Dacă o țară ar fi alcătuită numai din terenuri bune de cultivat, e logic să rămâna una ”eminamente” agricolă, iar exporturile să se bazeze doar pe roadele pământului. Ca sector esențial al economiei, agricultura reprezintă motorul dezvoltării și emblema societății, alfa și omega progresului materiel și social. La ea se raportează totul, căci de cantitatea (și calitatea) recoltelor depind propășirea nației și bunăstarea fiecăruia în parte.
Când ai câmpii întinse și climă propice, poți semăna orice. Iar producțiile vor fi, evident, pe măsura condițiilor întrunite (apă, aer, sol fertil, erbicide, îngrășăminte etc.). În atari circumstanțe, atributul de stat ”eminamente agrar” este justificat întrucât, neavând alte atuuri la îndemână, țara e obligată să valorifice la maximum principala ei avere: pământul.
Dar ce se întâmplă când, totuși, există și alte resurse naturale? Unele chiar abundente și remarcabile prin importanța lor? Ce facem când, dincolo de belșugul fondului funciar, mai dăm și de minereu de fier, cărbune, petrol și gaz metan, aur, metale rare, uraniu, sare, lemn, marmură, ape minerale ș.a.m.d.? Ce întreprindem cu aceste avuții colosale? Cum le apreciem?
Posedând asemenea comori, mai poți afirma că ești ”eminamente agricol”? Și că, în afară de râșcâitul țărânei, nu mai trebuie să te ocupi cu nimic altceva? Evident că nu. Cu astfel de daruri la dispoziție ai șansa să depășești statutul de simplu ”țăran” și, prin învățătură, să valorifici superior rezervele multiple ale subsolului, generând plusvaloare. Adică acea diferență ce te face competitiv pe piața internațională, unde nu agricultura primează, ci creația tehnico-științifică axată pe diversificare industrială.
Ni se tot ”sâsâie”, dintotdeauna, că noi, românii, ar fi mai potrivit să rămânem un stat agrar. Că avem un relief așa de armonios și de variat și, mai ales, șesuri atât de mănoase și de întinse, încât nici n-arunci bine sămânța, că a și răsărit planta! Și atunci de ce să ne mai batem capul cu industria – care e ”grea”, nu? – și cu fabricarea unor ustensile sofisticate? De ce ne complicăm inutil existența, când putem semăna liniștiți cernoziomul și paște turmele de oi? Acolo, sus, ”pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”, înfrățiți cu păsările și codrii, cu luna și stelele, ori, mai jos, cu aroma câmpiei prevestind izbânda pâinii din spicele coapte de grâu…
Plăcute și înțelepte sfaturi, dar de unde atâta grijă pentru pacea sufletelor noastre?! Atâta preocupare vizând traiul prezent și viitor?! Chiar așa suntem de răsfățați? De invidiați? Minunate simțăminte, n-am ce zice! Înălțătoare și altruiste, mustind de atenție și generozitate exemplare. Asta denotă că ocupăm un loc distinct pe scara evaluării corecte, acolo unde obiectivitatea și onestitatea își dau mâna. Și totuși, mă râcâie ceva. O senzație aparte, de disconfort afectiv și recurent. Sătul de povețele altora, am încercat (și încerc) să judec cu mintea mea. Și mi-a venit în memorie Japonia. Ea n-are nici pe departe varietatea/zestrea geologică a României și, în ciuda acestui fapt, nu-mi amintesc s-o fi îndemnat careva să se ocupe doar de pescuit! Căci acesta ar fi fost destinul ei: o cherhana uriașă, cu o flotă de pescadoare redutabilă și… cam atât! Neavând materii prime și nici teren arabil excedentar (arhipelagul fiind preponderent muntos), Japonia s-ar fi ”pierdut”, probabil, în monocultură și câteva repere indistriale nesemnificative. Numai că, în mod surprinzător, nu s-a întâmplat deloc așa. Statul nipon, nu doar că a depășit handicapul slabei înzestrări naturale, dar a devenit una din marile puteri economice și financiare ale lumii!
