Poetă, prozatoare, traducătoare și redactor radio, Veronica Balaj a publicat până acuma un număr însemnat de lucrări. Cea mai recentă apariție este romanul ”CARNAVALUL DAMELOR”, ivit la Editura timișoreană Hestia (2005).
Concepută la persoana I-a, cartea dezvăluie un tablou interesant al contingentelor interumane. Lukas – un tip fad, plicticos dar bogat – e un german statornicit în Spania. Prima lui soție a murit. Românca Matilde, fiind și ea divorțată, îl întâlnește în peninsulă, pentru un virtual mariaj. Pretextul acesta îi permite scriitoarei să etaleze o paradă a gradațiilor afective legate de tema cuplului. Mai ales a celui trecut deja de o oarecare vârstă.
În tot volumul, Veronica Balaj face un subtil joc al inteligenței. Stilul abrupt, cadențat, dă impresia de grabă, de precipitare. Eroina e exploratorie, cu un temperament iute, febril, ce problematizează în permanență, dar care are și îndrăzneala opțiunilor decisive. Există la dânsa o râvnă disperată a dialogului, atât cu eul debusolat, cât și cu ”celălalt”, cel de lângă ea. Tocmai de aceea confesiunea sentimentală, transpusă deseori pe diapazon frust, chiar cinic, convinge. Un cinism, totuși, cenzurat, întrucât autoarea vine dinspre experiența culturii și ține la un anumit standard.
”CARNAVALUL DAMELOR” lasă senzația unei condensări maxime de energie. Ea pare scrisă sub presiune, dintr-o bucată – un jet epic comprimat serios de forța câtorva zeci de atmosfere. Nimerită la răspântie, Matilde se angrenează într-o interpretare a ”posibilului”, a ceea ce ar ”putea” să fie. Luciditatea, însă, o împiedică să avanseze în profunzimea jocului, preferând ca soluție intermediară, simpla cochetărie feminină. Rezultă astfel o pendulare neîncetată între a ”primi” și a ”dărui”, între ”țepii” orgoliului și umilința cedării.
Ca potențial soț, Lukas îi stârnește stări contradictorii. O scenă de gelozie, nejustificată, îl relevă în nuditatea sa de mascul dominant și obtuz, ce nu acționează decât șablonard și pe care lipsa unei succesiuni prestabilite a evenimentelor îl descumpănesc total. Sens în care, rostită pe ton peiorativ, porecla de ”Brebenel” i se potrivește de minune. În cazul lor, avem o relație atractiv-repulsivă, cu hazardul ocupând același loc ca și premeditarea. Inconstanța emoțională față de prezumtivul consort exprimă în fond propria-i angoasă. Voluntară și lucidă, temerară și reținută, Matilde configurează un buchet de ipostaze afective dintre cele mai diverse. Rușinea, dezamăgirea, frica de necunoscut, vanitatea recurentă și blazarea se împletesc accelerat în ”hora viscerală”. Mândria ultragiată o protejează de glisarea în postura de întreținută, de aici și desele erupții de superbie recuperatorie : ”Nu cred că Lukas e atât de tolomac să nu înțeleagă cât tânjesc după haine frumoase. Noi. Mă încearcă. Dacă sunt și eu o profitoare?” Și, mai departe : ” Matilde nu primește, nu cere, nu așteaptă să i se dea. Chiar și mesele servite aici, mi se par o… imputare”.
Raportul cu Lukas se reduce, de fapt la o iscodire – un flirt prelungit în uzanțele aceluiași joc circumscris indeciziei și a insatisfacției ”organice” : ”Am ajuns într-o țară splendidă, nu muncesc să mă spetesc și iaca, tot nu pot înjgheba tabloul fericirii. De aceea,acuma, la ora două și ceva din noapte, bâjbâi între teamă și neîmplinire”.
Sentimentul derizoriului devine precumpănitor, generând la rându-i nemulțumiri de natură abisală, anxioasă. Curând, incompatibilitatea structurală pune capăt idilei dintre Matilde și Lukas. Eroina se reîntoarce acasă, la travaliul ei rutinier din atelierul ”Moda Narcis”. Mica-i escapadă pe olaturi străine și intruziunea vremelnică în viața ei a posesivului și mediocrului Lukas se constituie într-o experiență trăită, dar nu și asumată. De la iluzia posibilei schimbări a statutului civil la certitudinea traiului modest și calm din România – drumul a fost scurt. Aflate în opoziție cu raționalitatea-i pregnantă,tribulațiile sufletești ale eroinei s-au macerat în aburul resemnării derivând din gratuitatea acțiunii. Ori, mai corect zis, din anticiparea conștientă a efectelor ei defavorabile. Ceea ce, totuși, n-o împiedică să viseze : ”Îmi vine uneori să plec. Undeva în lume. Departe. Și să-mi comand, eu, veșminte noi. Să mi se îndeplinească și mie, măcar o parte din iluziile pe care le am despre propria mea persoană. Aș vrea să arăt așa. Ori așa. Ori și așa și așa”.
Există în ”CARNAVALUL DAMELOR” un simbol dens, omniprezent. Acela al apei. Al talazurilor revărsându-se haotic și potopind țărmurile, ca o verbozitate colosală, torturantă. Alăturate ei, episoadele onirice au același substrat marin, cu tentă coșmarescă : ”Marea vomită. E bolnavă. Nebună. Se repede spre tot ce-i stă în cale. O țintă sunt eu”. Eroina cultivă un gen de rigorism moral ce exclude compromisul dezonorant. Din acest motiv, romanul are și un mesaj etic. Matilde nu și-a sacrificat libertatea de dragul bogăției! Ceea ce e aproape neverosimil într-un univers devorat de magia utilitaristă și în care doar puține femei reușesc să-și păstreze demnitatea, rezistând tentației.
Cu volumul ”CARNAVALUL DAMELOR”, Veronica Balaj pășește pe un șleau bătătorit îndelung în literatura internă și în cea internațională. Ea însă convinge prin accentele sincere ale introspecției sufletului feminin. Datorită complexității lui, acesta oferă mereu fațete surprinzătoare ale infinitei sale alchimii. Exact ca într-un veritabil carnaval în care, deși nu obligatorie, masca e o recuzită necesară.
____________________________________________________
x) Veronica Balaj – Carnavalul damelor –
Editura Hestia, Timișoara, 2005