Cum viața e brodată dintr-un lung șir de interogații și uimiri, m-am întebat, nu rareori, ce diferență există între bomba „democrată” și bomba „totalitară”? Care te spârcuie mai eficient? Mai „curat”, mai „chirurgical”? Care e mai „empatică” în reasamblarea individului, procurându-i un sejur la terapie intensivă sau propulsându-l direct în brațele „mântuirii”, ca răsplată pentru vrednicia sa terestră?
La aste frământări, oricât m-am căznit, n-am găsit (încă) dezlegare. Am eu, așa, o bănuială, dar, plăpândă fiind, nu pun mare preț pe ea. Mai degrabă mă ispitește distincția dintre bastonul lumii libere și bastonul dictaturilor nefaste. Numai că, din păcate, nici aici n-am aflat răspunsul. O explicație, lămurire, ceva convingător și atractiv pe șleaul descoperirii adevărului. Nimic din toate astea, încât mirarea mi-a sporit și mai abitir. „Ce pocinog! – mi-am șoptit. Musai să limpezesc tărășenia, altcum îmi piere somnul și ajung străjer în noapte”.
Și m-am pus, frate, pe gândit, de auzeam cum îmi sfârâie cultura prin cap! Cugetam avan, de sus în jos și-n curmeziș, pândind la cotitură. Și cum apărea o idee – țac!, o arestam și-o vâram la inventar. Am adunat astfel o stivă de păreri și de ziceri luminate, dar în zadar. „Bată-te grindina!, am suduit. Nu te lași deslușită, ai?”
Și așa a și rămas. N-am pătruns secretul, deși am croit eforturi supraomenești ca să-l dau în vileag. Tot ce am izbutit să știu se reduce la două constatări: 1) că măciuca democrată snopește în piețe, la vedere, și 2) că ciomagul totalitar cotonogește în beciuri, pe ascuns. Deosebirea e enormă, întrucât, aici, e vorba de procedură. În primul caz asistăm la un proces de stimulare ortopedică colectivă. În cel de-al doilea exemplu – de reajustare estetică individuală.
În fine, trec și peste dilema asta, dar intru în ciocnire frontală cu… transparența! Chiar cu ea, fie lăudată, încât m-am bucurat nespus. Mi-am amintit de avantajele ei minunate, care te umplu de fericire. Transparența, ca stadiu evolutiv al omului, destupă calea spre nivelul superior al prefacerii sale complete. Ia urcușul e strâns legat de vizibilitatea totală. Ce înseamnă asta? Virajul în faza ultimă a transformării, când ființa devine translucidă prin periaj eteric. Adică diafană, pură, deschisă până în străfundul măruntaielor, și dincolo de ele, până la brânciul dintâi.
Cu toate atuurile ei, însă, și transparența are unele dezavantaje. Cumnată-mea, de pildă. La început, vedeai prin ea – atât era de sinceră. De pudică și îmbujorată. Iar acuma e împâclită rău, că nici lama laser n-o pătrunde. Sau cum s-a întâmplat cu vecinul meu, consilier la primărie. Când, într-o discuție, i-am pomenit de transparență, s-a îngălbenit instantaneu și m-a rugat să tac din gură. Nu-i înțeleg reacția, că doar nu l-am înjurat de mamă! În loc să profite de nimbul clarității integrale, se comportă anapoda, de parcă ar fi avut ceva de ascuns. El, ditamai alesul, uns prin votul a sute de poporeni fermecați de grosimea vocii sale unice. Dar nici faptul acesta nu mă zgândără prea serios, întrucât știu că printre noi există mulți ciudați. Și care – habar n-am de ce – fug de transparență ca managerul de fisc. De unde se vede că acest adjectiv are un rol partajat. Unii îl îmbrățișează, alții îl resping. Însă cei mai numeroși rămân indiferenți la sonoritatea lui, preferând refugiul într-un anume gen de camuflaj protector. Mă rog, fiecare cu gusturile și opțiunile sale. Și, mai ales, cu interesele afișate sau nu, dar cuprinse deopotrivă în aria prezumtivei străvezimi.
Așadar, depășesc și această bizarerie și cârmesc pe alt șleau. Pe cel al raporturilor dintre cel ce câștigă și cel ce pierde. O relație interesantă, plină de miez și de învățăminte vizând noblețea conexiunilor interumane. Sens în care, ce constat? Că beneficiarul ia și ce nu i se cuvine, iar perdantul dă și ce i-a mai rămas! Metoda excede convenționalul perimat, înscriindu-se în noile tipare de conlucrare incluzând elementul surpriză ca factor detonator al contactelor bi și multilaterale. Revigorată astfel, dinamica schimburilor comercial-patrimoniale asigură o rentabilitate sporită, căptușind necurmat conturile bancare ale părtașilor la târg. Acuma, că unul va înțepeni, iar celălalt va dănțui, face parte din riscurile meseriei. Riscuri asumate, din moment ce s-au angajat în bătălia aprigă a profitului dolofan și veșnic seducător.
Sigur, ar mai fi destule de comentat. Însă, deocamdată, pun punct acestor constatări ce mă bântuie recurent. Și cărora încă nu le-am aflat răspunsul corect, fie din cauza complexității lor, fie din neputința mea de-a le desluși tâlcul. Plec totuși de le premisa că ambele variante sunt plauzibile în creionara unor realități pline de neprevăzut și de mister. Și încă ceva. Am omis tema dreptății, dar îmi voi repara greșeala. Subiectul va fi reluat cu alt prilej, însă, până atunci, drept consolare, concentrez într-un catren următoarea reflecție: Tânjești mereu întru dreptate, / În care crezi din răsputeri, / Și s-o atingi, desigur, speri, / Dar nu acum, ci… după moarte!
Meditație optimistă, firește, generată de minunata conjunctură ce asigură combustia necesară cugetului zburdalnic. Cel ce îndeamnă mereu la neodihnă scotocitoare și la îndoială ca supapă a eliberării sinelui din strânsoarea vremelniciei. Căci toate au fost și vor mai fi în croiul astei lumi etern ispititoare, însă greu de pătruns. Și, mai ales, de tălmăcit. Fiindcă, nu rareori, ce pare real e vedenie, iar vedenia se întrupează în palpabil. Un amestec ciudat, o combinare (aparent) fără cap și coadă, dar întotdeauna cu un rezultat. Și, bineînțeles, cu un profit, chiar dacă nu în cuantum maximal.