Comparativ cu asiaticii, noi oferim un contra exemplu. Avem zăcăminte cât încape și, totuși, nu progresăm! Rămânem mereu de căruță, etern codași, ca într-un film prost, cu final prevăzut. Încât, exasperat, te întrebi: nu vrem sau nu putem să ne chivernisim avuția? O interogație dureroasă, cu răspuns la fel de trist: și una, și alta.
O clasă politică compradoră și presiuni externe constante stau permanent în calea dezvoltării României, așa cum ar îndreptăți-o toate bogățiile ei. De ce să profite Valahia de avuția ei legitimă, când pot s-o facă alții? Iar acești ”alții”, sunt, dintotdeauna, aceeași buni ”sfătuitori” și excelenți scormonitori în ape tulburi, cu nas acvilin și cristalin de cucuvele. Ei ne atrag atenția și ne avertizează, ne consiliază, evaluează, somează, parafează și, desigur, sancționează! Pe scurt – ne controlează integral. De ce? Fiindcă n-avem bărbați de Stat. Un lider puternic și onest – un patriot care să țină în primul rând cu Patria lui, nu să tremure ca gelatina în fața ”organismelor internaționale” ori a te miri cui!
Ei bine, Japonia n-a avut – din fericire! – astfel de exponenți. Au ”cântat” toți pe o singură strună, iar rezultatul se vede. Prin trudă intensă și seriozitate maximă au transformat o țară săracă și răvășită de război, într-una din națiunile emblematice ale planetei! E o performanță extraordinară, gândindu-ne de unde au plecat și unde au ajuns! Asta înseamnă să-ți însușești arta cunducerii și să cunoști în profunzime interesul național. Nu cu vorbă goală, demagogic, ci faptic, ca întrupare a voinței comune de a îmbunătății viața și perspectiva oamenilor.
Să recapitulăm: Un Stat ca România – cu multiple daruri terane și subterane – nu poate depăși, de zeci de ani, statutul de țară subdezvoltată. Un alt Stat – cu infinit mai puține resurse naturale – reușește, în timp relativ scurt, să atingă un nivel de trai ridicat! Cum explicăm ciudățenia? Anomalia, bizareria asta? Și iarăși revenim la chestiunea esențială: calitatea umană! Mai corect zis – capacitatea suprastructurii de a lua decizii viabile în numele tuturor! Aici e buba, slăbiciunea corifeilor politici speculată abil și amendată prompt de cohorta ”binevoitorilor” alogeni: ambasadori, ”investitori strategici”, industriași faliți, bancheri dubioși… De tot felul de ”observatori”, analiști, experți financiari, comentatori, profeți, ași în economie, astrologi, reformatori etc. Exponenți ai unor îndeletniciri onorabile, la vedere, dar, în subsidiar, agenți de presiune și spioni ai diferitelor puteri continentale și transcontinentale. Aceștia intervin pretutindeni, trag sfori, montează afaceri, fac și desfac coterii pe față și pe dos, influențând în interes particular și de grup decizii guvernamentale la cel mai înalt nivel.
Când n-ai materii prime suficiente, dar, totuși, te dezvolți rapid, ce concluzii tragem? Una singură: că există voință și determinare. Pe scurt – un management bun. Eficient. Dar când ai resurse naturale berechet, însă tot bați pasul pe loc, ce putem spune? Subsolul patriei ”geme” de minerale și substanțe utile, dar tu, nu doar că nu le valorifici la modul superior, ci le mai dai/cedezi pe daiboji altora de aici ori de aiurea! Și asta în grabă, din ”mers”, ca și cum ai vrea să scapi dinadins de povara acestor tezaure cu care natura, în expansiunea ei generoasă, a presărat România!
