Specialiștii au calculat că, de la apariția primului om și până astăzi, pe Terra s-au perindat aproximativ șaptezeci de miliarde de ființe umane. Iar dintre acestea – atenție! – peste două treimi au pierit de moarte violentă, în special în războaie. Ce dovedește asta? Precaritatea existenței și gradul extrem de brutalitate al oamenilor din toate timpurile, începând cu epoca primitivă și până în contemporaneitate.
Într-un virtual clasament al celor mai agresive specii care populează universul, rasa umanoidă ar ocupa, neîndoielnic, unul din locurile fruntașe. Potențialul conflictual al pământenilor e în neslăbită expansiune, neputând fi domolit. Nivelul de irascibilitate e maxim, constituind fundamentul de pe care pornirile belicoase, inițial benigne și individuale, iau ulterior forma confruntărilor colective pe scară largă. Cu tot corolarul ”clasicizat”: distrugeri, suferințe, jale și prăpăd cu toptanul.
Subiectivismul exagerat, labilitatea emoțională, spiritul concurențial și dorința obsesivă de bogăție și putere au făcut și fac în continuare ravagii în subconștientul semenilor. De aici și ușurința absurdă, nesocotința cu care se aruncă în luptă, suspendând instinctul de conservare și disprețuind moartea ca pe ceva banal și aleatoriu. Tot ce contează se rezumă la trei aspecte: 1) răpunerea potrivnicului; 2) acapararea posesiunilor sale și 3) impunerea propriilor reguli.
S-au încercat, în timp, multiple explicații interdisciplinare vizând statutul ontologic al individului, secretul impulsivității, elanul războinic hipertrofiat ș.a.m.d. Din toate aceste studii și investigații, treptat, s-a conturat o idee. Și anume că profilul psihologic al lui Homo sapiens e tributar originii sale faunistice, care îi determină în cel mai înalt mod conduita. Fiind o specie tânără, instinctele sunt puternice, stând la temelia capacităților volitive stârnite de ispite cu rol detonant în acțiunile de forță și cotropire. Cu alte cuvinte, omul e stăpânit de animalul/daimonul din el, care-i dictează traiectul și împotriva căruia e imposibil să te aperi, indiferent cât te-ai strădui. Și asta întrucât evoluția morală nu ține pasul cu progresul tehnologic. Dacă, în preistorie, te ciomăgeai cu pari, azi, în era modernă, te împroști cu rachete, dar tot moarte e. Mai sofisticată, e drept, mai ”curată”, și purtând parafa inconfundabilă a civilizației.
Și totuși, susțin experții, există și o soluție de atenuare și chiar de eliminare a acestor grave carențe și disfuncționalități ale creaturii umane. În ce constă ea? Într-o operațiune de inginerie genetică având ca scop principal reducrea indicelui de agresivitate atât de proprie naturii umanoide. Dacă omul a fost dăltuit strâmb încă de la întrupare, astăzi, prin tehnici moderne, de pionierat, poate fi reasamblat în parametri diferiți, dar superiori. Și care, bineînțeles, exclud definitiv violențele de orice tip și toate celelalte defecte ce au parazitat mereu specia noastră.
Unii savanți merg și mai departe cu ideea. Fiind mai sceptici în privința integrității omenești – chiar reajustată genetic – propun ca deciziile esențiale vizând existența planetară să treacă în seama inteligenței artificiale. Pe scurt – să ne conducă ea. Argumente pro? Cu duiumul! În primul rând, ea nu poate fi coruptă. Prin delegare de atribuții către roboți și androizi, omenirea va fi salvată din lațul malefic al subiectivismului și voluntarismului omniprezente. Și care, precum știm, au provocat (și provoacă încă) atâta rău semenilor de pretutindeni.
Se tot vorbește, în plan filosofic, despre reviriment etic, reconfigurare spirituală, resurecție morală etc. Despre posibilitatea individului de-a se elibera din corsetul strictei condiționări biologice și de-a se înălța deasupra tarelor care, în decursul vremii, i-au marcat permanent (și dureros) existența. Se croiesc noian de analize și socoteli privind cadrul gnoseologic actual și de viitor al omului. Pe verticală și pe orizontală, Homo sapiens e disecat și cercetat necurmat, de la epidermă la moleculă, și dincolo de ea, până în căușul atomului. Iar toate astea cu intenția de-a mai descoperi ceva în structura sa intimă, de-a mai deconspira o taină, un secret al alcătuirii sale încă nedeslușită pe de-a-ntregul.
Acest efort uriaș de cunoaștere e dedicat unui concept vechi și etern seducător: acela al perfecționării firii umane. Dacă la stadiu particular faptul e realizabil prin autoeducare, la nivel colectiv, ca specie, lucrurile diferă substanțial. Rămân și se perpetuează aceleași năravuri și apucături, aceleași metode și scenarii de aservire și rapt, aceeași cruzime și plăcere de anihilare a celuilalt. În ciuda acestei evidențe repugnante, dacă omenirea nu va pieri într-o conflagrație nucleară, potențialul ei de dezvoltare e fabulos. El expandează non-stop, multilateral, ca un talaz cu energie nesecată. (Cu referire specială la latura materială a vieții, ești uimit de priceperea și inventivitatea umană. Câte minunății ies din mâna ei, câte bunuri și capodopere nu-ți încântă privirea! Performanțele pământenilor sunt extraordinare, sub toate aspectele! Din păcate, însă, reușitele fulminante sunt umbrite de ”succese” în sens opus. Iar aici am în vedere raliul frenetic al înarmării, cu tot ce presupune/înseamnă ea în dăinuirea noastră).
