Când am citit întâia oară o carte a scriitorului Radu Ciobanu – Heralzii – am conștientizat că descoperisem un veritabil creator. La a doua lucrare parcursă – Călărețul de fum – convingerea mi s-a întărit și mai mult. Iar la al treilea tom recent lecturat – ”NEMURITORUL ALBASTRU” – mi-am dat seama că mă aflu înaintea unei realizări literare excepționale.
Dacă în celelalte romane enumerate autorul se impune prin forța și plasticitatea reconstituirilor istorice, în ”NEMURITORUL ALBASTRU” asistăm la un apogeu al acestor calități. Volumul a apărut, în prima variantă, în anul 1976, la Editura Eminescu. Într-o notă ulterioară a cărții, Radu Ciobanu ne atrage atenția că, ”din motive de logică artistică”, a fost nevoit să abandoneze o fracțiune însemnată a materialului care s-a acumulat în perioada documentării. În ediția prezentă, însă, a doua, revăzută și ivită la Editura Excelsior Art, în 2012, prozatorul a recuperat textul la care renunțase odinioară și l-a contopit în lucrarea de față. Încât, finalmente, au rezultat două părți: Secțiunea I-a – Artistul; Secțiunea a II-a – Voievodul.
Aidoma eroului său, Radu Ciobanu croiește adevărate fresce, dar nu în piatră, ci în ”osia” cuvântului. Acolo, la temelia lui, în fibra sa intimă, exploatându-i până la stoarcere nuanțele și fațetele, tâlcurile și valențele. Mărturisesc că, poate și ”speriat” de dimensiunile opului (609 pag.), am ezitat câta înainte de a zămisli această recenzie. Și asta întrucât cartea este complexă, cu multiple deschideri și tușe interpretative. Dar, în același timp, e și ”ușoară”, adică nu e greu de receptat – atribut esențial al autenticilor meseriași care știu că marea literatură este relativ simplă și senină.
Pe întreg traiectul lucrării am avut impresia că citesc, în traducere, o operă a vreunui clasic al beletristicii universale. Tonul romanului, dozajul, sunt atât de abil distribuite, încât reiese un admirabil raport al proporțiilor, al echilibrului compozițional. Cartea e centrată pe disputa dintre Toma – zugrav și magister in diversis artibus (meșter în diverse arte) – și Petru Rareș voievodul Moldovei. Asistăm aici la un joc psihologic subtil și rafinat, mânuit exemplar de daimonul imaginativ al autorului. Ambii corifei sunt pietre tari, caractere puternice, nutrind fiecare scopuri și ambiții grandioase. Toma vrea să împânzească Țara cu înfăptuiri estetice; voievodul – să reconfigureze realitatea politic și militar. Amândoi vor mai mult, tind să-și exceadă anvergura – plan pe care se regăsesc, într-o emulație vie, nesecată și contagioasă. Nonconformismul lui Toma place domnitorului, intuind în el acea descătușare a energiilor prevestind (și potențând) mari împliniri. La rându-i, Toma apreciază îndrăzneala și viziunea stăpânitorului, care nu poate renunța la proiectele sale, în pofida neajunsurile și opreliștile așternute în cale.
Autoritarismului omniprezent al voievodului, Toma îi contrapune ”arma” sa: conștiința valorii de sine axată pe superioritatea artei în raport cu celelalte îndeletniciri. Acesta e crezul său, norma de viață însușită în cei șapte ani de ucenicie din străinătate și de la care e imposibil să abdice. În caz contrar, s-ar anihila ca om și ca artist. Răzbate aici un sentiment de mândrie accentuată, de superbie procesând masiv resursele latente ale randamentului său constructiv și de care era pe deplin încredințat. Aștepta doar clipa, momentul prielnic când să-l valorifice la maximum – motiv pentru care s-a și apropiat de voievod în speranța că-l va ajuta prin comenzile atribuite.
