Contagioasă ca molima și fidelă precum ceața, moda dă tonul expresivității. Ca manieră de a fi (ori de a acționa), ea particularizează o persoană, epocă, sau țară. De regulă, moda vine ”pieziș” și dispare la fel, lăsând în urmă-i ”pustietăți” în reciclare. Ori, altfel zis, gustul fad al efemerului tranzitat de bruma imitației sterile.
În recurența ei ”patologică”, moda nu e selectivă. Unde găsește vad prielnic, se aciuează temeinic, revendicând și dreptul de preeminență. Încât e realmente greu de ieșit la capăt cu ea, mai ales dacă ești o fire moale și rămâi prea des cu gura căscată în fața minunilor ivite pe nepusă masă.
Cu referire specială la lirica tinerilor noștri poeți, ce constatăm? Descoperim și aici o modă care îi ”curbează” de plăcere: aceea a traducerilor în limbi de circulație internațională. Ideea în sine nu e rea, ba poate fi și profitabilă. Problema însă se schimbă atunci când tu, biet începător, sari direct la graiul lui Shakespeare, Dante, Voltaire sau Cervantes, fără a cunoaște/stăpâni bine propria-ți vorbire! E ca și cum ai încerca să pilotezi un supersonic, dar habar n-ai să-l aduci în parametri funcționali!
Există, neîndoielnic, ispita de-a te face remarcat cât mai iute și pe arii geografice cât mai largi. E în logica omului să reacționeze așa, altminteri n-ar mai fi o specie atât de concurențială. Numai că tălmăcirea prematură și intempestivă a creației în alfabete alogene nu-i conferă automat și calitate. De obicei, consacrările interne și externe vin anevoie și odată cu experiența axată pe trudă intensă și statornică. O simplă transpunere, chiar și în cele mai uzitate fonetisme ale planetei, nu înseamnă nimic în absența suportului axiologic adecvat. Dar, cum spuneam, stăruie părerea că, procedând astfel, poetul va ajunge mai repede (și mai ușor) pe meridianul gloriei literare, intrând triumfal în conștiința publicului. Este, totuși, o mentalitate eronată structurată nu pe fundament valoric, ci pe factori aleatorii precum rezonanța limbii de ”traducțiune”, fasta dispoziție momentană a șefului vreunui juriu mondial sau, finalmente, pe canavaua hazardului, ca la ”Loto”.
Prin cele consemnate până acuma nu vreau să minimalizez osteneala vie și curată a atâtor vlăstare poetice remarcabile. Sunt convins că dintre ei se vor înălța barzii de frunte ai nației – oamenii ce vor duce cultura națională mai departe. Însă, concomitent, nu pot să nu observ amploarea fenomenului în care tot mai numeroși poeți debutează în ediții bilingve, trilingve ș.a.m.d. Ciudat e că unii nu se mai mulțumesc cu limbile îndeobște știute – franceza, engleza, italiana, spaniola – ci își proiectează stihurile și în calapoade zămislite la mare distanță de arealul carpatin. Tot respectul și pentru aceste idiomuri și vocabulare, dar, parcă, nu-i prea mult?
De regulă, excesele dăunează, fie că provin din zona spiritualității elevate sau din aria banalului cotidian. Traducerile sunt necesare și ele reprezintă o amorsă între culturi. Dar când tu n-ai descâlcit nici măcar acceptabil rostirea maternă, însă ții morțiș să publici în cele mai influente limbi, ce concluzie putem trage?
Unele lucrări merită a fi ”turnate” în sonorități alogene, fiind competitive. Dar cele mai multe – nu. Ambiția și finanțele aferente tipăririi cărții nu ajung pentru a consacra un nume și a împlini un destin artistic. Nicio limbă, oricât de prestigioasă și de răspândită ar fi, nu poate suplini talentul, harul, acel grăunte de imponderabil ce dă substanță și proprietate compoziției. Doar tu, creatorul, ești responsabil înaintea cugetului tău și al semenilor. Restul, de va fi să fie, va veni de la sine, fără a forța nota cu stridențe sau găselnițe conjuncturale. De bună seamă însă că aplombul mimetic, atât de prezent la unii barzi, va mai face încă destule furori. O ”traducțiune” într-un dialect cât mai exotic, nu-i așa?, va răscoli saloanele, pe când un volum în slova băștinașă riscă decesul în anonimatul prozaic și vulgar.
