Mă număr printre cei ce prețuiesc realmente medicii. Știu foarte bine ce înseamnă ei pentru societate, rolul major în lecuirea și supraviețuirea semenilor. Când te macină boala, unde te duci? La doctor, firește. Unii mai cârmesc și pe la vraci, felceri de ocazie, tămăduitori îndoielnici… Recurg și la supranatural în speranța că astfel mai smulg destinului câteva clipe de trăit. Însă majoritatea dintre noi merg la medici atestați în policlinici, spitale sau cabinete particulare. Aleg specialiști, profesioniști veritabili, meseriași dedicați întru totul misiunii lor fundamentale: aceea de a obloji, de a vindeca. De a repune omul pe picioare, salvându-l de o năpastă cruntă și dându-i o nouă șansă la viață. Un alt început mediat de arsura suferinței intense, dar (și) purificatoare în esența ei. Căci orice durere înnobilează ființa, destupând arterele sensibilității până atunci colmatate de „rezidul” robusteții primare aferente tinereții zburdalnice.
Datorită existenței trepidante (și stresante), puțini compatrioți se mai pot lăuda, astăzi, cu o sănătate de fier. Mai toți au câte un beteșug, o meteahnă, îndeosebi cei trecuți de o anumită vârstă. Însă nici generația jună nu e scutită de afecțiuni diverse, fie congenitale, fie dobândite pe parcurs, ca urmare a exceselor de tot soiul. Încât vizitele la consultații se înmulțesc, iar schema terapeutică cunoaște dezvoltări rapide, pe măsura complexității maladiilor asaltând tenace structura noastră organică în toate componentele sale.
Cu o asemenea cazuistică, evident că atribuția doctorului sporește și mai tare, devenind un reper inconfundabil în conștiința colectivă. În el sunt așteptările, nădejdea de mai bine. Pe dânsul se contează, ca antidot suprem al salvgardării sinelui zdruncinat. El condensează priceperea, arta intervenției salutare, magia redării vigorii unui trup atins de mușcătura chinului. Doar știința lui te reface – vindecătorul hăruit, omul concret dinaintea ta. E tangibil, material, nu creatură iluzorie invocată ca remediu general în disperare de cauză.
Dacă ar trebui să te închini cu adevărat în fața cuiva, numai medicul merită onoarea asta. Doar el e îndreptățit la o așa cinstire, căci te scapă din strânsoarea morții, ca un personaj înzestrat cu virtuți miraculoase. Datorită lui îți prezervi firul vieții, bucurându-te iarăși de răsăritul magnific al soarelui și de trilul neasemuit al păsărilor vâslind frenetic prin azuriul infinit al cerului.
Dar, cum în orice îndeletnicire umană există și aspecte negative, nici tagma doctorilor nu face excepție. Iar aici mă refer exclusiv la acei medici care, deși angajați la spitale de stat, condiționează actul terapeutic de plata unor sume de bani. Altfel spus, de pretinderea unor foloase necuvenite din partea pacienților. Acești „doctori” (puțini la număr), prin lăcomia și cinismul lor, mânjesc blazonul distinct al profesiunii, comportându-se imoral și abuziv, aidoma unor afaceriști seduși de patima procopsirii accelerate. Și asta pe spatele bolnavilor – majoritatea cu venituri reduse, trăind de pe o zi pe alta.
A cere taxă unui om sărac – pentru o operație sau un tratament – este un gest total descalificant și absolut condamnabil! Oropsitul își rupe de la gură, ca să… ce? Ca să-l îmbuibe pe individul în halat alb, care se crede atotputernic și stăpân pe ursitele semenilor. Nu contează că bolnavul e falit și singur, el musai să achite birul fixat de „medic”, altminteri nici nu e băgat în seamă.
