Pare-se că, astăzi, Uniunea Europeană a ajuns un fel de internet plin de capcane și obstacole, unde se petrec fapte dintre cele mai ciudate și surprinzătoare. Cum ar fi, bunăoară, lipsa coeziunii statelor membre. Sau corupția la nivel înalt. Ori discriminările continue la adresa unor țări. Ca să nu mai amintim de birocrația stufoasă și unele decizii care n-au nimic în comun cu realitățile de pe teren.
Opoziția acerbă a Olandei și a Austriei la adererea României și a Bulgariei la spațiul Schengen ilustrează un adevăr trist, pe care nu l-am fi dorit. Și anume, proiectarea unei Europe cu două viteze. În prima linie – națiunile fondatoare din vest. În plan secund – semințiile estice de la periferia U.E..
Clivajul între zonele pomenite este tot mai pronunțat, el fiind alimentat de anvergura intereselor politice și economice în care sunt angrenați principalii actori continentali. De aici și (re)poziționările acestora în funcție de conjunctură și oportunitate speculate necurmat și intens în folos propriu. Încât nu se mai poate vorbi de o conjugare monolitică, ci de o îngemănare mai degrabă hazardată, în care unii sunt, din start, mai presus ca alții.
Din multitudinea datelor relevate de presă, justiție, organizații civice ș.a., rezultă dimensiunea colosală a modului în care a fost țepuită România. A jafului metodic exersat atât de potlogarii interni, cât – mai ales! – de șacalii externi. Căci nu există mită fără mituitor. Iar atunci, la debutul privatizărilor, cine avea monetar? Cine mânuia valuta și zornăia creițarii? Occidentalii, desigur. Iar printre ei se numără, cu aleasă „prețuire”, cunoștiințele noastre mai vechi: Nederlanden (Olanda) și Osterreich (Austria).
Aidoma conchistadorilor medievali, batavii și habsburgii s-au năpustit asupra economiei/industriei autohtone și au „ajustat-o” conform calculelor prestabilite. Deși au primit din partea statului român noian de avantaje și de înlesniri, tot bosumflați se arată! Tot mai vor ceva în plus – alte și alte facilități și privilegii, favoritisme și derogări! Sac fără fund, aceștia nu se mai satură, oricât le-ai îndesa în plisc! Mereu vin cu alte pretenții, cu alte cerințe, ca într-o horă interminabilă și insolentă a revendicărilor absurde.
Drept mulțumire întru condițiile oferite de România, ce face insațiabilul tandem? Păi, acționează cum știe el mai bine: pune tălpi. Invocă motive, flutură noi exigențe, frânează și blochează intrarea în aria Schengen! Și toate astea, desigur, în numele diplomației europene și ale bunelor practici între națiuni.
Stau și cuget ades la o soluție.. Cum i-am putea îmblânzi pe acești adepți înfocați ai „drepturilor omului”? O rezolvare ar consta în a le da și ce încă n-au pretins. Cum ar fi, de pildă, mătcile unor șerpuiri convexe. Sau particulele minerale ale stratosferei. Ori sunetul ecoului răsfrânt în patru. Poate așa se vor potoli, căci asemenea daruri nu capătă oricine, ci numai cei ce se zbat înzecit pentru ele. Adică aleargă, transpiră, și, când ajung la ultima redută, scot argumentul suprem: lozul! Iar în fața lui, să recunoaștem, nu rezistă (aproape) nimeni.
Anchetele jurnalistice ale unor posturi de televiziune băștinașe deconspiră noi și noi laturi ale raptului colosal la care a fost supusă România. Într-un fel, pățania cu Schengen-ul are și o parte pozitivă, fiindcă (re)aduce în memoria colectivă suma matrapazlâcurilor și infracțiunilor legate de așa-zisele privatizări postdecembriste. Ale modului în care, literalmente, am fost buzunăriți și dezindustrializați de „partenerii” noștri vestici cu ajutorul, firește, al cozilor de topor autohtone.