Acuzându-l și reproșându-i adesea că e trufaș, ba chiar întemnițându-l și amenințându-l cu decapitarea, domnitorul se vede, de fapt, pe sine, ca într-o străfulgerare de luciditate revelatoare. La polul opus, nici pictorul nu-i rămâne dator, învinuindu-l de același orgoliu excesiv, încât derapajele temperamentale ale amândurora îi aduc frecvent în buza rupturii definitive. Și totuși, contrele nu degenerează într-atât, căci, de fiecare dată, intervine ceva. Iar acel ”ceva” e alcătuit din alchimii ciudate și adânci având la obârșii ghesuri afective nemărturisite direct, dar rezidând acolo, macerate acolo, în febra viscerelor răscolite ciclic de patima replicilor tăioase. Fiindcă ecuația e clară: Toma nu suportă umilințele; voievodul nu îngăduie nesupunerea. Încât, tocmai acea presiune lăuntrică, nedefinită dar imperioasă, le-a domolit spiritele încinse, obligându-i să nu depășească linia roșie a relației lor, deși ”parcaseră” deseori pe muchie de cuțit. Dacă înfruntarea lor aspră, bărbătească, n-a avut un deznodământ funest, s-a datorat unui temei dominant: aveau nevoie unul de celălalt. Cu deosebire. Cu prioritate. Cu disperare chiar. Iar la rădăcina acestei (e)fuziuni sufletești au prevalat două calități pe care ambii protagoniști și le-au întrezărit mutual încă de la început: voința și loialitatea. Și, evident, visul. Ideea de a croi ceva măreț, ispititor – o ispravă demnă de a le propaga faima cât mai iute și mai departe, biruind secolele.
Cu încredere în destinul lor, au pornit deciși pe cărările hărăzite, intersectându-se în momentele-cheie. Pentru Toma, voievodul era un reper profetic, întrucât ”Măria Ta ești cu un pas înaintea veacului. (…) Gândurile Măriei Tale sunt prea mărețe pentru niște semeni prea mărunți.” Considerațiile acestea au fost determinate de intenția domnitorului de-a cuceri Ardealul și, mai mult, chiar de a ajunge apoi cu oastea la Constantinopol, de unde să-i alunge pe turci îndărăt, în ”Anadolia”.
Deși intens conflictuale, personajele principale nu sunt, totuși, antagonice, ci complementare. Nu se situează în antiteză, ci gravitează pe aceeași orbită atrăgându-se și respingându-se, atacând și parând, ironizându-se și ignorându-se, ca într-un dans al seducției reciproce nicicând finalizată. Pe scurt, dezvoltă simțăminte identice, fiindcă amândoi stăpânesc o lume: Toma – tărâmul artelor; voievodul – domeniul politic-administrativ. Simbioză din care domnitorul năzuia să extragă esența puterii sale, luându-l ca părtaș pe Toma, în care descifra cealaltă latură a alcătuirii omenești: partea spirituală, elevată, fără de care orice domnie e stearpă, lipsită de glorie și fast.
Prin prestația lor, ambii au rămas în Istorie: unul cu faptele estetice derivând din har și învățătură, al doilea – cu aspirațiile politice iscate din curaj și reverie. Altfel spus, Petru Rareș a vegheat Țara, iar zugravul Toma i-a sporit frumusețea prin truda sa zămislitoare. ”Și apoi, Măria Ta, adevărații meșteri nu pot să stea la îndemâna nimănui”, afirma Toma cu plenitudine. Ceea ce astăzi, tradus, înseamnă că artistul e liber, că nici suprastructura sau orice altceva nu-l pot domina ori constrânge în acțiunile sale creatoare. Astfel, raportul dintre Har și Autoritate – vechi, dintotdeauna – e reafirmat cu vigoare și pus în corelație directă cu necesitatea obiectivă și stringentă a independenței artistice pe care meșterul Toma o plasa mai presus de orice, sfidând canoanele. E un credo susținut categoric și constant, chiar cu riscul ca poziția sa să-i provoace neplăceri și daune majore, căci ” (…) meșterii se supun altor porunci și legăminte decât ceilalți oameni. Puteri tainice pot oricând să-i înalțe ori să-i doboare.”
