”ÎN VIS CU FATA MORGANA” – noua carte cu poeme a Mădălinei Olteanu – a apărut, în anul 2009, la Editura Eubeea din Timișoara. Traducerea poeziilor în trei limbi de circulație internațională (franceză, spaniolă și engleză) le poate lărgi aria de recepție, fiind o modalitate modernă de vizualizare și promovare ”extensivă” a propriei creații.
Ca ivire ireală (miraj), Fata Morgana este ea însăși parte a reveriei. Încât alăturarea celor două iluzii incluse în titlu amplifică efectul derutant al percepției, iscând imagini cu profil ”oximoronic”. Dincolo de această figură de stil, însă, menită, presupunem, a stârni curiozitatea, pătrundem în miezul stihurilor, unde constatăm, cu deosebire, conținutul lor de esență elegiacă.
Primele versuri ale plachetei au ca ”protagonistă” toamna. Desemnând amurgul, stingerea, intervalul autumnal copleșește spiritul prin nostalgii recurente și reflecții vizând rostul și rolul ființei în malaxorul cinic și implacabil al vieții : ”Rătăcesc în căutarea/Anotimpului pierdut./La intrarea în sufletul meu,/Înainte de sosire,/Caut încă toamna,/Adulmecându-i mirosul ”. (Caut toamna).
Madălina Olteanu e marcată de crepuscul, de asfințit și, dacă i-ar sta în putere, ar ”șterge noiembrie din calendar”. Gestul nu sugerează doar protestul împotriva firii umede, posace și reci, ci și pornirea contra eului sfâșiat între angoase și nădejdi, perspective opace și realități prozaice. Căci, ne spune ea, ”Întotdeauna vine timpul să plătim/Pentru zâmbetul de ieri,/Pentru minciuna de-o viață,/ Pentru plânsul forțat…/Iubiri interzise…/ Pentru inimi furate,/Și false pudori,/Pentru zilele-n care/Alții au plâns pentru noi”! (Iluzii pierdute).
Meditațiile sale pe tema existenței sunt învelite în țesătura bunei cumpăniri a tonalităților afective. Lirica sa, deși potențată de suficiente frământări sufletești și – în prezenta lucrare – dedicată (și) memoriei unor dispăruți prematur, este relativ discretă. O anume directețe și demnitatea expunerii o feresc de eșuarea în patetisme gratuite. Poeta nu ”gesticulează” în exces și nu-și clamează obsesiv eșecurile și frustrările. Suferința, atât câ e, transpare cu măsură, fiindcă ”Obosisem să aștept toamna/Și aproape renunțasem/Să-i fac acest hatâr…/Însă tabloul din perete/Începu să-și schimbe/Culorile…/Mirosul…/A câta oară m-a ademenit/Zâmbetul ei fals?/A câta oară am intrat/Cu ea în poveste?!” (Tablou de toamnă).
Vizibilă în unele poeme, unda precipitării determină o tresărire în plus, întrucât, ”Cu ani în urmă, /Clopotele se zbăteau o dată pe lună,/Într-un sunet prelung și ciudat./Acum arângul e neîncăpător/De sunete rebele,/Ce vestesc nemurirea”. (Zvonul bronzului).
Tristețea nu îmbracă, totuși, haina cernită așa de tipică elegiei. Există la Mădălina Olteanu o formă de luciditate ce barează/cenzurează etalarea nudă, ”pe tavă”, dar care, simultan, prefigurează și noi facultăți de (re)asamblare a sensibilității pe orbita transfigurării însemnate.
Reflectând la nestatornicia dăinuirii, în general, autoarea își trăiește plinul creator lansând multe interogații și descifrând puține răspunsuri. Iar atunci când ”sparge” câte un cod, ne anunță că ”De azi/Am intrat în zodiacul nebunilor./Stăpânii viorilor/Întreabă de noi./Zâmbetul permanent/Al dimineții albe/A înghețat/Pe cealaltă parte a zilei./Orele iernii/Fac rând/La intrarea/În zodia lor”. (Intrarea în zodiac).
Ca element tutelar, Fata Morgana – acel miraj niciodată încarnat – domină osatura cărții, asigurându-i emblema și, mai presus, racordul cu subconștientul prolific. Încât, himera după care aleargă Mădălina Olteanu poate fi și iluzia noastră – acea amăgire repudiată instinctiv, dar imposibil de eradicat.
_____________________________________________________
x) Mădălina Olteanu – În vis cu Fata Morgana –
Editura Eubeea, Timișoara, 2009