Într-o emisiune tv, un ex-premier recunoștea că, pentru a pătrunde în organismele europene, trebuia plătit un preț. Poftim?!… Păi ce, U.E. e târg?! Un iarmaroc în care se intră pe lovele?! O coterie cu tarif modic, dar obligatoriu pentru neofiți?! Din spusele aceluiași individ rezulta că un compromis era inevitabil pe calea accederii spre „fericirea” comunitară. Posibil, însă, procentual, la cât se ridica el? Atingea pragul de jos sau de sus? Dacă era de 5 – 10%, mai treacă-meargă. Orice tranzacție include și anumite concesii. Dar când hatârul depășește 7O-8O%, nu mai e vorba de favoare, ci de culpă penală, întrucât n-ai permisiunea de a negocia și înstrăina aiurea avuțiile patriei, chiar de le ascunzi sub eufemismul „concesiuni”. Așa cum s-a întâmplat în România, unde numai cine n-a vrut n-a participat la devalizarea patrimoniului național. A bunurilor construite prin efortul tuturor și expuse unui veritabil genocid economic.
Ca simplu cetățean, constat cu mâhnire că nici astăzi, în al… 13-lea ceas, guvernanții nu se dezmeticesc din „somnul cel de moarte”. Nu văd – sau nu vor să vadă – batjocura la care suntem supuși în plan extern. Sens în care poziția Austriei (și nu doar a ei) față de noi este emblematică. Și extrem de „respectuoasă”: ne ia gazul și, în compensare, ne dă… gunoaie! Ați văzut un comerț mai echitabil ca acesta? În spirit pur european, desigur, incluzând onoarea și stima ca ingrediente esențiale ale unei colaborări fructuoase.
Pornind de la acest adevăr irefutabil, viitorul României se arată eclatant. Ea va deține primatul în câteva domenii, cum ar fi: 1) Sursă de materii prime; 2) Piață de desfacere; 3) Rezervă de forță de muncă ieftină; 4) Pepinieră de copii pentru adopții internaționale și 5) Depozit gigantic al deșeurilor provenite din U.E.. Nu e minunat? De-a dreptul miraculos? Acceptând toate realitățile enumerate, vă dați seama ce vizibilitate strașnică vom avea? Ce imagine splendidă, de oameni care, în virtutea solidarității, preferă să se intoxice ei cu fumul gunoaielor, nu să-și lase asociații europeni să se betegească!
Ăsta da sacrificiu și, ca recunoștință, occidentalii ne trimit alte și alte tiruri și vagoane ticsite cu reziduuri și ciurucuri de pe la ei, ca să ne bucure și mai abitir. Lucru bun în esență, altminteri ne pierdem antrenamentul și riscăm anchiloza prin inacțiune. Și n-ar fi păcat să irosim atâta experiență acumulată în răstimp? Mai ales că am rămas (cam) singurii experți în arta incinerării bălegarelor oferite generos, iar alți discipoli nu se întrevăd nici cu telescopul!
Cu pragmatismul lor proverbial, vestici și-au dat seama de excepționalul nostru potențial distructiv și vor să-l valorifice la maximum în nădejdea obținerii de noi performanțe. De alte recorduri. Din analizele și calculele lor, reiese un aspect crucial: capacitatea formidabilă de a face să dispară orice lucru, indiferent de formă sau gabarit. Tocmai de aceea ne și apreciază la unison, prorocindu-ne un viitor strălucit nu doar în branșă, ci și în discipline neinventate încă.
Cu referire specială la Austria, constatăm că, deși țară mică, e bântuită de o foame strașnică. Meniul ei e divers și înfulecă tot, mai ca zmeul din basme: codrii seculari, păcură, aur, ape cu bulbuci, tomberoane cu creițari… Aidoma căpcăunului veșnic nesătul, îi ghiorăie măruntaiele și amușină mereu în speranța că-i va pica în fălci încă o halcă grasă. Încă o pradă suculentă, pe care s-o mursece nesățios, încrâncenat, până la măduvă și dincolo de ea.