În producțiile istorice ale lui Radu Ciobanu se aude pregnant zăngănitul armelor, dar nu simți gustul sângelui! El nu recurge în mod fățiș, ostentativ, la ”tehnica basoreliefului”, atât de naturalistă și de ”cinică” în cântărirea veridică a evenimentelor trecutului, ci demonstrează un echilibru calm și senin, fără partizanate exagerate sau mistificări penibile. Accentul nu e pus pe tăișul sabiei, ci pe ascuțișul minții cea veșnic trează și scormonitoare. Așa se întâmplă și în ”NEMURITORUL ALBASTRU” – carte monumentală, demnă de a fi așezată lângă cele mai izbutite izbânzi ale literaturii universale. (Șicanările, pânda și tachinările dintre Toma și voievod amintesc, prin paralelism, de perpetua gâlceavă dintre Michelangelo și Papa Sixt al IV-lea, în timp ce ilustrul artist împodobea cu penelul său Capela Sixtină. Iar dacă volumul ar fi conținut și un filon polițist – investigarea unei fărădelegi, de pildă – s-ar fi situat la aceeași înălțime cu faimosul bestseller al italianului Umberto Eco – Numele trandafirului. Sau cu Agonie și extaz de Irving Stone).
Radu Ciobanu utilizează un lexic structurat pe o terminologie bisericească fastuoasă, mozaicată, decelându-se aici, mai ales pe latura gastronomică și protocolară, similitudini cu scrierile lui Vasile Voiculescu și Damian Stănoiu, cel ce a introdus prima dată în literatura națională elementul biblic. Însă, mai presus de aceștia, autorul amplifică/resemantizează sensul noțiunilor, readucând în circuit arhaisme și regionalisme, rostiri străvechi uitate de vreme, dar extrem de expresive și de suculente în conținutul lor. În general, limbajul este fabulos prin bogăție și tărie evocatoare, degajând (și menținând) intens senzația de viu, de autentic. Radu Ciobanu vădește capacități superioare de transfigurare și de redare verosimilă a stărilor, atitudinilor și trăirilor personajelor, rezultând radiografii de profunzime a lor, mergând de la imagini opulente, grosiere, până la cele mai mărunte și surprinzătoare detalii. Apoi, scenele de bătălie – admirabil redate! Plăcerea descripției la autor este maximă și, în contextul în care a fost concepută cartea (1976), avea și rostul de a ”umple” spațiile, ”fentând” cenzura și scutind astfel scriitorul de eventuale ”contribuții” festiviste în contul și spre glorificarea ocârmuirii dominante în epocă.
Roman al proiectelor temerare, al dragostei neîmpărtășite, al eresurilor și al realismului magic, ”NEMURITORUL ALBASTRU” condensează esența a ceea ce numim, curent, viață. Cutremur emotiv, calvar, privațiuni și suferințe, înălțări și prăbușiri – toate în contul artei și al slujirii obștești. Credința neclintită, obsesivă, în rost și menire, pentru a zidi/ctitorii ”altceva”. Adică lucruri mărețe, impunătoare, pentru care există o chemare irepresibilă, devastatoare.
Stingându-se în solitudine, bolnav, cu sentimentul unei mari neîmpliniri, Petru Rareș a mai croit un gest recuperator. A încredințat zugrăvirea Voronețului ucenicului meșterului Toma, Marcu, cu pietrele ce conferă eternitate albastrului și care și astăzi, la atâta vreme de la pictare, încă mai uimește prin prospețime și durabilitate.