Spuneam, mai la ”deal”, că evoluția morală nu e sincronă cu avântul tehnologic. Observăm că abilitățile tehnice sunt însoțite de un gen de amorțire, de împietrire afectivă, iar teama de autoritate și, implicit, de pedeapsă, cunoaște și ea un recul semnificativ. Pentru a înlătura aceste disparități și neajunsuri, avem la îndemână, în opinia mea, o singură (și radicală) soluție. Și anume, propulsarea inteligenței artificiale în rol coordonator al (con)viețuirii obștești. De metodă și instanță supremă întru rezolvarea și resetarea pe un palier superior a raporturilor interpersonale și interstatale. Imaginați-vă un android pe post de judecător, de pildă. Sentința sa, obiectivă și rece, nu mai poate fi contestată de nimeni. Verdictul lui e un triumf al logicii și al dreptății, care încununează la superlativ actul de justiție. Niciun potentat, oricât de insistent și de venal, nu-l va ”remorca”, pentru simplul motiv că androidul e imun la ispitele pământene și, în consecință, imposibil de cumpărat. Încât, echitatea instaurată de el e una reală, benefică și lipsită de orice echivoc. Nu există părtinire, interese oculte, parti-pris-uri, jocuri de culise… Adio trafic de influență, presiuni politice, mită și alte interminabile malversațiuni! Dispar chichițele procedurale, subterfugiile avocățești – tot ce ținea (și ține încă) de strâmba gestionare și aplicare a legilor.
Însă, de bună seamă, inteligența artificială nu e alocată doar justiției, ci tuturor situațiilor și evenimentelor ce reclamă prezența sa. Astfel s-ar elimina eternele dispute fotbalistice gen ”a fost sau nu gol”, interpretările tendențioase, deciziile eronate… Subiectivismul atât de pronunțat al speciei noastre ar suferi o lovitură decisivă, iar spiritul belicos ar cunoaște la rându-i un regres accelerat. Fără aceste componente nocive ale psihologiei umane, cu siguranță, viitorul omenirii s-ar schimba mult în bine – accentul nemaifiind pus pe zurbă și cuceriri, ci pe caratele respectului și ale colaborării în avantaj reciproc.
Tabloul descris, știu, pare prea optimist, chiar idilic, dar nu imposibil. Cu ritmul actual de dezvoltare, profund și spectaculos, acest deziderat poate deveni realitate mult mai repede decât ne închipuim. Odată utilizată pe larg, inteligența artificială ne va disciplina. Treptat, va extrage din noi putregaiul, reziduurile, apucăturile și năravurile blamabile. Va corija imperfecțiunile, deformările psihice și malformațiile trupești, doza uriașă de nervozitate și imbold revanșard. Prezența ei constantă în traiul cotidian va conduce, în timp, la instaurarea unor noi paradigme în relațiile bilaterale, care vor ridica ștacheta existenței la standarde nevisate.
După obținerea in vitro (în laborator) a embrionului uman, descoperirea ADN-ului, descifrarea hărții genomului uman și clonarea, urmează, inevitabil, crearea inteligenței artificiale. Și, odată cu ea, înlocuirea/substituirea elementului uman ca factor decident atât de părtinitor, versatil și corupt. Atât de agresiv și de hrăpăreț, de crud și de perfid. Și de care, mărturisit sau nu, ne-am ”ghiftuit” deja, ca de-o pedeapsă eternă și nemeritată. Tocmai de aceea apariția și intrarea în funcțiune a inteligenței artificiale ar fi întâmpinată cu bucurie și nădejde – ea fiind garanția că samavolniciile și abuzurile trecutului nu se vor mai repeta. Că vom avea – în sfârșit! – pace și relații de respect și conlucrare benefică la toți indicatorii, eliberați fiind pentru totdeauna de năluca războiului și imaginea nimicirii recurente.
Toate bune și seducătoare, dar persistă (și) o întrebare: cine face softul? Cine-l programează, învestindu-l cu acele capacități și atribute de excepție? Dacă e manipulat și acesta în interesul cuiva? Mașinăria poate, într-adevăr, să împartă dreptatea și să stabilească norme, însă ghesul spre reglementări și soluții obiective îl dă tot omul. Și care vrea, ori poate nu vrea, ca ele să fie puse în practică. În rest, vom trăi și vom vedea.
Până una-alta, la atâtea realizări excepționale ale minții omenești, adăugăm încă una. Cea mai reprezentativă vizând infinitele disponibilități creative ale pământenilor: inteligența artificială. Iar ea apare firesc și gradual, ca rezultat exclusiv al cercetărilor științifice, de avangardă. Stăpânind și acest domeniu al ciberneticii de vârf, Homo sapiens își merită, neîndoielnic, titulatura.