”UMBRE” – volumul beletristic al scriitorului Horia Ungureanu, ivit la Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, (2011), cuprinde un număr de șaptesprezece narațiuni. Primele șaisprezece sunt proze scurte, spre deosebire de ultima, ce ocupă jumătate din spațiul cărții, fiind cea mai consistentă ca întindere și structură.
Întâia povestire, care, de altfel, și împrumută titlul lucrării, e centrată pe tema eșecului în plan afectiv. A imposibilității obținerii echilibrului interior, a acelei stări invocate din răsputeri și cunoscute îndeobște sub denumirea de fericire. Un decor auster, împovărat și de ostilitatea naturii (vezi ploile căzând în rafale ”dușmănoase”), induce senzația de straniu, proiectând umbre oscilând lubric ”în dosul perdelelor”. În pofida tenacității/statorniciei sale, protagonistul pierde lupta finală pentru acapararea femeii, întrucât ”ea avea deja alt constructor”. Pânda sa neîntreruptă și învolburarea simțurilor de ”lup tânăr, puternic” nu l-au ajutat în adjudecarea trofeului. Pe acest fond survine și resemnarea sa, deși ”pumnul lui se strângea spasmodic” ca expresie a frământării ce-l copleșise profund. Umbre este o compoziție de atmosferă, brodată pe o himeră. Pe discrepanța dintre realitatea implacabilă și dură, și năzuința intimă și obsesivă a personajului sedus de imperioasa (și eterna) ispită: femeia.
În spatele chioșcului – aflăm, din câteva tușe de condei, portretul tipic al omului translatat din mediul său natural (rustic) în cel urban. Și care nu mai e nici țăran, nici orășean, ci un soi de hibrid uman dezrădăcinat și răvășit în noua lui postură încropită de imperativele industrializării accelerate de odinioară. Lipsit de minime repere cultural-identitare, aderă cu ușurință la spiritul mimetic conjunctural (vezi formularea ”Hello!” în loc de ”Salutare!”) , găsind în alcool leac contra tuturor mizeriilor. Și totuși, ca o reminiscență a ceea ce a fost cândva, își reamintește că ”Acuma se curăță pomii. (…) Iei foarfecele și scara și te apuci să tai crengile alea.” Ceva încă palpită în conștiința lui, iar acel ”ceva” îl rebranșează, fie și sporadic, unui trecut zidit pe cu totul alte calapoade. Comparativ cu acel ”a fost odată”, acuma nu mai e decât o simplă umbră rătăcind printre tarabele precupeților, vânând un deț de rachiu și hlizindu-se aiurea la soare.
În schița Frica asistăm la un exercițiu descriptiv axat pe exacerbarea monomană a temerii până la culminație, după care intervine decomprimarea, eliberarea din teascul spaimei paralizante.
Firul de iarbă – narațiune domestică. Secvențe din universul familial tensionat din motive benigne, dar relevante pentru membri căminului. Nostalgii recurente, angoasa bătrâneții, regrete după paradisul campestru pierdut… Mici șicane și adversități inerente traiului în comun, pățanii și întâmplări cu obârșii multiple și substrat filozofic.
O altă proză, Bunicul spune lucruri de neînțeles, aduce în prim-plan mândria lezată. Marcat de inechitățile epocii totalitare, (”vremea năpârcilor”), tata-mare a jurat să elimine un anumit produs (unt) din alimentația sa curentă. De ce? Fiindcă atunci când dorise cel mai abitir, ori îl primise strict raționalizat/porționat, ori nu-l găsise deloc. Orgoliul remanent îl împinge la o măsură extremă ca act de ”răzbunare” tardivă, e drept, însă absolut necesară întru pansarea eului și al ”revanșei” peste timp.
În schița O seară, un gest de bunăvoință, greșit interpretat, conduce la reacții neașteptate și contradictorii, estompând mesajul inițial al compasiunii sublimată în ajutor benevol.
Există la Horia Ungureanu plăcerea nedisimulată de a istorisi. De a ”înfiripa” cazuri și evenimente nu neapărat spectaculoase, dar bine articulate în arhitectura compoziției. Autorul e așezat, temeinic, gospodărind cu parcimonie inventarul expunerii epice. Nu croiește volute stilistice eclatante, n-are stridențe lexicale sau ”zburdălnicii” licențioase. Formulele narative în vogă nu-l atrag cu deosebire, rămânând, în general, fidel propriei paradigme de punere în pagină a gândirii și simțirii particulare. Scrierile sale sunt, de regulă, cuviincioase, temperate, reflectând preocuparea unei stricteți morale , fără însă a moraliza programatic. Căminul părintesc, atmosfera specifică, relațiile dintre semeni – iată câteva din coordonatele predilecte ale scriitorului. Nu lipsesc nici umorul discret (vezi Murind de râs), ori tenta reportericească din Accidentul. Se observă o anumită preferință pentru exponenții autorității învestite (militari), ca și pentru marginalizații din varii pricini și care se zbat să supraviețuiască în context vitreg. Horia Ungureanu e solidar cu ei, cultivând ”complicități” generate (și întreținute) de similarități existențiale extinse în răstimp.