Există, așadar, o realitate simptomatică a literaturii autohtone – recte lirica debutanților (și nu numai) fascinați de mirajul tălmăcirilor lingvistice. Și care, în naivitatea și nădejdea lor, cred că transpunerea versurilor în alte fonetisme le amplifică instantaneu valoarea. Tocmai de aceea și râvnesc din răsputeri la încununare internațională, preferând apariții editoriale în formate conținând de la 2-3 graiuri în sus și – de ce nu? – prefețe ”astrale”.
În compensare, însă, întâlnim și poeți ce contrazic această nefirească împrejurare. Și care nu doar că stăpânesc la nuanță limba maternă, dar o mânuiesc perfect și pe cea în care se croiește traducerea. Când se asociază cele două condiții esențiale, realizarea nu poate fi decât una de marcă, la nivelul superior al iscusinței provocate. Acesta este și cazul poetei și traducătoarei Viorica Bălteanu. De aici pornește în dorința-i legitimă de a-și face cunoscută creația și pe alte spații geografice decât cele natale. De aici purcede, de la ”coliziunea” formației/instrucției cu talentul, cu acel ”ceva” ce nu dă pace minții și sufletului, silindu-le la perpetua efervescență întru bine și frumos.
Recent, la Editura timișoreană Eubeea, i-a apărut volumul de poezie bilingv (româno-italian) intitulat ”CÂNT PLÂNS / CANTO PIANTO. CANTO PIANTO / CÂNT PLÂNS”. Cu o Postfață de reputatul critic și istoric literar Adrian Dinu Rachieru, cartea este o antologie înglobând versuri concepute în diferite etape de elaborare și traduse din limba română în cea italiană, și invers.
Declarând sentențios că ”nimic de făcut: m-am născut în zodia vărsătorului de lacrimi”, Viorica Bălteanu ne transmite un mesaj subliminal, avertizându-ne că, o dată stârnită de ceva, nu mai poate fi oprită din ”risipire”. Că determinarea ei este maximă, iar implicarea totală, mergând până la ardere completă. Până la sacrificiu. În numele unei cauze nobile, e în stare de orice, inclusiv de abandonul de sine, sens în care există suficiente antecedente revelatoare. Ca dintr-un veritabil corn al abundenței, ea ”varsă” generos surplusul preaplinului sufletesc, irigând necurmat rădăcinile sensibilității creative și nișele conștiinței civice.
Precum știm, traducerile nu fac o literatură, dar contribuie la mai buna cunoaștere și apropiere între culturi. Iar când traducătorul e și cadru universitar, cu specializarea de licență în Limbă, literatură și civilizație italiană, reușita e firească. Aici nu se mai merge pe improvizări și aproximații, ci pe estimări riguroase și profesioniste, ceea ce exclude făcătura sau lucrul de mântuială, întrucât de iscusința și probitatea tălmăcitorului depinde receptarea corectă a textului. Reliefarea lui conformă, redarea cu acuratețe a celor mai subtile nuanțări stilistice și semantice, raportările contextuale etc., fac din toate aceste elemente condiția decisivă a izbânzii. Cu alte cuvinte, aici vorbim de un statut consolidat al meseriașului de vocație, care știe în detaliu cum și ce trebuie să înfăptuiască.
În Cânt plâns/Canto pianto. Canto pianto/Cânt plâns, Viorica Bălteanu apare în dublă ipostază: de poet și de traducător. Ambele circumstanțe sunt complementare, relevând o judecată fină, solemnă, o conștiință publică angajată și – nu în ultimul rând – un puternic sentiment al apartenenței. De bună seamă că, în ce-o privește, gena identitară este mai robustă, mai viguros încrustată în fibra profundă a ființei sale. De aici și o nedisimulată superbie a ținutei și a discursului, care, în fond, îi șade atât de bine și de natural. Când spune ”Iar de am vreo măruntă virtute/e numai dezgustul irepresibil/față de bani și vânzare”, avem toate motivele s-o credem. Și asta întrucât dovada rezidă din verticalitatea atitudinii trecute și prezente – poziție ce n-a făcut deloc casă bună cu tranzacția principială sau compromisul lucrativ.
