În ”cartea” vieții unor oameni scrie clar un lucru: aceștia trebuie să dea, nu să primească. În permanență și necondiționat. Cum-necum, din tainul lor, musai să distribuie. Să ofere. Să dăruiască. Și asta nu din coșul abundenței, evident, ci din traista nevoii pe care o poartă din născare și până la coborârea în mormânt.
Deși tot împart, nu se simt săraci. Nu se vaită, nu se plâng de neajunsuri. Se mulțumesc cu puțin, ducând un trai simplu, auster, dar infinit de bogat în altceva. În dotă sufletească. În larghețea inimii în care încap noian de porniri generoase ghidate de dorința de-a face bine. De a împrăștia sâmburii înțelepciunii și ai rodniciei, ocolind zădărnicii sterpe și ispite păguboase. Merg neabătut înainte, pe drumul lor, neașteptând din partea nimănui pomeni sau răsplăți. Au și satisfacții, însă ele nu rezultă din folos material, ci din ecoul mulțumirilor pe care izbutesc să le procure semenilor.
Acești compatrioți nu viețuiesc atât în contul lor, cât pentru alții. Se zbat în avantajul altora, acționează în numele lor, fiind gata chiar la sacrificiu, dacă li se cere explicit. Ei nu (prea) cunosc refuzul, nu fug, nu ”driblează” sarcinile. Dimpotrivă, parcă le-ar căuta dinadins, întrucât se hrănesc din îndeplinirea lor. Succesul dobândit îi revigorează, menținându-le tonusul vital la cote înalte și pregătind astfel terenul viitoarelor încercări . Al proximelor angajări și jertfiri, implicări și devoțiuni care nu vor înceta nicicând. Căci până și ingratitudinea, insatisfacția sau pizma față de ei sunt tratate în cealaltă cheie. Cea a scuzei derivând din rătăciri vremelnice și nu din alterarea caracterului emanând insolență ori rea-voință.
O asemenea atitudine poate fi ușor taxată ca naivă, dacă nu baș ca simptom al tulburării emoționale. Și totuși, o clasificare de natura aceasta ar fi hazardată, întrucât ea ignoră structura psihologică a persoanei. Adică felul/modul ei de a fi și de a relaționa cu semenii. Cu alte cuvinte, invocăm datul ei esențial, amprenta ei particulară în raport cu ceilalți. Și care nu cuprinde fluctuații conjuncturale sau sincope neașteptate, înscriindu-se pe calea lungă și bătătorită a convingerilor bine cimentate în răstimp.
Fără îndoială că, referitor la cetățenii în cauză, avem de-a face cu o tipologie aparte. Rară, dar, totuși, din fericire, prezentă. Ei conferă noțiunii de ”omenie” sens și profunzime, transformând-o în portdrapelul însușirilor pozitive ale individului. În acel ingredient fundamental al calităților particulare alcătuind soclul cel mai înalt pe care stă oglinda esențială a fiecărui om: personalitatea. Unii o proiectează în sens cumulard, arghirofil; alții – în vad sentimental, mai puțin seduși/atrași de latura mercantilă a existenței. Încât, fiecare cu plăcerile sale: primii – cu extazul prăsirii gologanilor; ceilalți – cu bucuria împlinirii sufletești generată de actul caritabil. Și care, repet, nu e impozant ca mărime sau valoare, dar e sublim ca gest născut din mărinimie și compasiune. Din acest motiv, poate, e mai prețios decât alte ofrande aurite, dar secate de firescul și empatia atât de necesare.
Să n-ai mai ”nimic”, dar să cedezi o câtime din ce posezi – e admirabil! Înseamnă că nu te gândești doar la tine, la îndestularea proprie, ci cugeți și la soarta altora care n-au nici măcar un crâmpei din ce deții tu. Altfel spus, sunt mai nevoiași decât tine și tocmai de aia îi sprijini cum și cât poți. Acest imbold al milostiveniei, curat și frumos, dă măsura statutului tău de ființă simțitoare și-ți procură acea pace lăuntrică născătoare de noi intenții nobile pe calea ajutorării aproapelul.
Însă, cum majoritatea oamenilor sunt calați pe ideea de a căpăta, și nu de a dărui, compatrioții descriși reprezintă, în ochii multora, o curiozitate. Ia, colea, niște ciudați – idealiști incurabili. Prea atașați de semeni, habar n-au în ce postură ridicolă se expun acordându-le atâta credit. Căci, în definitiv, mare brânză nu vor face. Un șir de cadouri, pomeni, câteva donații, niscaiva parale, țoale și crăpelniță, nu vor astupa ”amazonul” de găuri și nevoi. Nu vor eradica sărăcia, promiscuitatea, lipa de educație și de perspectivă. Nu vor revigora economia, sistemul sanitar, autoritatea statală, sentimentul apartenenței ș.a.m.d.
Da, nu ne așteptăm la minuni. La metamorfoze de anvergură ”cosmică”. La modificări spectaculoase de percepție și mentalitate, de habitudini și paradigme. Nimic din toate astea, însă prezența acestor concetățeni are rolul de a mai încălzi câta ”glaciațiunea” speciei noastre. De-a ne mai umaniza, etalând și o altă fațetă a semenilor. Cea sinceră și dedicată, altruistă și săritoare la ananghie. Cea pe care te poți bizui, dacă nu să-ți rezolve integral necazurile, barem să te ușureze nițel de povara lor strivitoare.
Deschidere și devotament – două coordonate ce definesc un ins, o atitudine, un spirit elevat, sensibil la nevoi și suferințe. La tot ce umbrește și impilează demnitatea aproapelui urgisit de meandrele sorții pe șleaul aspru și întortocheat al dăinuirii zbuciumate. Așa cum starea de contemplare adâncă poate induce euforia, la fel actul filantropic poate procura senzații asemănătoare prin răscolire emoțională cu efect curativ. Sunt plăceri gustate doar de anumiți promotori și care dovedesc, iar și iar, extraordinara diversitate a afectelor și comportamentelor umane. Și chiar dacă, comparativ cu ceilalți, aceștia sunt mult mai puțini, compensează prin însușiri superioare și viziuni din care nu lipsește niciodată ținta preocupărilor lor constante: omul. Dar omul, într-adevăr, năpăstuit, și nu individul amator de atenții și de pomeni nemeritate.