Stăpânind asemenea bogății, nu e firesc să le exploatezi în folos obștesc? Să obții un profit în contul propriei tale nații pe care tot te lauzi că o conduci spre belșug, dar, dimpotrivă, o ții în stagnare și regres!? De ce această situație care se repetă matematic la fiecare ciclu electoral, la fiecare alegeri? Se întâmplă așa, fiindcă, la orice înlocuire de guvern, se rade tot ce-a fost înainte de el, deratizându-se la ”sânge”! Din politicile anterioare nu mai rămâne nimic, nici praful de pe tobă, deși unele inițiative și proiecte nu erau baș de lepădat. Însă nu, musai să dispară tot, căci acuma noi venim cu planurile și ideile noastre care, fără discuții, sunt cele mai strașnice din istoria nației! Numai noi deținem adevărul, iar reforma autentică, veritabilă, doar noi o implementăm. Și uite-așa, ce clădește o guvernare, dărâmă cealaltă ocârmuire, ca într-o competiție tragică și absurdă a nimicirii reciproce. A denigrării și minimalizării perpetue pe considerentul că unul e mai deștept decât celălalt, care – ce să vezi? – e prost sadea și habar n-are de arta pilotării maselor. Starea aceasta de râcă permanentă menține neîncrederea la o cotă atât de ridicată, încât acuzele mutuale de fraudă, hoție și trădare, nu mai contenesc. E un ”meniu” deja clasic servit cu polonicul și în orice împrejurare de către cei ce se socotesc îndrituiți a dirija destinul a milioane de semeni.
Unui emirat arab, de exemplu, îi poți recomanda să rămână monoindustrial, centrat pe exploatarea hidrocarburilor. Fiindcă, în afară de petrol, nu are altceva. El nu poate deveni, nici măcar în vis, furnizor de cereale, de pildă. Ori de biomasă. Menirea lui este aceea de a extrage țiței, de a-l procesa și de a comercializa produsele derivate (benzină, motorină, uleiuri, vaselină ș.a.m.d.). Dar unui stat ca România, care colcăie de resurse naturale diverse, să-i ”sâsâi” mereu că e în avantajul ei să rămână ”eminamente agricolă”, nu mi se pare doar o glumă ineptă, ci mult mai grav! Chiar un afront la demnitatea și inteligența noastră!! O insultă impardonabilă!!!
Devenită superfluă, sintagma ”eminamente agricolă” nu se potrivește defel României – un Stat european ilustrativ pentru multitudinea și diversitatea bogățiilor sale naturale. Însă a fost (și este încă) utilizată ca justificare a unor politici de spoliere și frânare economică, în vreme ce păpușarii alogeni și marionetele băștinașe au prosperat (și prosperă) necurmat. Încât, la întrebarea ”De ce n-a atins România standardul de viață meritat?” – avem un răspuns sec și direct: din cauza lor. Al celor ce, din nefericire, ne conduc.
Teoria că românul e leneș, superficial, că nu se pricepe, e falsă și tendențioasă. Dă-i o leafă corectă, respectă-l și vei vedea de ce-i în stare. De adevărul acesta s-au convins și occidentalii, care îi preferă pe ai noștri tocmai pentru hărnicia și seriozitatea lor (la solicitarea patronului, nu se dau în lături de la efectuarea orelor suplimentare și nu se vaită de orice, precum procedează angajații băștinași). Românul nu e nesimțitor. Dacă îl apreciezi, te va cinsti și el pe tine, fiindcă nu-i place să rămână dator, iar binele îl întoarce tot cu bine.
Realitatea este că un grup de țări – mereu aceleași – au tot interesul să mențină România în stadiul de subdezvoltare. Ele n-au nevoie de încă un concurent puternic pe piața externă, ci de un stat slab și docil specializat în furnizarea de materii prime și forță de muncă ieftină. Și de consumator al mărfurilor importate pe bani grei, deși multe dintre ele le-am putea fabrica noi.
România are un potențial remarcabil în toate domeniile, încât poate susține o agricultură intensivă, de mare randament, dar și o industrie performantă. Resurse naturale avem, oameni calificați – la fel, ce ne lipsește? Ne lipsește ceea ce rareori ne-a fost dat de-a lungul istoriei: o conducere înțeleaptă, temerară și iubitoare de neam.