De când e lepădat în lume și până la răposare, omul e sclavul ierarhiei. În pruncie, e subordonat părinților și celorlalte rubedenii. La școală, grădiniță și internat îl strunesc dascălii, educatorii și pedagogii. În armată, îl priponesc gradații. La facultate, îl dirijează mentorii universitari. În fabrici, uzine, se supune maistrului, inginerului, bașca altor semeni învestiți cu diferite posturi de conducere. În sport – așijderea. Îl direcționează antrenorul, preparatorul, psihologul etc. La spital – la fel. Ascultă de medici, asistente, infirmiere. Nici viața socială nu e mai slobodă, căci și aici îl pândesc politicienii, magistrații, polițiștii, nenumărații funcționari ai aparatului de stat.
Precum vedem, peste tot întâlnim dependențe și condiționări. Oricât de mult exaltă omul libertatea, ea rămâne pură iluzie din moment ce e subjugat de forța strivitoare a cutumelor ancestrale și de presiunea neslăbită a reglementărilor oficiale. Dar, poate, unii socotesc că toate aceste apăsări vor înceta odată cu obștescul sfârșit în care, finalmente, își vor (re)găsi tihna deplină. Numai că – surpriză! Și aici, la ceasul din urmă, tot de ierarhie se ciocnesc : popă, cântăreț, gropar… Toți cu partituri bine stabilite și rostiri alese întru mântuirea sufletului ”robului” X sau Y. Încât, pretutindeni, numai șefi, subșefi și șefuleți, lideri, căpetenii, ștabi, boși, mahări și corifei de toate calibrele și nuanțele.
Practic, nu avem segment al viețuirii în care individul să nu fie înfeudat cuiva. Există un lanț al aservirii prin țesături de interese multiple – vasalitatea jucând un rol crucial. Insidioasă, îngenuncherea acaparează treptat conștiința, transformând bipedul în pilda vie a smereniei și obedienței debușând în plaga conformismului demolator. A depersonalizării, în fond, cu tot corolarul însușirilor negative dospite în căușul închinării necondiționate și al fricii anchilozante.
Cu o asemenea ”logistică” împrejmuitoare, nu-i de mirare că majoritatea compatrioților sunt ”încântați” de atenția supraveghetorilor la adresa lor. Cum se întâmpla, de exemplu, pe vremuri, când curțile regești și palatele împărătești gemeau de crema nobilimii devotate. Cavaleri, mareșali, baroni, conți, viconți, marchizi, duci, prinți și principese, ospătau la praznicele capetelor încoronate, deplângând soarta tristă a păturilor de jos. Și cu cât înfulecau mai abitir, cu atât mai des își stingeau amărăciunea cu pocalele de vin, răstimp în care pălmașii ”chefuiau” și ei care cum se nimerea. Unii – la ”chermeza” secerișului, alții – la ”sindrofia” pășunatului ori la ”zaiafetul” codrilor defrișați. Normal că aceste minunate ”petreceri” erau monitorizate operativ de slujbași încercați: vătafi, arendași, staroști de bresle, administratori, latifundiari… Alte ierarhii, alte protocoale plecând însă de la același principiu al omnipotenței jupânului. Al controlului său necurmat, fie direct, fie prin interpuși, dar mereu eficient în contabilizarea tuturor acțiunilor vizând bunăstarea proprie și a cimotiilor sale.
Nici în zilele noastre autoritatea stăpânirii nu diferă mult de puterea ocârmuirilor trecute. Cohortele de șefi au rămas aceleași, ba chiar s-au prăsit în raport cu cele anterioare. Astăzi, ele s-au specializat și, printr-un proces de sciziparitate, se multiplică vertiginos. Încât, nomenclatorul lor cuprinde meserii noi și alese: lichidatori, executori, recuperatori, consilieri anti-gherlă ș.a.m.d. Toate cu rolul de-a te ghida, de-a te îndruma, ca nu cumva s-o apuci pe calea greșită, fluierând a pagubă.
După atâta grijă și dragoste față de ursita aproapelui, chiar mă întreb: cum ar fi arătat pământenii fără stăpân? Fără lista de împilatori care au terorizat milenii întregi populația globului? Fără abuzurile și injustițiile lor, fără lăcomia și crimele cu ajutorul cărora s-au cățărat în vârf și și-au croit averile? Cum s-ar fi prezentat o astfel de lume? Ar fi fost posibil să existe în realitate sau e o simplă proiecție în plan ideal a unei dorințe cuibărită adânc în subconștient?