Tema suferinței – o altă cale de prospectat a prozatorului. Însă nu pătimirea directă, manifestă, ci durerea surdă, tăcută, relevată nu prin lamentări și acțiuni ostentativ-zgomotoase, ci prin contrariul ei: eșuarea în muțenie, retragerea în sine, neîncredere și anxietate. Horia Ungureanu exploatează profitabil infinitatea limbajului non verbal: ticuri, gesturi, ipostaze corporale etc., creionând scene și atitudini cu miez și autenticitate întărite cu un puternic simț al concretului, al palpabilului mănos.
Personajele par, în mare, ușor abulice, devitalizate, mai degrabă orbecăind prin viață decât trăind-o efectiv. Ca element tutelar, totul se află sun egida Umbrei. În siajul ei, sub cupola ei, fiind determinat/influențat de ea, de această entitate imaterială, eterică, și totuși atât de prezentă. Un gen de resemnare letargică talonează mișcările eroilor, decelerându-le la scara inferioară a dinamicii expresive. Întâlnim și exemple de civism spontan (vezi schița Tramvaiul), ca și mici pilde moralizatoare(Floarea de trandafir).
Una peste alta, însă, Horia Ungureanu narează voluptuos, construindu-și pas cu pas universul transfigurării obiective. Elementul de ”suprastructură”, ficțiunea, atât cât e, completează salutar tabloul expansiunii prozastice. Depistăm la autor un fel de precipitare, de ghes intempestiv, ce scurtează la minimum etapele legăturilor interpersonale (vezi Până la capătul liniei). Un surplus de ingredient emoțional, ca liant mai robust al textului, ar fi fost binevenit în procesarea mai apăsată a afectivității protagoniștilor, care, deseori, afișează motricități mecanice, de robot. De aici și impresia de telegrafiere, de rezolvare expeditivă a unor finaluri mai puțin pritocite. (De altfel, prozele par scrise la anumite intervale unele de altele, fiind inegale valoric).
În majoritatea narațiunilor, Horia Ungureanu mizează mai degrabă pe acțiune, în sens comportamentist, decât pe introspecții psihologice adânci și rafinate. Este stilul său, care, iată, produce indiscutabil efecte, ”ignorând” – cel puțin deocamdată – investigațiile laborioase și sofisticate ale intimității abisale. În asta constă ”taina” scrierilor sale, că, deși vectorii exprimării/decantării nu sunt ”luxurianți”, reușește să convingă prin simplitate, concizie și naturalețe.
Povestea fetei cu fustă de blugi și a ochelarilor ei de sârmă este cea mai întinsă piesă a volumului, fiind, de fapt, o nuvelă concepută în maniera realismului critic. Aici stilul e mai ”strâns”, mai incisiv, prevalând fraza scurtă, percutantă, cu forță de impact sporită. Decelăm același tipar detectivistic și tempo iuțit, ca și în celelalte compoziții, însă la un nivel axiologic superior, întrucât se produce o mai bună inserție în psihologic.
Matei și Maria – două personaje ce se regăsesc, nu fără zbucium și sincope, pe coordonatele sufletului-pereche. De remarcat puritatea sentimentelor eroinei, dincolo de aparenta ținută rigidă și insensibilă, altruismul și dedicarea ei necondiționată privind normele profesiunii. Ceea ce a debutat ca o banală întâlnire aleatorie s-a dezvoltat, în timp, transformându-se într-o relație de dragoste profundă și reciprocă, amputată însă prematur de accidentul care a curmat zilele tinerei. Vremelnica ei ființare în existența bărbatului l-a marcat intens – pierderea ei fiind contrară oricărei rațiuni, căci, se întreabă protagonistul, ” (…) Oare în viață au toate logică? Un sens, un înțeles, care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să se dezvăluie? Ar fi prea simplu. Sau, poate, prea complicat. Pentru că ți-ai cheltui jumătate din viață ca să descifrezi <<semnele>> celeilalte jumătăți.”