Psiholog redutabil, autorul mânuiește o galerie imensă de personaje, găsindu-i fiecăruia particularitatea, elementul distinctiv. Ele vin în iureș gigantesc, întruna, ”strivind” cititorul prin număr și foșgăială. Ca un magician al maselor, romancierul le asigură o cinetică perfect integrată în decor, de unde le extrage etapizat și le folosește apoi după importanță și necesități. Și asta, repet: o face cursiv, ”neted”, ca un balet cu coregrafie impecabil sincronizată, invizibilă, dar totuși prezentă în fiecare act și acțiune.
Încă o dată se dovedește că Istoria cu creat-o oamenii energici și tenace, animați de un scop puternic și clar, care au lăsat ceva în urma lor. Acesta este și prototipul de la care a pornit și Radu Ciobanu când a conceput lucrarea. O aură de basm și de mister împresoară această narațiune grandioasă, ca un nimb diamantin cu geometrie fluctuantă. Tablouri vaste se perindă în fața cititorului, (re)închegându-se mereu într-o imagistică supraabundentă și copleșitoare prin cuprinderea sa. De mare impact sugestiv, scenele se derulează dinamic și ”rotund”, alcătuind, sub pana iscusită a autorului, adevărate bijuterii naratologice, atât la scara dialogului cu iz aparte, de letopiseț, cât și în descripția picturală ori în sondările psihologice. Și astfel reînvie sub privirile noastre o lume mirific-arhaică, un univers uman fermentat în largul creuzet al trecutului istoric aspru și bulversat, dar și generator de fapte memorabile.
Și în ”NEMURITORUL ALBASTRU” – ca și în celelalte cărți cu tematică istorică – scriitorul probează același simț aparte al ”flancării” temporale. Îi percepe cu finețe pulsul, gâlgâitul vital, ițirea clipei revelatoare, racordul cu ce ”a fost” și ce ”va fi” în acest dur și nesfârșit tangou al existenței. Testul verosimilității este astfel absolvit cu brio, iar istoria contrafactuală nu iese din tiparele stabilite ferm de autor. Și încă un aspect însemnat: reconstituirea sa romanescă transcende ”simpla” relatare evenimențială, culisând în aria abordărilor etice cu valabilitate permanentă în orice epocă și în orice sistem/regim politic. Mesajul, chiar peste secole, este limpede: Nu aservirii ideologice! Nu umilirii și desconsiderării artistului, căci, în definitiv, el este cel ce îmbracă lumea cu frumuseți perene! Iar acolo unde este frumusețe – glăsuiește meșterul Toma – este și Dumnezeu.
Roman de atentă instrumentație regizorală și de anvergură epică, ”NEMURITORUL ALBASTRU” se impune ca o operă de referință a literaturii române, cu nimic inferioară altor volume ale unor scriitori celebri alogeni. Autor fecund, înzestrat cu o forță demiurgică de a (re)crea lumi, Radu Ciobanu uimește prin amploarea și valoarea demersurilor sale prozastice, în care ficțiunea debordantă și documentarul strict merg mână-n mână, formând un tandem mirabil. Iar acuma, la final, pentru a sublinia o dată în plus dulceața limbajului utilizat de romancier, fie-mi permis a adăuga câteva cuvinte în stil cronicăresc:
… Și fu o nespusă desfătare cetirea scripturii grămăticului Radu Ciobanu, carele, înfruntând vremuri tulburi, n-a zămislit hronic pre pofta altora, ci după porunca inimii și a cugetului său neîntinat… Căci nu putea îngădui nelegiuirea, întrucât omul hăruit se supune altor rânduieli și pe care nici vodă și nici alți dregători nu le pot strâmba. Aiasta e și pricina pentru care învățătura diacului mângâie simțirea aproapelui și-l îndeamnă la fapte cuviincioase, căci nu e înfăptuire mai osebită decât prăsirea slovelor mijite din agerimea minții și întrupate apoi de pana măiastră a grămăticului aflat în slujba Domniei, e drept, dar nicicând arvunit.
x) Radu Ciobanu – Nemuritorul albastru –
Editura Excelsior Art, 2012, Timișoara