Să nu depinzi de nimeni, să nu dai ascultare vocilor incerte ori îndemnurilor echivoce, nu reprezintă o vrere a omului dintotdeauna? Ba da, însă aici intervine problema. Pe de o parte, exaltând libertatea individuală, râvnești neatârnarea. Pe de alta, ca entitate rațională, trebuie să respecți codul etic și administrativ al societății. Altminteri, intri în coliziune cu normele statornicite, așezând deasupra lor voința și interesele tale, în detrimentul celorlalți. Ceea ce, evident, este inacceptabil și atrage automat riposta prevăzută de pravilă.
E-adevărat că sistemul constituțional în care coabităm favorizează excesele egoiste de tipul capitalismului sălbatic și, implicit, chivernisirea pe căi lăturalnice. Democrația, precum constatăm, nu te împiedică să devii moral, cetățean responsabil, dar nici nu-ți dă brânci într-acolo. Nu te trage de mânecă, nu te obligă la nimic. Nu-ți ordonă ”Schimbă-ți năravul!” și nici nu te încarcă cu misiuni pe care nu le accepți. Depinde de tine dacă ești ori nu de acord cu comandamentele ei, căci ea lasă decizia la latitudinea individului, iar el se conformează au ba. În cazurile acestea, liberul-arbitru funcționează din plin, omul devenind propriul său stăpân emancipat de orice constrângere ori dependență de norme sau autoritate.
Numai că o astfel de atitudine, dusă la extrem, deschide pârtie anomiei, cu consecința ei supremă: anarhia. Situație în care glorificarea autonomiei personale și ignorarea/nesocotirea reglajului suprastructurii pot genera seisme sociale greu de strunit și de gestionat. La urma urmei, orice model de organizare obștească se edifică pe un minim consens. Pe anumite legi și cutume, norme și valori. A le desconsidera clamând mecanic libertatea ca atribut în sine, ruptă de contexte social-economice și istorice bine definite, reflectă o gândire precară, reducționistă, seducătoare în aparență, dar nocivă în esență. Căci, oricât ne-am săturat de dirijisme, instructaje și călăuziri, nimic nu se poate croi fără cap și coadă. Iar asta presupune, automat, ierarhia. Adică cedarea unui procent din suveranitatea proprie, fie că e liber-consimțită, fie impusă prin constrângeri exterioare dincolo de voința particulară.
Așadar, nădejdea că vei scăpa vreodată de umilința subordonării e iluzorie. Volens-nolens, un staroste tot vei avea. Tot vei fi sub papucul/ascultarea cuiva. Ierarhia te va supune, de la scâncetul din leagăn și până la bocetul din groapă. Structura ei piramidală îi asigură perpetuarea în timp și spațiu, formând acea încrengătură complexă de raporturi incluzând toate compartimentele existenței. Tot ce poartă amprenta viului racordat rațiunii creatoare supervizate de factorul (pre)dominant, fie că avem în vedere o persoană fizică, Statul sau divinitatea.
Cum-necum, de-a lungul vremii, ierarhia a contribuit și va contribui mult și bine la apariția unor exemplare umane distincte: autocrați, tirani, despoți, satrapi, dictatori, președinți. Potentați de toate categoriile și concepțiile, inși mesianici, semeni providențiali, adepți fanatici ai ordinii și disciplinei oglindite în etalarea forței și cultul ceremoniei demonstrative. Un ghiveci relațional de amplitudine maximă subsumat unui singur țel: acela al subjugării prin control strict și îndoctrinare masivă. Altfel spus, prin porunci discreționare și măsuri arbitrare amputând libertățile colective, dar consolidând, de regulă, potențialul opresiv al suprastructurii ierarhice individuale și de grup.
Poți fugi de multe năpaste, te poți ascunde oriunde, însă de ierarhie n-ai scăpare. Te urmărește pretutindeni, ca o umbră funestă, amintindu-ți necurmat că nu ești decât un fir de praf în jocul absurd și crud al existenței. Manipulat mereu și zgândărit permanent, Homo sapiens, pare-se, constituie materia primă ideală pentru exerciții și experiențe vizând anihilarea voinței ca factor ”perturbator” al bunelor relații dintre stăpâni și sclavi. În rest, rămâne cum am stabilit.