Când ai de-a face cu asemenea exponate „altruiste”, glisarea spre tenta pamfletară e inevitabilă. Numai astfel, îngroșând termenii, poți reda mai sugestiv prăpastia dintre a primi și a da, dintre bunul-simț și mojicie. Mintea îți spune să păstrezi tonul obiectiv și cumpătat, dar inima îți dictează contrariul. La obrăznicia și nemernicia altuia, răspunzi simetric. Aici nu mai încap finețuri și aluzii subtile, diplomatice. Nu faci paradă de maniere stilate și rafinamente filosofice. Nu exersezi expuneri academice, fiindcă n-ai cu cine. Tocmai această poziție, de amabilitate și permisivitate tâmpă, ne-a adus în situația actuală. În competiția acerbă dintre state, nu latura umanistă primează, ci pragmatismul sec și dur. Nu bunăvoința neghioabă, ci determinarea (și încrâncenarea) de-a finaliza cu succes acțiunea în care te-ai angrenat, apărând interesele propriei țări.
Sunt realități pe care autoritățile autohtone nu pot ori nu vor să le înțeleagă! Din orice mijlocire sau tratative, ieșim în pierdere! O lentoare stranie le blochează gândirea și mișcările, încât par creaturi dezarticulate, golite de voință și de creativitate. Când aud de o negociere a guvernului, tresar. Pur și simplu, mă încearcă o senzație de disconfort organic. De neliniște. De angoasă. Căci, invariabil, mă întreb: „Ce pune la cale? Cât mai cedează? Cum și ce cadou mai dă străinilor?”
Asemenea stări de îngrijorare am întâlnit la mulți compatrioți, încât fenomenul a devenit simptomatic. Cârmuitorii – chiar vremelnici fiind – nu-și dau seama de agresiunea psihică exercitată constant asupra populației? Nu realizează că, prin delăsarea și apatia lor, provoacă un permanent sentiment de insecuritate și de neîncredere, atât în organismele statale interne, cât și în structurile comunitare? Nu conștientizează că la părăsirea României de către milioane de concetățeni n-a contat numai lipsa locurilor de muncă, ci și prestația execrabilă a guvernanților? A incompetenței, corupției și a abuzurilor de tot soiul? A dezinteresului apropo de istoria și valorile naționale, a patrimoniului obștesc, în general?
Într-un singur domeniu au excelat aleșii postdecembriști. În cel al chivernisirii personale și de grup. Aici, în zona arghirofilă, au demonstrat o coeziune exemplară în calitate de experți ai procopsirii instant. Repeziciunea cu care și-au montat și rotunjit averile a fost uimitoare și plină de învățăminte. Dacă le-ar fi aplicat și în strategia dezvoltării economiei băștinașe, România ar fi ocupat un alt loc pe scara bunăstării, iar astăzi nu ne-ar fi râs în nas orice stat de dimensiuni „liliputane”, dar burdușit cu parale de pe unde a haiducit în negura istoriei.
Aceasta fiind situația, de bună seamă că ne lipsește un ingredient esențial: „agresivitatea” pozitivă. Acea trăsătură de caracter definitorie pentru orice negociator care se respectă. Ea include cu precădere fermitatea și tenacitatea. Două elemente ca piloni ai personalității și seriozității celui ce se exprimă în numele țării sale și răspunde de prestigiul ei. Și care – fapt crucial! – nu ciulește urechile la zornăitul arginților, indiferent de sumă și de faima ofertantului.
Din nefericire, însă, atitudinea multor reprezentanți guvernamentali e exact pe dos! Nu doar că nu rezistă presiunii tratativelor, dar n-au nici strop de demnitate! Carență speculată prompt de alogeni, căci materialul moale din fața lor e ușor de manevrat și, finalmente, de fraierit. Și astfel, negociatorul mioritic dă încă o probă a „performanței” sale golite complet de simțul datoriei și de orice fărâmă de patriotism. Cu asemene specimene la conducere, România s-a transformat în ținta ideală a tuturor briganzilor interni și externi, care au vrut și au reușit s-o „reformeze” pe calapoadele lor. Fără limite, fără rușine, mereu cu rânjetul pe buze și inima în portmoneu
Revenind la „prietena” noastră Austria, aduc în discuție un recent sondaj de opinie în care peste 50% din austriecii chestionați s-au declarat împotriva primirii României în „sanctuarul” Schengen! Procentul e foarte mare și reflectă adevăratele sentimente ale lor la adresa noastră. Bine, nu ne vor la masa bogaților. Asta pricep. Însă nu înțeleg altceva. Dacă nu ne agreează fizic, de ce nu renunță și la bogățiile pe care le mătrășesc din Valahia? De ce ne „halesc” pădurile, petrolul, gazul, apele minerale, banii contribuabililor români – alte și alte avuții în care s-au înfipt ca turița de stofă?
