Te duci la spital și, în loc să ieși reparat, ajungi la morgă! Răspunde careva? De unde! Ești victima unei erori judiciare și zaci ani întregi la pușcărie. Dă magistratul socoteală? Mai va! Funcționarul public îți cauzează un prejudiciu imens. Plătește pentru greșeala sa, achită el daunele provocate? Haida-de! La fel – politicianul. Decontează cumva ”amazonul” de promisiuni debitate în campania electorală și neonorate? Îi sancționează cineva minciunile cu ajutorul cărora s-a cățărat la Putere? Nicidecum!
Precum vedem, cu toții calcă strâmb, dar nimeni nu-i culpabil! Niciunul nu ispășește! În clinici, mine, codri, pe șosele, în penitenciare, pe calea ferată, mor oamenii de-a valma, dar n-avem vinovați! Orice s-ar întâmpla, oricâte grozăvii, nu putem acuza pe nimeni! O realitate stranie se infiripă între noi, în care fapta – prin simpla ei existență – devansează apriori orice intenție punitivă.
Definită ca perioada de harababură dintre două sufragii, democrația noastră ”originală” a atins, azi, trepte nebănuite. Mai ales în sectorul pensiilor, care începe să țină tot mai abitir de ficțiune. Căci numai forța imaginației poate egala situația din ”teren”. Și ce indică ea? Un aspect eclatant: s-a ajuns la cea de-a 894-a reformă! Mai precis – la reforma reformei reformist reformatoare!
Un lucru măreț, ceva de vis, care aruncă în delir masele de pensionari seduse de proaspăta izbândă. Dar și aici, lumea s-a împărțit în tabere opuse. Unii, mai optimiști, se descurcă cu subvenția actuală; ceilalți așteaptă recalcularea și, în consecință, venituri sporite. Indiferent de opțiuni, însă, majoritatea vârstnicilor se zgâiesc la traista goală, nădăjduind că proxima reformă îi va salva de la calicia lucie.
Cu atâtea reglementări, transformări și intervenții, reforma însăși are nevoie de oblojiri. Cei peste treizeci de ani postdecembriști au zăpăcit-o într-atât, încât nu se mai știe precis ce menire are. Care e scopul, rostul ei? Nici nu s-a primenit una bine, că – hop!, pică ”surata” ei! Altă înnoire, mai dihai ca prima și ca predecesoarele laolaltă! Un nou început, o îmbunătățire incomparabilă cu tot ce s-a zidit până acuma! Ceva inedit, spectaculos, cu ecou profund și durabil în cugetul și sufletul poporenilor.
Situația aceasta e valabilă și în ramura educației, ca să nu mai pomenesc de universul sanitar. Ori al justiției. Și aici, talazul uriaș de adaptări a inundat lumea, care, vrăjită de aureola lor, le-a sorbit integral rodnicia, căci mirajul lucrează întins, tămăduind orice pornire de răzmeriță sau ocări. Mai apar și unele cârteli pe ici, pe colo, dar ele sunt anemice și scurte, fără impact pentru ocârmuire. Care știe cum să le domolească imediat, promițând noi… reforme! Și mai ”tari”, mai țepene, în stare să înmoaie și fier-betonul, darămite norodul de vârsta a IV-a!
De bună seamă, cu reglarea asta asta nu-i de șagă. Ea modifică tot, schimbă grosier și reface complet. Altfel spus – inovează. Iar de ai și omul potrivit în fruntea ei – atunci să te ții! Prefacerile te îneacă, iar metamorfozele ating superlativul! Nimic nu rămâne neclintit de suflul lor împrospătat, nici măcar spoiala de pe case. Totul se prelucrează la șubler – corecțiile, rectificările având rol terapeutic prin belșugul emoțiilor transmise destinatarilor.
Cu asemenea însușiri, firește că orice tip de reformă se bucură de popularitate neștirbită, mai ales în mediul rural. Țăranii o adoră realmente, decelând în ea proteina viitoarei prosperități descrise în culori trandafirii de către politicieni. De aici și încrederea lor nestrămutată în virtuțile curative ale ei, chit că, de o vreme încoace, tot mai mulți semeni acuză dureri acute de cap.
Dar, una peste alta, avem și vești pozitive. Ocârmuirea nu cedează și, conform angajamentelor solemne, ia măsuri radicale. Așa că demarează o nouă… reformă! Mai concret, începe cu reforma reformării reformate a reformismelor reformatoare. Asta, cică, ar descuia perspective date naibii! Ceva nemaiauzit și nemaivăzut – un snop de hotărâri și de prevederi de amuțesc și lăteții din gard! În orice caz – o chestie brava, un mijloc de-a scăpa de umilință și de sărăcie. Dacă dispozițiile sunt croite cu glagore, atunci și rezultatele musai să fie aidoma. Adică bune, folositoare în păr, nu doar unora mai iuți de mână și mai groși în toval.