Un ritm dinamic, dialog sprinten, descripții plastice de natură, tatonări psihologice și, nu în ultimul rând, referințe culturale semnificative, conferă acestei nuvele (sau microroman ”condensat”), un statut calitativ remarcabil. ”Tot ce-i bun, tot ce-i frumos durează atât de puțin”, afirmă vocea auctorială chiar la începutul prozei. Într-adevăr, viețuim sub egida fatalității, a tiraniei aleatoriului și a tiflei hazardului răsturnând (și statornicind) fapte și lucruri de neînțeles. Povestea fetei cu fustă de blugi și a ochelarilor ei de sârmă ilustrează tocmai istoria unei imposibile iubiri, datorită destinului potrivnic și extrem de capricios.
Parafrazând titlul unei faimoase cărți de anticipație – Bănuiala unei umbre – se poate spune că și în bună parte a volumului de față prezența umbrelor, a profilurilor spectrale, abundă, dar nu ca simplă suspiciune, ci ca o certitudine. Un cerc bizar prefiră necurmat obscurități muiate în unda amăgitoare a aparenței. Horia Ungureanu mânuiește abil acest decor ciudat și alunecos, în care adăstarea și iscodirea formează un tandem special. Personajele sale se află într-o perpetuă așteptare și încordare, de veghe și tensiune. Toate năzuiesc în secret, țintesc ceva, nădăjduind în recompense vag determinate, dar negreșit salvatoare. Ele nu trăiesc atât în actual, cât pentru viitor, acompaniate vârtos de fantomele și năpastele trecutului. Fiecare duce o povară sufletească, are palmaresul său, dramele și eșecurile care i-au jalonat viața. Prozatorul le contabilizează meticulos și, trecându-le prin filtrul viziunii particulare, redă, concentrat, esențialul.
Asimilat curent ba cu un confrate, ba cu altul, Horia Ungureanu își caută neabătut de drum, fiind, în primul rând, el însuși. Chiar nu văd de ce un scriitor musai să fie asociat sau ”lipit” neapărat de cineva!? Așa cum amprenta papilară ori ADN-ul ne diferențiază neechivoc, tot la fel ne deosebește și daimonul – harul acela, cât e, dar care ne dă identitate și reazem. Sens în care n-ar fi mai nimerit ca Horia Ungureanu să fie pur și simplu… Horia Ungureanu?
Volum al semenilor în derivă și al conștiinței ultragiate, dar și al salvgardării individuale prin raportare implicită la etic și uman, ”UMBRE” se detașează ca un reper marcant în zestrea editorială a autorului. Și care, în neodihna sa, ne mai relevă încă o fațetă a creativității sale. El nu e doar prozator, ci și poet. Ca dovadă, a conceput o plachetă de versuri – întâia din cariera sa. Denumită ”ÎN NUMELE TATĂLUI”, lucrarea s-a întrupat la Editura Mirador, Arad, (2013).
Pare-se că, odată cu înaintarea în vârstă, prozatorul simte nevoia să atingă și pragul de sus al sensibilității artistice reprezentate de poezie. Dacă mulți barzi se apucă de schițe și nuvele, de ce n-ar aborda și romancierul, de pildă, teritoriul stihului? Alfabetul nefiind (încă) ”privatizat”, posibilitatea de a opta este largă, iar ispita – pe măsură.
Titlul plachetei e nițel derutant. Nu e vorba de ”tatăl ceresc”, ci de cel real, biologic, deși, la prima ”audiție”, s-ar părea că percepția e exact pe dos. Nu avem de-a face cu o compoziție religioasă, ci cu un poem laic, în proză – de fapt, o lungă și impresionantă confesiune a fiului către părintele său. Mărturisire răscolitoare prin inventarierea atâtor opreliști în calea unui traiect existențial minat de arbitrar, interdicții și abuzuri. Redarea diacronică (și accelerată) a evenimentelor nefaste amplifică senzația de viu, de autenticitate, conferind destăinuirii o puternică încărcătură dramatică. Pe de o parte – fiul lipsit de căldura și protecția paternă, pe de altă parte – părintele cu viața răvășită de teroarea spațiilor carcerale. Întreruperea brutală a racordurilor familiale lasă urme adânci în conștiința băiatului, căci sufletul rănit al unui copil nu se vindecă niciodată. ”ÎN NUMELE TATĂLUI” nu este doar o confidență amară și obiectivă, un strigăt de durere și neputință, dar și un remember necesar privind grozăviile trecutului care au urgisit și spulberat atâtea destine. Reliefat cu meșteșug, filonul biografic, alimentat constant cu experiența traumatizantă a autorului din perioada prunciei și a tinereții, poate constitui, în perspectivă, acel rezervor al unor noi demersuri literare, indiferent de registru – epic sau liric. Horia Ungureanu cunoaște acest adevăr și, desigur, va acționa în consecință.
x) Horia Ungureanu – Umbre –
Editura Dacia XXI, 2011