Petru Jichici debutează editorial, în anul 1995, cu placheta de versuri ”LACRIMI DE CREDINȚĂ”. Apoi, provocat de emoția creației, publică ritmic un șir de șase volume de poezii : ”RUGĂCIUNEA VAMEȘULUI” (1966), ”TERIBILA ÎNDOIALĂ A APARENȚELOR” (1998), ”ROUĂ PENTRU INIMI DE COPII” (1999), ”CUVÂNTUL DINLĂUNTRUL CUVINTELOR” (2000), ”MĂ ASEMUI CU UN COPAC” (2001). Cea mai recentă carte a sa, ”ACEASTĂ APĂ CARE E VIAȚA NOASTRĂ”, a văzut lumina tiparului la Editura Marineasa, Editură la care, de altfel, și-a scos toate opurile de până acum, fapt ce dovedește fidelitate din partea autorului, iar din partea editorului – seriozitate și profesionalism.
Petru Jichici este, mai presus de orice, un poet religios. După scurte incursiuni prin lumea mireană (vezi ” Rouă pentru inimi de copii și Mă asemui cu un copac”), el revine la tema sa preferată, abandonată vremelnic și recuperată apoi cu o prospețime și mai mare. Noua-i realizare poetică pare să confirme virajul și (probabil) cantonarea sa definitivă în spațiul duhovnicesc spre care are o irezistibilă chemare și unde, în primul rând, se regăsește pe sine.
Se știe că, atunci când e vorba de un artist, opera trece întotdeauna înaintea omului. Omul, ca individ , poate fi mizerabil , controversat, vicios etc.. În atare ipostază , doar opera îi relevă ce are el mai pur, mai uman și înălțător. La unii creatori, între gândirrea spiritualizată și atitudinea particular-domestică întâlnim o discrepanță accentuată, dar la Petru Jichici nu găsim o asemenea falie tipologică, întrucât dăinuie un echilibru remarcabil între psihologia lirică și cea existențială. Altminteri spus, în gestica și actele proprii, poetul rămâne egal cu el însuși, stăpânit de un cumpăt aparte și dominat de un bun-simț ales.
În ”ACEASTĂ APĂ CARE E VIAȚA NOASTRĂ”, vocația pioasă a poetului se manifestă în plenitudinea ei. Creștin fervent, Petru Jichici face din relația cu transcendentalul punctul nodal al ființării sale : ” Mărire Ție, Doamne,/Tată Ceresc,/Cuvintele noastre sărace/Auzi-le!/Ele vin din fântânile sincere/Ale durerii./Găsește frunțile noastre/Și mâinile împreunate/Pentru a Te servi,/Acum/Și în vecii vecilor,/Cu dragostea căinței!” (Mărire Ție, Doamne).
Conectarea la divinitate îi oferă noi posibilități de autocunoaștere, care îi reașează și-i îmbogățește demersul creativ. Este un raport benefic, din care autorul culege esența stihurilor marcate de freamătul emotiv al sensibilității personale. Rostirea sa e calmă și senină, uneori de-o simplitate dezarmantă, alteori de-o profunzime nebănuită. Ea vine dinlăuntrul său, din adâncimea unei intimități
în care întrebările și neliniștile acaparează, pas cu pas, conștiința : ”Cuvântând despre sine,/Prin sfânta spovedanie,/Vor spori oare chinul/Și păcatul,/Sau soarele din icoane/Se va îndura de cei căzuți/În ispită?/O nouă expresie a inimii/Încearcă drum spre altar,/Spre cercul de închinăciune,/Prin care se naște/Izbăvirea!” (Izbăvirea).
Poetul își trăiește condiția ca pe o permanentă stare de grație, mergând neabătut pe drumul său pe care, cu evlavie, presară rugăciuni. Credincios până la adorație, Petru Jichici vede în smerenie calea despovărării și a salubrizării sufletești. Necăutată, cucernicia sa convinge prin onestitatea și acuratețea sentimentului axat pe toleranță și omenie : ”Cu duhul iertării/Îi întâmpin pe cei/Ce sunt gata să-Ți sărute/ Icoana și altarul/Și gândul luminos/În matca zilei de mâine/Care nu va avea sfârșit”. (Doamne, îngăduința Ta).
Cu proaspăta plachetă ”ACEASTĂ APĂ CARE E VIAȚA NOASTRĂ”, autorul se reîntoarce, precum spuneam, la matcă. Aici, în poemele de factură sacrală, se află în elementul său. Sunt toate premisele ca, odată cu volumul de față, Petru Jichici să înceteze oscilarea între laic și divin și, ghidat de simțirea-i reală, să se angajeze decis și exclusiv pe calea stihului religios, unde adevărata sa predispoziție se poate exprima nestingherit. Căci poetul este, în primul rând, un cântăreț al lui Dumnezeu – întreaga sa afectivitate fiind concentrată întru slăvirea Tatălui Ceresc.
Situația autorului este, oarecum, paradoxală. Deși el apare ca un amicus humani generis (prieten al neamului omenesc), având mulți camarazi, dragostea sa unică și profundă se îndreaptă doar spre Demiurg. Astfel, prietenul tuturor nu este, în fond, decât prietenul unei singure și supreme ființe : Dumnezeu.
Prin Petru Jichici, literatura de profil câștigă un creator valid ale cărui producții lirice viitoare vor îmbogăți, negreșit, patrimoniul cultural bisericesc.
_________________________________________________
x) Petru Jichici – Această apă care e viața noastră –
Editura Marineasa, Timișoara, 2002