Se întâmplă uneori ca, lecturând beletristica vreunui licențiat, să devii circumspect. Observi că omul are cultură, informație și chiar viziuni, dar nu posedă un ”ce” capital : n-are talent. Nu există acea scânteie, acel ”drac” care îi permite să (re)compună, din entități virtuale și disparate, o lume. Un univers prozastic expresiv și convingător, în ciuda școlilor înalte trecute la patalama. Ion Scorobete contrazice acest profil. Deși titrat în disciplina juridică și poet pe deasupra, prin înzestrarea sa naturală el se plasează la polul opus al conturului schițat mai sus. Ca mărturie stă romanul ”ZBOR INTERIOR”, apărut în anul 2006 la Editura timișoreană Anthropos. Cartea formează primul volum dintr-un ciclu epic mai vast (trilogie) – celelalte tomuri urmând a se ivi în viitor.
Romanul debutează cu evocări ale tentativelor unor temerari, din toate epocile, de a plana. Sunt amintiți legendarul Icar, Archytas (un amic al lui Platon), călugărul benedictin Oliver de Malmesburg, magicianul Sarazin, Leonardo da Vinci, Giffard, Santos-Dumont ș.a.. Cu toții aveau pasiunea ardentă pentru zbor, însă e un fapt cu adevărat extraordinar că acest ideal obsesiv al omenirii a fost concretizat de un român : Traian Vuia.
Cunoscut îndeobște ca inventator, pionierul aviației mondiale era o personalitate mult mai complexă. Student eminent, a absolvit învățământul superior cu magna cum laudae. Apoi, s-a afirmat în avocatură și ca luptător în favoarea drepturilor conaționalilor din Imperiul Austro-Ungar. Ca personaj central al cărții, Traian Vuia ajunge emblematic prin zelul și tenacitatea cu care își pune în practică planurile și ideile novatoare.
Ion Scorobete narează voluptuos, cu fraze ample, stufoase, de tip baroc. Vizavi de ele, propozițiile se află în netă minoritate. Predomină construcțiile sintactice lungi, somptuoase, ornamentate cu detalii stilistice resuscitând monumentalul în solemnitatea sa. Nefiind prețioasă, frazarea exprimă în fond harul scriitorului, căci tocmai în ea rezidă arta lui, în absența artificialității substituită cu iscusința de a îmbiba fraza în nutrienții esențiali ai dozajului optim.
Frământat de un singur gând – acela al realizării unui aparat de zbor – Traian Vuia a trebuit să înfrunte numeroase piedici și adversități. Inclusiv pe cea a tatălui său, părintele capelan din Bătești, care l-ar fi dorit hărăzit preoției și nu îndeletnicirilor ”eretice”. Figura clericului catolic apare astfel ca o marcă a dogmatismului și frână a progresului – oponent declarat al conceptului de zbor, considerându-l o blasfemie, un atac direct și nerușinat la adresa adevărurilor imuabile ale bisericii, care nu admitea posibilitatea desprinderii omului de la sol cu mijloace mecanice. (Printre altele, pe profesorul de fizică Anton Mahler, zis Tonel – mentorul care i-a dat lui Vuia cel dintâi impuls pentru cercetări în domeniul aviației – capelanul îl numește ”ateu” doar fiindcă făcea experiențe ciudate).
Ion Scorobete se impune în reconstituiri de atmosferă. Ca și în descripție și în sondare psihologică, de altfel, însă mai puțin la nivelul dialogului. Există pe acest palier o juxtapunere excesivă a vocii auctoriale peste cea a personajului, încărcând-o inutil prin abuz retoric. Dincolo de asta, însă, de remarcat arhitectura modernă a romanului. ”ZBOR INTERIOR” este o amplă confesiune a eroului principal, în care romancierul, alternând perspectiva, țese cu meșteșug urzeala întreprinderii sale epice. Paginile sunt jalonate de un halo poematic, îndeosebi cele cu tentă erotică, unde autorul descrie o scenă de amor, între Vuia și prietena sa Lelia, de o candoare și pudicitate aproape neverosimile.