Să ne înțelegem. Una e să oferi chirurgului un cadou, o mică atenție, drept mulțumire că te-a operat cu succes, iar alta e să ți se impună, pur și simplu, un tarif, mai ales când ești internat într-o clinică de stat și ai asigurare! Dacă prima situație reflectă un act de recunoștință, cel de-al doilea exemplu e extrem de grav, întrucât dezvăluie un aspect esențial: caracterul. Micimea sufletească a doctorului, absența empatiei aflate în corelație inversă cu prezența unei pofte strașnice de chivernisire! Încât, e imposibil să nu-ți pui întrebarea: slujbașul acesta a urmat facultatea ca să câștige bani ori ca să vindece compatrioți?! Pe lista priorităților sale, ce se regăsește preponderent? Umflarea buzunarelor sau eliminarea vătămărilor și infirmităților concetățenilor?! Tămăduirea sau jecmănirea lor de parale și alte bunuri (aur, tablouri, croaziere exotice etc.). Culmea e că specimenii în cauză au depus și un jurământ de probitate, pe care însă nu-l respectă, considerându-l pur simbolic și demonetizat în răstimp. Dar ceeea ce nu s-a demodat deloc, e năravul de-a solicita mită, începând cu pensionarul amărât și continuând la hurtă cu ceilalți apelanți la serviciile sale. De ce procedează astfel? Din cauza codului etic, care, în traducerea lor, sună așa: mai întâi gologanii, iar apoi betegii!
Contrastând izbitor cu ipochimenii descriși mai sus, avem și categoria medicilor responsabili. Umaniști autentici, devotați salvării și îngrijirii bolnavului, fără a revendica avantaje materiale. Ei își exercită îndatoririle cu conștiinciozitate și compasiune, respectând întocmai legământul lui Hipocrat. Doar lor le datorăm gratitudine și admirați, căci numai dânșii justifică încrederea noastră, fiind feriți de aviditatea și lipsa de scrupule a unor colegi nimeriți întâmplător în zona medicinei. Și cărora, după apetitul arghirofil și ținuta de vătafi, le-ar fi stat mai bine în postura de negustori – acolo unde creițarii zornăie non-stop și nici nu există riscul de-a fi săltați de poteră și vârâți la gherlă.
Sigur, doctorii merită să aibă un standard de trai mai acătării, însă nu în detrimentul pacienților! Confortul/bunăstarea să la fie acordate de Stat, ca o recunoaștere a utilității sociale, și nu de masa suferinzilor tot mai numeroși și mai nevoiași. O salarizare corectă și adecvată ar rezolva problema, rărind simțitor coteria amatorilor de șperț și de recompense ilegale. Și care, în loc să exceleze în meserie, „performează” prin zel arivistic și elan cumulard, făcând de ocară distinsa castă a adevăraților medici. A celor învestiți cu har neechivoc și condescendenți cu semenii aflați vremelnic la ananghie.
Neîndoielnic că doctorii ciubucari, sunt și slab pregătiți profesional – astfel explicându-se numeroasele cazuri de malpraxis în care au fost implicați. Notorietatea lor a ținut (și ține încă) paginile ziarelor și emisiunilor televizate, unde sunt înfățișate pe larg isprăvile acestora: amputări inutile, secționări de organe sănătoase, multiple traume postoperatorii, nașteri soldate cu deces ș.a.m.d. Toate aceste „izbânzi” îi relevă ca pe niște neaveniți în branșă – simpli cârpaci puși pe căpătuială, care n-au nimic în comun cu nobilele precepte ale medicinei umaniste. ”Eu sunt șeful, eu dictez!” – pare să fie deviza lor încropită sub presiunea înavuțirii ilicite și forța spiritului dominator.
Deși sunt nuli ca dotare afectivă, acești rătăciți în halate albe se cred exponenți ai divinității, imaginându-și că-și pot permite orice. Inclusiv să se joace cu viața pacientului, dacă nu înșfacă haraciul stabilit.Asta până când sunt găbjiți asupra faptului și dosiți după zăbrele, unde vor avea timp să mediteze asupra jurământului lui Hipocrat și să-l ia în serios. Dar, cum năravul din fire n-are lecuire, slabe șanse ca ei să revină pe calea cea dreaptă. Motiv pentru care mai degrabă ne-ar lăsa definitiv în pace și ar îmbrățișa o altă slujbă, ce li s-ar potrivi infinit mai bine: zapciu. Sau geambaș. Ori cămătar, misit etc. Domenii onorabile, nimic de zis, gemând de mahmudele și de alte minunate câștiguri parfumate și zemoase.