La noi, în România postdecembristă, până și greva e altfel. Ea nu se remarcă (atât) prin numărul participanților, cât prin absența lor. Se fixează solemn data și ora protestului, apoi se trece la… amânarea lui. Ori, dacă nu se amână, se suspendă. Sau, de nu se suspendă, se anulează. Iar dacă, totuși, nu se anulează, se găsește o altă motivație întru păsuirea acțiunii revendicative.
Cu astfel de tactici, liderii sindicali surprind patronatele, derutându-le complet. Încât, nimeni nu mai înțelege nimic. Muncitorii habar n-au pentru ce mai luptă, iar administrația nu pricepe ce vor aceștia de la ea. Răstimp în care șefii sindicaliștilor jubilează, convinși de iminența victoriei finale.
Greva băștinașă fiind cu totul aparte, nu se mai axează pe principiul ostilității ”gregare”, ca în Occident, ci pe teoria zăpăcirii adversarului. Este un nou concept strategic promovat fidel în ultima perioadă și care a procurat deja grupării sindicale izbânzi istorice. În fond, ideea e simplă. Se anunță un miting-maraton cu cel puțin 10.000 de oameni, dar nu vin decât 800. O asemenea solidaritate pare oarecum suspectă, ca să nu zic mai mult, însă ea se circumscrie tocmai viziunii de ansamblu ca temelie a succesului. Un alt argument: când, într-o fabrică, nu e prevăzută nicio mișcare grevistă, atunci dai de-o răzmeriță. Când, dimpotrivă, e declanșată greva totală, se robotește în draci, în ordine și disciplină exemplare.
Caracterul atipic al grevelor mioritice rezidă în consecvența și dârzenia căpeteniilor desemnate. Care, abia proclamă încetarea lucrului, că și decretează… reluarea lui. Așa sunt ei, miloși, amicali, cu largi breșe sufletești și cu teamă față de necuviințe. După chipul și asemănarea lor, și turma păstorită de ei vădește aceeași cumsecădenie, căci bruscarea aproapelui aduce a păcat și trebuie evitată. Cu așa protestatari pătrunși de reținere și evlavie, patronatele și guvernul pot trăi liniștite. Câteva huiduieli și fluierături nu vor submina concordia statornicită tacit între sindicaliști și guvernanți. Cel mult o pot umbri vremelnic, dar apoi ea va înflori și mai cald, și mai tandru.
Fenomenul e perceput îndeosebi de turiștii străini, care preferă să viziteze România exact în perioada în care fruntașii sindicali trâmbițează antamarea unor greve-mamut. Alogenii știu că atunci treburile merg ca unse în țara noastră, că autoritățile sunt mai amabile și că nici pomeneală de mitinguri, pichetări sau proteste. La dânșii, în statele lor de obârșie, când se organizează manifestații și întreruperi ale producției, e jale! Oficialii abia prididesc să se ascundă de furia maselor, care, cât ai clipi, inundă străzile și bulevardele, gata să măture totul în cale. Ora declanșării marșurilor e respectată întocmai, iar numărul participanților întrece invariabil cifrele prognozate.
Într-un cuvânt, e o campanie încrâncenată, dură, în care salariații își cer curajos drepturile considerate a fi ignorate. Și atunci, din fața puhoaielor umane dezlănțuite, unde să se refugieze locuitorii pașnici? Unde să se adăpostească temporar, calmându-și sinele bulversat? Unde altundeva, decât în România. Acolo e pace și armonie, toleranță și mefiență, deși sunt anunțate șirag de greve și de tulburări sociale. Acolo se conviețuiește reverențios, în registru atipic, precum atipice sunt (cam) toate în scumpa vatră ancestrală. Începând cu stârnirea grevei, amânarea ei, suspendarea ei, dezavuarea ei, declararea ei ca ilegală, anularea ei, reluarea ei, dinamitarea, sabotarea ei, reanimarea ei etc, etc.
Observați prin câte metamorfoze trece un act volitiv de maximă însemnătate civică, ce spirale interpretative conține, câtă elocință se consumă întru exprimarea lui coerentă? Dar rigoarea sa, caracterul imuabil, precizia și logica sa imbatabile? Nu sunt ele mărturii peremptorii ale unicității noastre? Ale tipologiei particulare centrate mai degrabă pe ideea de noncombat decât pe gândul ripostei violente? Ba bine că nu! Și aici, precum se vede, suntem originali.