Cum-necum, cu nădejdea omului nu te joci. Ea îl menține treaz și-l dirijează prin hățișurile vieții. Iar când, datorită greutăților, dispare până și speranța, cine îl salvează? Încrederea în sine, optimismul – cine le redă? Cine alta decât inevitabila… reformă! Doar ea îl smulge din stagnarea și defetismul ucigător, restituindu-i pofta de trai și tonusul constructiv. Motiv pentru care adeziunea sa la conținutul noii prefaceri e promptă și necondiționată, întrucât programul angajează răspunderea Statului, iar cu prestigiul lui nu e de snoavă. Căci, precum bine știm, demnitarul nu e-n formă dacă, ajungând ministru, nu trântește o reformă ”De la Tisa pân’ la Nistru”.
În ritmul în care, în țărișoara noastră, se succed transformările pe toate planurile, vom depăși curând cea de-a 1000-a reformă. Fapt ce ne-ar asigura, automat, locul întâi în Cartea Recordurilor. Ceea ce nu e o bagatelă. Dimpotrivă, e o reușită de răsunet, căci nu oricine ajunge să fie cuprins în paginile ei. Ea îți conferă vizibilitate pe arena internațională, contribuind decisiv la predictibilitatea și sustenabilitatea tuturor dislocărilor. Cu alte cuvinte, e un fel de pașaport desemnând statutul și unicitatea în careul națiunilor. Și unde fiștecare se remarcă personalizat: unii cu prosperitatea, alții cu fluiditatea. Însă nu orice curgere, ci aia de tip cataplasmă – leac mântuitor prelins pe trupul nației năucite de iureșul necurmat al metamorfozelor perene.
Utilitatea acestor transformări structurale se observă în aplicarea lor. Mai bine zis, în deturnarea lor. Iar aici incriminăm nu doar absența sau carențele normelor metodologice, ci și interpretarea lor după ureche ori interese individuale sau de grup. Fiecare înțelege ce vrea (și ce poate) din legislația ambiguă și stufoasă, croită parcă să îmbârlige mai vârtos lucrurile, nu să le clarifice. Formulări anapoda, stipulări ciudate, prevederi așijderea… Un ghiveci juridic la scară amplă și gonflat mereu cu anexe și cârpituri, completări intempestive sau abrogări tardive. De amendamente – ce să mai vorbim? Și ele ca și legea – neîntemeiate, puerile, inconsistente, ori, din contră, hazardate, anacronice, excesiv vindicative…
Lipsa experienței, parvenetismul și impostura partinică duc, de regulă, la asemenea ”performanțe”. Din cauza acestor defecte majore, tot ce-a construit o guvernare e anulat de următoarea garnitură instalată la butoane. Se șterge tot ce-a fost înaintea ei – și negativ, și pozitiv – pentru a se face… ce? Pentru a se impune propria viziune administrativă ce exclude din start precursorii, de parcă viața ar începe numai cu dânșii! Stranie această obsesie a primatului în absolut orice – veritabilă psihoză a ”întemeierii” cu aură demiurgică, factor motor și cauză a existenței, sursa primordială a cunoașterii și a adevărului deținut unilateral.
La televiziuni, anunțurile cu degringolada pensiilor cad ca grindina. Nu există zi în care să nu fim bombardați cu informații despre pensii. Ba apar, ba dispar, ba cresc, ba descresc, ba înfloresc, ba pălesc, ba îngheață, ba se topesc! E o harababură sublimă, interminabilă, cu iz de vodevil transfigurând realitatea în buimăceală și grotesc. În haos sadea, pe care nici Zmeul din basme nu-l mai descâlcește! Când se pune pe tapet principiul contributivității, când nu! Când se aplică reguli echitabile, când se introduc discriminări! Când se inserează improvizații, când se elimină norme viabile!
După toate aparențele, calculul pensiilor va mai dura câteva decenii. Asta în varianta optimistă, căci în ce pesimistă – și mai mult. Dar, să nu disperăm. Specialiștii fiecărei guvernări au propriile soluții de redresare a situației, astfel că, în final, lucrurile se vor rezolva. Până la viitoarea încleștare electorală, care va deschide calea unor noi… reforme! Largi, adânci, stringente… Vor persista și ele destul, apoi vor urma alte și alte adaptări, la infinit, spre folosul obștii fermecată de sarabanda (și ”eficiența”) uimitoarelor transformări.
Pare-se că un duh aparte, de sorginte tribală, face imposibilă conlucrarea dintre ”ai noștri” și ”ai voștri”. Tot ce nu include afinitatea de ”sânge”, trebuie exclus, stârpit, căci numai învoiala de clan asigură legitimitatea și competența actului de guvernare. Este un concept doctrinar asumat de toate ocârmuirile și dintotdeauna. ”Fertilitatea” lui o regăsim în debandada de astăzi, când domnii Habarnam și Nupricep își strâng viguros mâna. Ce va continua, nu e greu de intuit. Un nou potop de reforme precedate de salba organismelor create anume pentru demararea/implementarea lor. Iar când, peste vremuri, vor ajunge – în sfârșit! – la capătul tuturor metamorfozelor, demnitarii vor intra, brusc, în panică. Un imens sentiment de frustrare le va acapara conștiința, tulburându-i profund. Stare din care nu vor evada decât atunci când, confruntați cu spectrul concedierii, vor începe să se reformeze între ei. Și atât de strașnic se vor purica și recicla, încât vor deveni eterici, străvezii – mici entități plutitoare spulberate la cea dintâi pală a vântului.