Dacă purtarea/comportamentul ține de caracter, latura creativă depinde de imponderabilele sensibilității în stare de a transfigura. Și aici Viorica Bălteanu ne surprinde cu disponibilitățile sale lirice exersate de timpuriu (1970) și ajunse acuma la ”coacere” deplină. ”Și-n negură caut/versul cel bun/pe calea luminii”, mărturisește poeta, adăugând: ”Amare seve port în sânge:/clocot adânc de lacrimi dace,/ un cânt latin în mine plânge,/nu știu să mint, nicicând n-am pace”. (Autoportret)
Viorica Bălteanu are două imense iubiri: România și Italia. Îndrăgostită de una, înamorată/sedusă de cealaltă. Un glas tainic al ancestralității zămislitoare o ghidează mereu către Cetatea Eternă, ca spre limanul reconfirmării și al nemuririi. Al resetării identitare, ori de câte ori pășește pe solul acela atât de năpădit cu elemente și probe ale obârșiei comune de sub stindardul faimoasei acvile imperiale romane: ”Continuă-ntre lacrimi/cântul meu latin/ce-i evocă pe dacii eroici./Nici temeri, nici moarte/nu-l vor putea opri,/mai bine se va auzi/după mine, poate./Ascultați-l, vă rog,/nu-i târziu niciodată!” (Cânt latin)
Entuziastă, chiar exuberantă deseori, dar nefăcând vreodată rabat de la calitate și principii, poeta poate ilustra chipul româncei mândre și tenace, care își cunoaște perfect menirea și valoarea: ”Îngenunchierea, iar nicicând/frângerea (pe roată sau nu)/o plâng aprig în necurmată/latinească litanie fără lacrimi,/amintind cui nu știe/cum dacii mureau/în homeric sau mut/imens hohot de râs”. (Fără lacrimi)
Dincolo de evocările istorice (preferate, de altfel), există în lirica autoarei și atracția către pictural. Farmecul redării ne aduce în față tablouri pitorești, din care natura se revarsă generos, invadând retina cu frăgezimi consființind expansiunea în metamorfoză: ”Cu ochii albaștri-violeți/clipesc în umbră flori timide,/străpung molaticii bureți/rugina anticei hlamide/sub care germinează feți/hrăniți din sevele fetide:/stejari, ca mâine, azi, puieți,/corole proaspete, aspide”. (Germinație) (Poemul acesta se poate citi și în altă cheie, cufundând interpretarea într-o zonă a ambiguității ”subversive”, întrucât a fost scris și publicat înainte de Revoluție).
O aură nostalgică însoțește, în general, creația Vioricăi Bălteanu. Ea gresează discret ”balamalele” timpului, desfășurându-se ca un aglomerant între eul vulnerabil și spectacolul dăinuirii asaltând necurmat conștiința. De aici și un număr mare de tatonări și interogații, mărturisiri și invocări vizând statutul omului și treptele existenței, începând din antichitate și până în zilele noastre.
Concepută cu multă simțire (și nu rareori cu patos), poezia autoarei relevă un spirit elevat, mereu întinerit și susținut de un temei istoric și cultural de prim rang: afinitatea pregnantă dintre națiunea română și cea italiană. Ca liant, acționează moștenirea fabuloasă a trecutului comun, iar ca premisă a evoluției pozitive – deschiderea neîncetată prin schimburi spirituale și de altă factură. Domeniu în care poeta, traducătoarea, profesoara universitară și latinista Viorica Bălteanu excelează deja – truda ei fiind răsplătită, în anul 2004, cu titlul de Cavaler al Republicii Italiene pentru merite culturale. Iar prezenta carte ”CÂNT PLÂNS/CANTO PIANTO. CANTO PIANTO/CÂNT PLÂNS”, este încă o dovadă a incursiunilor sale istorico-lirice la origini, la acele izvoare care, în definitiv, ne reprezintă pe toți și de care trebuie să fim mândri. Căci, de ce să nu recunoaștem: nu oricui îi este dat să se tragă (fie și parțial) din cea mai formidabilă structură statală ce a ființat vreodată: Imperiul roman. Iată, în acest sens, o adevărată profesiune de credință rostită la temperatura înaltă a corelațiilor istorice peste veacuri: ”Ce aprig s-au iubit, cândva, în Dacia Felix/o sprintenă fecioară și un mândru centurion!/Port sânge dac în vine, iar graiul mi-e roman./pe moșii mei uciși nu pot să-i uit,/nici pruncii înrobiți de levantini./Iertare-ncerc să dau, pentru că-s blândă:/am nume dac rostit pe latinește,/au plâns prea mult ai mei, visând reîntregirea; /iar când pășesc din nou la noi în Cernăuți,/pe mal nistrean ori pe nisipul pontic,/că așa va fi în veci de veci eu știu!” (Atavism)
______________________________________________________
x) Viorica Bălteanu – Cânt plâns / Canto pianto. Canto pianto / Cânt plâns –
Editura Eubeea, Timișoara, 2016