greoi în fotoliu. Aerul încăperii se împuținase brusc, accelerându-i bătăile inimii. Două ciocane îi izbeau ritmic tâmplele scobite, iar limba i se uscase, aspră, rigidă, ca un boț de pastramă zvântată de curenți.
-Numai că – reluă domnul Stejărel – sunt necesare unele… hm… corective… De exemplu, startul e prea râpos. Ai senzația că te prăbușești în gol… Și epicul suferă… La fel – dialogul. Mi se pare nefiresc, artificial… La țară nu se întrebuințează un asemenea lexic. Și, ce cred că e și mai grav, eroii dumitale par complet devitalizați. Ceea ce nu poate decât să deruteze cititorul. Doar știm că țăranii au suficientă vigoare și sprinteneală. Or, în manuscris, apar lipsiți de forță, ca și cum n-ar trăi în climă sănătoasă și n-ar bea lapte nesmântânit! Nu e normal să fie așa!
Se opri o clipă și-și fixă vizitatorul cu o privire scrutătoare, pe urmă, ridicându-se de pe scaun, veni în dreptul ferestrei.
Pârâu se micise de tot în fotoliu. Simțea dâra transpirației scurgându-i-se de la ceafă către șale și se scutură ca de-un contact neplăcut. Smucind o dată de gulerul cămășii, inspiră adânc.
Undeva, dintr-o cameră alăturată, răzbătea un țăcănit de mașină de scris. Câteva secunde mai încolo, cineva trânti o ușă. Se auziră frânturi de conversație, apoi iarăși liniște. Densă, apăsătoare, tăcerea se asorta perfect cu interiorul auster.
Timorat, Pârâu purcese să explice, punctual, ce voia să întreprindă, cum plănuia dezvoltarea acțiunii romanului în continuare. Găsi chiar puteri să respingă reproșurile aduse, invocând în sprijunul demonstrației principiile estetice însușite de-a lungul anilor, după care se ghidase în elaborarea volumului. Vorbi solemn, fără întrerupere, iar în final rămase convins că demontase cu rigoare întreg eșafodajul de imputări aduse de Brad Ulmeanu Stejărel.
Cât timp perorase, redactorul îl pironise cu o insistență aparte, ciudată, încât, la un moment dat, pledoaria autorului scăzuse în intensitate și concizie. Dar unda de slăbiciune se evaporă la fel de rapid precum apăruse, ca un junghi nedorit, ivit intempestiv. Acum era într-o dispoziție mai bună, dispăruse starea aceea mizerabilă, de sfârșeală, ce-l potopise la început. Se ușurase vizibil isprăvind ce avusese de relatat și aștepta relativ calm replica celuilalt.
Venind de lângă geam, Brad Ulmeanu Stejărel se rezemă cu palma dreaptă de tăblia biroului, părând cufuntat total în sine. Privirea îi rătăcea pe suprafața parchetului lucios, acoperit pe trei sferturi cu o mochetă veche. Uneori, două cute verticale se închegau între sprâncenele subțiri, modificându-i oarecum fizionomia, care se transforma cu adevărat abia când pe chipu-i roșcovan înflorea vremelnic un surâs eteric, insondabil în profunzimile sale.
-Să revenim, zise brusc, și Diomed Pârâu tresări, surprins de fermitatea și prospețimea tonului. Cum am mai spus, e necesară curățirea textului de zgură. O salubrizare a lui, dacă vreți. Și mai multă obiectivitate! Altminteri, ne paște calofilia. E nevoie de altceva. De altfel, fie vorba între noi, tot romanul se cere refăcut. De la a la zet. Asta e singura dumitale șansă. Că talent ai, de la distanță se vede. Numai că, neapărat, să-ți filtrezi ideile și să elimini balastul compozițional. Păstrează esența, ea contează, restul e un moft. Și scurmă la origini, nu bâjbâi anapoda. Pepitele de aur se găsesc în zone abisale, precum bine se știe. Încearcă, n-ai nimic de pierdut. Ești tânăr, ai viitorul în față. Încetă o clipă, apoi rosti înmânându-i manuscrisul: Ne vedem la primăvară. Până acolo – nu te lăsa, mai completă, pe urmă, luându-l de braț, îl conduse la ușă, unde îi strânse energic mâna. Pârâu îngăimă ceva și, înainte de-a părăsi încăperea, observă, mascat parțial sub chică, aparatul auditiv înfipt în urechea redactorului.