O colibă la țărmul mării, o carafă cu vin, un pumn de castane coapte, părul iubitei și vuietul mării. Această memorabilă definiție a fericirii aparține celebrului scriitor grec Nikos Kazantzakis și subscriu la ea întru totul. De ce? Fiindcă ea exprimă, în puține cuvinte, esența stării de bine – acea configurare sufletească ce dă sentimentul copleșitor al împlinirii depline. Al calibrării eului la amperajul optim al afectelor precedând întronarea plăcerii ca răsplată maximă cuvenită muritorilor de rând. Altfel spus, al împăcării supreme.
Completându-l pe marele romancier, aș zice că fericit e acela care știe să se bucure de orice. Sens în care, copil fiind, o surprindeam adesea pe mama cântând. Mai ales când, răsturnând o covată, așeza pe ea o coală de hârtie albastră, iar deasupra – o glastră cu mușcată. Atunci, ca prin farmec, mica odaie se lumina și mă inunda o senzație vie, de pace. Uitam și de frig, de șoarecii ce mișunau, de izul încecăcios, de mucegai, emanat necurmat de pereții din chirpici… Locuiam în gazdă, n-aveam nimic, nici măcar pat ca lumea, dar mama intona! Sărăcia lucie în care trăiam – consecință a evacuării din Basarabia și ulterior a băjeniei – n-a împietrit-o emoțional. Atâtea lipsuri și nevoi, servituți și umilințe, dar mama fredona!
Atitudinea ei mi s-a părut curioasă, chiar ciudată. Necopt la minte, nu înțelegeam rostul vocalizelor însoțite mai mereu de o mină proaspătă, radioasă. Întrebând-o, odată, de ce cântă așa de frecvent, mi-a răspuns că e mulțumită fiindcă trăiește. ”Păi… și eu trăiesc, i-am replicat. Și nu cânt ca tine”. ”Da, însă tu te-ai născut aici, mi-a explicat. Și nu știi cum a fost acolo de unde ne-am refugiat”.
Să jubilezi pentru simplul fapt că viețuiești, fără să ai alte pretenții, a fost una din primele lecții de viață predate de mama. De la ea am învățat să nu râvnesc imposibilul și să mă împac cu puțin. Și, mai ales, să nu disper niciodată, indiferent de obârșia sau forța evenimentelor.
Din păcate, fericirea nu e transmisibilă testamentar și nici nu poate fi înmagazinată. Însă poate fi întâlnită oriunde, la tot pasul: în verdeața naturii sau zâmbetul aproapelui, în mirajul cunoașterii sau mugurii unui nou început… O regăsim în cele mai neașteptate ș (aparent) banale reprezentări, ca antidot al prăbușirii de sine și garant al perspectivei recuperatoare.
Fericirea este strâns legată de multitudinea și anvergura dorințelor. Dacă îți propui să deții o parte a universului, nu vei fi nicicând satisfăcut, întrucât aspirația ta e cu neputință de atins. Iar atunci, din două una: ori pricepi cum stau lucrurile și revii cu picioarele la sol, ori vei stărui în vanitate și vei dezvolta nevroză pe fondul extremei frustrări.
Așa cum fructele unui pom nu sunt egale, nici fericirea nu e procesată aidoma. Există discrepanțe uriașe în asimilarea ei. Unii o metabolizează mai greu, alții mai lesne. Ce-l desfată pe X, îl lasă rece pe Z. Ea nu vine în doze stricte și la aceeași concentrație, dar e invocată mereu ca probă a degringoladei personale și, adiacent, ca miez al terapiei izbăvitoare.
Fericirea nu este nici măcar selectivă, însă, când te alege, te aruncă direct în cuva extazului, ca reflectare superioară a ei. De aceea o și pomenim atât de des, ca remediu al tuturor suferințelor și neîmplinirilor, al visurilor și speranțelor veșnic amânate.. Fiindcă ea mai are și însușirea de suplinitor general ce poate pansa orice rană sufletească și, mai mult, s-o transforme în prologul bucuriei. Chiar a beatitudinii, dacă vorbim despre iubirea sublimată în caratele dăruirii sincere și totale. Probabil că la asta s-a gândit și ”palicarul” Nikos formulând acea splendidă definiție a fericirii centrată pe simplitate și omenesc. Acel omenesc nepervertit de false iluzii și ispite, mofturi și revendicări exagerate, ci subordonat integral echilibrului și bunului-simț.
Toate bune și frumoase pe lumea asta, dar ce te faci când nu te mai poți bucura de nimic? Când dispare interesul, farmecul – acel cumul formidabil de ghesuri și motivații ce-au ”gresat” odinioară funcționarea organismului la parametri optimi? Cum reacționezi în atari curcumstanțe, ce liant te menține în continuare pe șleaul dăinuirii? Mai are importanță crezul/voința ta, sau ai picat definitiv în plasa fatalismului orb și distructiv, de unde mântuire nu-i?
Există în viața fiecărui semen momente de cumpănă, situații de criză, clipe de referință. Altfel spus, lumini și umbre, senin și furtună, ispită și renunțare… O gamă inepuizabilă de stări și de percepții dintre cele mai felurite și curioase derivând din spasmele recurente ale abisului interior. Un abis provocat din varii pricini, însă cu aceeași unică (și implacabilă) consecință: șubrezirea individului prin erodare constantă dinăuntru, acolo unde răzlețirea anticorpilor permite invazia nestingherită a ”virușilor” demolatori. Temei în care substitutul ostil devine precumpănitor, ca un lucru absolut inutil, dar de care, cu tot efortul, nu poți scăpa. Cel mult te sustragi o vreme, pentru ca apoi să recazi în stăpânirea-i otrăvită, ca o biată gâză nimerită în pânza mortală a păianjenului.
Cu cât e cineva mai necăjit, cu atât își închipuie că restul lumii e fericită. Iată o premisă ilustrând un punct de vedere unilateral și incorect. Propria amărăciune nu poate măsura intensitatea trăirilor celorlalți, decelându-le stările pozitive sau negative. Ea poate servi, cel mult, ca avertisment ”organic” întru prezervarea eului bulversat și fragilizat excesiv în vâltoarea existenței. Sens în care dramaturgul George Bernard Șhaw consemna atât de sugestiv: ”Secretul nefericirii stă în timpul pe care-l ai de pierdut întrebându-te dacă ești fericit sau nu. Remediul este ocupația.” Iar poetul Charles Baudelaire nota și el: ”Un șir de plăceri mărunte alcătuiesc fericirea.” Puse cap la cap, ele țes suportul stenic al tăriei interioare apte să înfrunte potrivniciile și să mențină omul în lunga și dificila competiție a vieții. Altminteri, reversul medalie nu e deloc îmbucurător, căci închide orizontul, proiectându-te în spațiul disperării greu de surmontat.
Și iarăși revin, și iarăși mă întreb: ce te faci când piere tentația, vraja, solemnitatea fazei conectată vremelnic la pulsul trepidației universale? La senzația omnipotenței care e atât de acaparantă, dar – vai! – și atât de scurtă, dându-ți iluzia nemuririi în contul unei precarități anteproramate. Înțeleptul, cu certitudine, va găsi o cale să îmblânzească acest deficit major, în pofida elanului participativ mai diminuat, însă niciodată apus definitiv. De n-ar fi așa, nu și-ar merita renumele dospit la temperatura înaltă a uriașului (și fascinantului) conglomerat uman.