Studiind cu atenție fizionomiile unor politicieni, ce-am descoperit? Ce m-a atras, răscolindu-mă profund? Ei bine, un singur lucru m-a tulburat până la os. Ba chiar dincolo de el, până-n moleculă: dârzenia privirii. Și cum ochii sunt oglinda sufletului, reflectă în bună măsură dominanta individului dinaintea ta.
O scurtă disecție a uităturii ne relevă aspecte înteresante. Cum ar fi, de pildă, incandescența ei. Ori traiectoria, care poate fi oablă sau crucișă. Însă, indiferent de caracteristici, raza oculară va fi tăioasă ca briciul și încinsă ca laserul. Direcționată spre o țintă precisă, o spulberă instantaneu, lăsând țărâna friptă și arborii desfrunziți.
O altă particularitate rezidă în fixitatea ei ca premisă a pivotării ulterioare. Mai corect spus, a cântăririi intervalului dintre două acțiuni, când unghiurile se suprapun, iar pupilele se dilată. Atunci politicianul translatează în faza de nictalop, putând scruta cu succes nu doar cotloanele nopții, ci și conturul umbrelor schițate în eter. De aici decurge și enorma sa putere de analiză și sinteză, care i-a despicat și mai abitir pleoapele ostenite de neodihna creatoare.
Dârzenie plus arșița minții – iată secretul luminozității figurii sale. Și al supraviețuirii în ”paradisul” nesfârșitelor patimi și zdruncinături electorale – acolo unde se forjează/călește caracterul, iar căutătura devine vulturească. Adică semeață, impozantă, inspirând respect și optimism. Încât poporenii tânjesc după ea, fiind gata s-o pândească necurmat și în orice condiții, numai s-o ”guste”, s-o ”pipăie” cu aura simțurilor în alertă și nădejdea izbăvirii. A săltării din glod, a renașterii multașteptate și râvnită și în continuare cu aceeași dorință neslăbită și speranță nesecată. Căci, la urma urmei, ce-i ține în viață? Nu promisiunile ornate cu zâmbete tandre și ocheade fermecătoare? Nu marota proiectelor futuriste ca sursă a belșugului general și imbold generos al redresării morale?
Sincer în opțiunea sa, norodul dă constant același gir politicienilor postdecembriști, deși, în răstimp, au răsărit unii cu ochi aparte. Bulbucați, adânciți, oblici ori migdalați – numai buni de plasați în portrete atârnate pe ziduri. Sau expuse la expoziții dedicate mobilității faciale. Ori la circ. Fiindcă toate aceste ”felinare” au substrat comun: reflectă hlizeala. Surâsul fals, chicotul vulgar, veselia suspectă… Un buchet de sentimente oglindite în flacăra privirii, pe care dregătorii autentici o corijează numaidecât. Adică revin la fermitatea și tăria ei dintotdeauna, chit că, momentan, a cunoscut un anumit regres. Defecțiunea, însă, nu e mare, putând fi remediată. Cum? Natural. Încă o salvă de făgăduieli solemne, plus două – trei reprize de gargară ”profilactică” și se revine la procedura standard. Cea a uităturii falnice, perforante, prefigurând neîndoielnice victorii în contul bunăstării obștești. Și cum să nu fie așa, din moment ce limbajul privirii este atât de sugestiv și de reconfortant? Nu constituie el garanția succesului? Cheia progresului neîntrerupt?
Spre bucuria noastră, în furnicarul politic autohton, începe să apară un fenomen încurajator: cel al orbitelor arse. Și asta nu din pricina vreunei boli, ci din cauza intensității căutăturii care pârjolește găvanele. La temperaturi așa de ridicate, normal că bietele lăcașuri oculare nu rezistă, ceea ce reprezintă proba irefutabilă a implicării totale a politicienilor în chestiunile pendinte de guvernare. Scrutarea demnă a orizontului, robustețea privirii, percuranța ei, dar, mai ales, efectul ei hipnotic determină mutații radicale la nivelul conștiinței individuale și colective. Căci ce descifrează oamenii în albia uităturii? În nucleul, în miezul ei cel mai fierbinte și seducător? Ce altceva, decât mlada propășirii lăstărind apoi pe ogorul fertil al întrupărilor multiple? Al reușitelor bulucite ca apa-n jgheab, lăsând natul cu gura căscată și poftă strașnică de ghiftuire?
Toate aste minunate împliniri se pot întrezări, repet, în cutezanța căutăturii. În amperajul ei răscolitor purtând mesaje neechivoce și angajamente sfinte. De asigurări vizând caracterul în cel mai înalt grad, dincolo de care nu mai există niciun termen comparativ. Doar concretețea expresiei contează, explicitarea clară și la obiect. Pe scurt – contactul cu masele. Iar aici, pe terenul acesta mănos, demnitarul cu vederea dârză exultă. E în elementul său, zburdând ca mustangul pe cuvertura pajiștei împrospătate de răpăiala ultimei ploi. Ah, ce senzație! Ce desfătare încingând la maximum simțurile incitate de grandoarea planurilor constructive! De mulțimea și destinația lor înfloritoare, fără echivalent în nicio realizare anterioară. Căci totul pornește, de-acum, dinspre prezent spre viitor – trecutul nemaiavând vreo semnificație. Sens în care despuierea sa de ultimele repere identitare constituie o sarcină prioritară, de larg interes cetățenesc și de ancorare solidă în noua realitate. O paradigmă absolut necesară, chiar obligatorie, dacă se dorește cu adevărat evoluția. Adică progresul, propășirea, standardul de cultură și civilizație definitoriu pentru o societate avansată.
Dar uitătura, oricât de brizantă, nu e suficientă pentru a exprima plastic întreaga ei magnitudine. Valorificarea ei deplină presupune neapărat asocierea cu frăgezimea zâmbetului. Ori barem cu răcoarea surâsului candid, dătător de încredere și deschizător de noi portițe ale dialogului benefic. O căutătură ageră, de șoim, și un zâmbet viril – iată rețeta triumfului în fața compatrioților fascinați de splendoarea înfățișării. Și în care, firește, topometria obrazului se impune ca veritabil chezaș al sobrietății și competenței lucrative.
Cum acest melanj uimitor – ochi & surâs – are un potențial magic, și roadele sale sunt pe măsură. Adică vrăjeli abrupte, scamatorii fine, trucuri suculente… Apariții și dispariții ciudate, subtilizări măiestre, șiretlicuri, tertipuri savante. Toate sub bagheta miraculoasă nutrind superlativele însușirilor umane strecurate prin filtrul necruțător al cugetului. Acolo, în zona aia sacră, unde se coc inițiativele cu rol determinant în viața noastră și cărora, desigur, le datorăm reverențe. Căci, precum bine cunoaștem, lumea n-a fost cucerită și stăpânită doar cu sabia și biciul, ci și cu privirea captivantă și zâmbetul fermecător.