Pentru lucrarea ta zămislitoare și zborul în viață, dragă mamă, îți mulțumesc… În pântecul tău m-ai croit, deși, uneori, răsărirea mea a însemnat stingerea ta. Zi și noapte, fără prihană, mi-ai vegheat gânguritul și primii pași pe șleaul lung și mirific al slobozirii în lume. Zâmbetul tău m-a însoțit mereu, iar mângâierea ta a lecuit răni adânci. Glasul blând și dărnicia necurmată m-au împresurat dintotdeauna. Ai fost (și ești) scut și reazem înaintea tuturor primejdiilor, gata de orice jertfă în numele salvării. Și toate astea numai din iubire, din dragoste nestinsă, ca mărturie vie a abnegației și a îndatoririi neclintite.
Oricât aș fi de puternic, inegalabilă soție, sunt slab în fața ta. De aceea, nu pot să te ating nici măcar cu o petală și nici să te supăr cu vorbe necugetate. Fiindcă nu meriți. Pentru rostul și rolul tău pe pământ, n-ai asemănare, tu, făptură întrupată din bunătate, înțelegere și armonie. Tu, lumină a facerii și simbol al dedicării, căci nimeni nu poate egala misiunea ta în plămadă și sporire, dincolo de care nu mai există nimic.
Doar tu menții echilibrul vieții și motivația de-a trăi. În lipsa ta, totul ar fi sterp și van – un deșert al neputinței și al zbaterii în gol. Numai tu alinți și desfeți, vindeci și repari, legi și dezlegi… Doar tu deții taina preschimbării, simțul prevederii și flacăra devotamentului. Pentru toate astea – și încă multe altele – gratitudinea mea… Și te asigur că osteneala ta n-a trecut neobservată și că nu voi uita nicicând mărinimia ta, bunul-simț și puterea de a renunța. Și – mai ales! – de a ierta. Pe scurt – sacrificiul tău nemijlocit în contul omeniei și al predestinării ziditoare.
Calmul, răbdarea și tactul tău m-au scos mereu din impas. Tu nu te plângi, deși, nu rareori, te încearcă noian de tristeți și de nevoi. Te împaci cu puțin, dar, în schimb, să aibă „celălalt”. Dăruiești cu larghețe, din minimul avut, și n-aștepți reciprocitate sau recunoștiință. Fiindcă menirea ta nu e aceea de a căpăta, ci de a împărți. Din elan sufletesc, din vadul conștiinței, oferi neîncetat, cu inima deschisă și credința faptului că așa trebuie să fie. Că așa e normal și omenesc.
Pentru toate astea – și alte însușiri de seamă – îți mulțumesc… Iar celor ce nu apreciază comoara de lângă ei și, mai mult, o vatămă premeditat (cum, din nefericire, se mai întâmplă), le spun rezumativ: respectați ce aveți și prețuiți femeia la menirea și valoarea ei reală! Căci, fără ea, noi, bărbații, oricât ne-am înfoia în pene, suntem doar jumătăți de adevăr!