Curajos și demn, inventatorul a sfidat aroganța și obtuzitatea autorităților maghiare ale vremii, întrucât ” (…) nu dau doi bani pe Petofi, îl contrapun acestuia pe un nebun de ospiciu, unu de-i zice Eminescu, al cărui text mi-am permis să-l cânt cu glas de trompetă pe podul de fier de s-au vestejit frunzele copacilor de durere și… de-ar fi numai atât, însă cel mai grav și degrabă condamnabil este că împreună cu alți învinuiți am dezvoltat, eu, în secret, o activitate de subminare a ordinii de drept, printr-o reuniune de literatură cu un anume poet, unul pe nume Victor Vlad (Delamarina – n.r.), acesta din urmă având șanse sigure de a ajunge după gratii, la Seghedin”.(pag. 81).
Forța și plasticitatea evocatoare a lui Ion Scorobete sunt remarcabile. Astfel, ni se perindă în fața ochilor frații Brediceanu, camarazii Missit, Ioța lu’ Toboc, Ogrin, clopotarul Sâlu… Apare și chipul detestabil al dascălului de limbă oficială (maghiară), Zoly – un șovin ”vigilent”, gata a pune botniță oricărei manifestări valahe. Autorul reușește să creioneze și să redea veridic ambianța de epocă a urbei sale natale, Lugojul. Ușoare adieri lirice parfumează textul, conferind brodajului romanesc virtuți superioare. Din acest punct de vedere, introspecția psihologică vizavi de Lelia, eroina cărții, se ridică la o cotă artistică indiscutabilă.
Observăm, așadar, că Traian Vuia s-a ilustrat nu doar ca exponent de elită al tehnicii, dar și ca apărător al drepturilor românești în asprul conflict cu ungurii care încercau prin subterfugii să-i deposedeze de pământurile străbune : ” – Chestiune clară, colonizările maghiare între satele românești nu sunt simple mașinații de genul : Ia să te calc au pe bombeu! Să te provoc! Poate, cine știe, îți sare și ție muștarul, îmi arăți dosul palmei sau îmi tragi o flegmă între felinare! Dimpotrivă, ea are bătaie lungă, ascultă-mă pe mine, i-am studiat, i-am citit, le-am mirosit eu apucăturile, iar ei au simțit că eu nu le trec cu vederea mojicia, lipsa de bun-simț și ferocitatea cu care vor să ne alunge din domeniile noastre”. (pag. 175). Sau : ” – Legile-s după cum le dictează lor interesul strict personal, pentru că ei sunt națiunea, iar dacă între timp apare o situație neprevăzută în legea aflată în funcție, cum se spune, e simplu, pun baioneta la pușcă și aplică textul forței, asta e cu regulamentele ”.
Ion Scorobete scoate foarte bine în evidență strădania/preocuparea lui Vuia referitoare la situația dificilă a neamului său oprimat. El a înțeles pe deplin caracterul jugulant și antiromânesc al stăpânirii maghiare și, în consecință, adoptă o poziție de respingere și de condamnare a acesteia. Ceea ce denotă, fără echivoc, prezența unei conștiințe puternice, cât și aptitudini justițiare în folosul compatrioților săi.
Prima parte a trilogiei se încheie cu demisia lui Vuia din postul de avocat și cu plecarea sa la Paris, unde îl atrăgea magnetul nevindecabilei sale obsesii : înfăptuirea zborului ”cu mai greu decât aerul”. Vis ce s-a îndeplinit la data de 18 martie 1906, la Montesson, lângă capitala Franței, consființind primatul unui român în concretizarea străvechiului ideal al omului – acela de a pluti precum o pasăre sorbind constant nemărginitul.
Cu o documentare solidă și cunoscând în amănunt biografia subiectului, Ion Scorobete redă obiectiv trăsăturile de caracter reunite finalmente în portretul luminos al marelui inventator bănățean. Portret de adevărată somitate științifică și de combatant politico-social. Contopind ficțiunea cu realitatea mărturiei istorice, în ”ZBOR INTERIOR” prozatorul croiește un veritabil act de cultură. Plasticitatea lexicală, descripția vivace și explorarea psihologică fac din volumul de față o apariție pregnantă în spațiul editorial actual, dominat nu atât de teme esențiale, cât de materii periferice în care senzaționalul ieftin și maculatura coexistă fecund.
___________________________________________________
x) Ion Scorobete – Zbor interior –
Editura Anthropos, 2006, Timișoara