Dar, nu. Nu sunt proști să le abandoneze. Cum să lase sursa belșugului lor? Unde mai găsesc ei așa ocazie, un teren atât de fertil și de amplu, numai bun de exploatat și stors la teasc? Să lepede o astfel de comoară, ar fi o eroare teribilă, o greșeală fatală, de aceea țin și cu dinții de ea. Însă numai de ea au nevoie. De valahi în Schengen – ba!
Interesant, nu? Și foarte instructiv. Foștii stăpânitori ai Daciei Romane (Transilvania) și împilatori ai iobagilor români, ne „iubesc”, nu glumă! Dar, să fie liniștiți. Îi asigurăm că și noi îi „îndrăgim” la fel de mult, potrivit principiului reciprocității. Cu alte cuvinte, te respect exact cât mă respecți și tu. Atât, și nimic în plus! Sincer, dacă ar fi după mine, le-aș spune așa: „Luați-vă schengen-ul și atârnați-l în ramă! Cu toate pierderile cauzate de voi, vom supraviețui și nu vom ceda șantajului vostru ordinar!”
Cu țări ca Olanda și Austria, lacome și arogante, imaginea Uniunii Europene – în care și-au pus speranțele atâtea națiuni – se află în recul. Iar de aici și până la cădere liberă nu mai e mult. Ar trebui modificat sistemul de vot axat în prezent pe unanimitate și impus cel cu două treimi. Asta ca primă măsură în revigorarea prestigiului și influenței U.E. zguduită de acuzații de corupție, crimă organizată, discriminare, felurite parti-pris-uri ș.a.m.d. Evenimente de neconceput până de curând, dar care musai să îngrijoreze serios. Fiindcă nu poți cere altora moralitate, corectitudine, bunăvoință și cooperare, dacă tu însuți ești un exemplu negativ. Iar acuma, la vârful organizației, ce vedem? Tocmai cei aleși să cultive concordia și bunăstarea se dovedesc indivizi de joasă speță! Și chiar ei te judecă și te sancționează, împart „dreptatea” și îți decid soarta prin legile și directivele impuse de la „centru”! Care „centru” colcăie de „gentlemani” cu ștaif și papion, dar în fond, sunt ditamai prădători scăpați din lesă.
Oricum am cântări lucrurile, cel puțin deocamdată, dezamăgirea față de Uniunea Europeană e mare. Depinde numai de ea dacă vrea să se reformeze sau să ajungă un instrument de dominare și retorsiune în mâinile unor păpușari lipsiți de scrupule și avizi de bani și de putere. Dacă nu se iau măsuri de îndreptare a traiectoriei descendente pe care s-a înscris Uniunea, sentimentele antieuropene vor crește tot mai pregnant.
Referitor la noi, oficialii de la Bruxelles intonează, ca papagalii, același refren: că merităm să fim în Schengen. Păi, asta știm și noi. Sigur că merităm. Și nu cu de la voi îngăduință, ci cu truda proprie întru reușită. Încât, nu ne mai mângâiați pe creștet, ca pe niște orfani! Nu ne spuneți noutăți, ci banalități răscoapte. Așadar, terminați cu prostiile astea gen „meritați să fiți în Schengen”! Sau cu „ce băieți buni, aparțineți de Europa”. Nu acceptăm statutul de cetățeni de rang secund! Ori unul pentru toți, și toți pentru unul, ori nimic! Restul e abureală ieftină și clișeu penibil!
Legată ori ba de socoteli electorale interne sau de cârdășii zemoase cu Rusia, decizia Austriei – apropo de Schengen – reflectă, în definitiv, gradul de considerație față de România. Țară din care, aidoma unui vampir, suge vârtos plasma mult-lăudatei sale prosperități, tratându-ne cu un dispreț de nuanță imperială. Atitudine ce trebuie amendată prompt și vehement, invocând două principii nodale în raporturile interstatale: respectul mutual și avantajul reciproc. În afară de suveranitate, bineînțeles.