Volumul de proză ”HERALZII”, aparținând cunoscutului scriitor Radu Ciobanu, a fost conceput în anul 1983 – cel de față, apărut în 2017, la Editura Institutului Cultural Român, fiind Ediția a II-a revăzută. Republicarea lui survine într-un moment cât se poate de oportun și cu rezonanță maximă în conștiința noastră: Centenarul Unirii. Sens în care lucrarea completează benefic toate actele de cultură având ca punct de atracție și de interes tematica vastă și rodnică generată de Jubileul autohton.
Dacă la prima ediție, cea din 1983, n-am avut acces, de data asta am parcurs tomul pe nerăsuflate, întrucât e una din cărțile asupra cărora merită să zăbovești cu prisosință și, desigur, cu real folos. ”HERALZII” este un melanj de jurnal, roman și memorialistică, un gen de letopiseț oglindind sugestiv, cu amplă propensiune evocatoare, prefaceri politice și sociale din vremea Primului Război Mondial, și mai încolo, până la Marea Unire din 1918.
În multe părți ale întinderii sale, volumul e incizat cu ușoare adieri poematice și care, în ”rotunjimea” lor, amplifică semnificativ valoarea expresiei. Radu Ciobanu e un artizan al cuvântului bine strunjit și plasat ”matematic” acolo unde trebuie. Adică în dospeala, în inima textului pe care îl înnobilează cu acuratețea și temeinicia gândirii creatoare la cota de sus a elevației artistice.
Eroii romanului sunt frații Prodan: Nestor și Voicu. Ei sunt de fapt heralzii, mesagerii tagmei gazetărești, cei hărăziți ca, prin condeiul lor, să aducă lumină în cugetele toropite ale românilor împilați de veacuri. Din pricina poziției sale demne în raport cu autoritățile abuzive, Nestor Prodan e întemnițat și – mărturisește el – ”După 72 de zile, azi mi s-au dat în sfârșit cele necesare scrisului.” Având de-acum uneltele la îndemână, Nestor purcede să-și consemneze amintirile premergătoare Unirii și care demarează cu o misivă fictivă `a-propos de notația întâmplărilor derulate în trecut. Depășind repede faza întâia, plăsmuită, jurnalul arestatului culisează apoi în realitate, având ca debut data de 14 februarie 1918. De aici încolo, Radu Ciobanu evită traseul liniar, propunând (și impunând) o structură narativă modernă, cu glisarea timpilor și accent pe rememorare ca elemente de forță ale zidirii epice.
Aducerile-aminte ale eroului sunt populate cu personaje de prim-plan, dar și de galerie, gen Marius Onu – poet, Nagy Iancsi, logodnica sa Lelia, delatorii și spionii stăpânirii – Ludovic Carnațiu și Amos Huh etc. Ilustrativă și pilduitoare povestea ceasului cu capac de aur, în care autorul evocă figura unui individ sinistru – profesorul de istorie Torok Attila – un șovin dezgustător specializat în umilirea și chinuirea copiilor români.
Primarul Budurlean, baciul Strugur, Todericea Moșic – alți protagoniști ai cărții, alături de Ion, tatăl eroului Nestor Prodan, cu episodul de armindeni, cu sfârșitul tragic al clopotarului Mitilineu spânzurat de jandarmii unguri fiindcă a înălțat tricolorul românesc pe turla bisericii ș.a.m.d. O sumedenie de figuri colcăie de colo, colo, fiecare cu ținuta sa, cu părerile și dorințele sale, mărturisite ori nu, ca într-un cazan uriaș încins de aburii necunoscutului și ai primejdiei iminente. Ceva plutește în aer, răscolindu-i și derutându-i, iar acel ceva are și consistență palpabilă întrupată din izul războiului devastator, care se desfășura în imediata lor vecinătate.
Dragoste și suferință, năruire și speranță… Un mănunchi de sentimente vii, eterogene, decopertând arhitecturi sufletești ciudate și surprinzătoare aflate în necurmată expansiune și metamorfoză. Cum se relevă, bunăoară, și cea a economistului și juristului Aron Popdan, director al băncii ”Aurora”, care a refuzat să-l sprijine pe Nestor în lupta sa pentru emancipare națională, deși putea s-o facă: ”Când fruntașii unei națiuni sărace și asuprite – mi-am zis în timp ce-l contemplam cum își aprindea trabucul – încep să trăiască prea bine și le place acest trai, nu e semn bun. Ei sunt pe cale de a-și uita neamul din care s-au ridicat și pot deveni coruptibili. Cel amărât și sărac n-are ce pierde, pe când cel ce s-a învățat cu binele nu se va teme oare că-și va pierde trabucul?” (pag. 36)
Pentru Nestor Prodan, scrisul, gazetăria, funcționează ca o terapie, ca panaceu care ușurează și vindecă tot: ”Singura salvare e să scriu, asta mă ajută să uit, să nu mă gândesc la mine.” Având reazem în forța izbăvitoare a redactării, eroul suportă mai lesne regimul detenției și inevitabilele sale umiliri derivând din două perspective: prima – aceea de ziarist temerar; a doua – de român nesupus. Reunite, ambele ipostaze reprezentau în ochii autorităților maghiare culpe supreme, un autentic ”cocteil exploziv” ce putea detona oricând, antrenând (și generând) situații primejdioase pentru siguranța și stabilitatea Imperiului. De aici și reprimarea automată și severă a oricăror tentative de murmur ori de răzvrătire contra împărăției cezaro-crăiești.
Întreg volumul este acompaniat de un crez tutelar: acela al necesarei și posibilei Uniri, al românismului câștigător în aspra și îndelungata dispută cu nemeșimea și administrația ungurească. Ideea reîntregirii flutură astfel ca un laitmotiv magic sedimentat adânc în actele curente, în vise și vrerile intime, dar mai ales în subconștientul colectiv.
Există la Radu Ciobanu o finețe a detaliului mergând până la nuanță, o voluptate exuberantă a descripției promovând secvențe cu putere de impact. Notația de amănunt include toată gama reprezentărilor textuale, de la sondări psihologice pe verticală și până la captarea senzațiilor olfactive. Totul e ”mirosit”, ”pipăit” și cântărit cu migală, ca în vitrina plină cu exponate prețioase a unui bijutier faimos. Iscusința analitică a autorului se relevă, printre altele, atât în emoționanta meditație a lui Nestor asupra morții (pag. 60-61), abisală și lucidă deopotrivă, cât și în descrierea revelației lui Voicu Prodan `a-propos de vărul și prietenul său Flaviu: ” (…) Trăise alături de Flaviu persistând ani de zile în eroarea de a nu-l considera decât un băiat bun, boem și crai, fără a bănui măcar că în el zăcea un virtual colaborator onest și intransigent, calități de care avea atâta nevoie în complicatele lor lupte politice. (…) Sunt oamenii cei mai siguri, cei care foarte rar trădează, doar că au în permanență nevoie să simtă din partea celorlalți un sentiment fratern, exprimat discret, cu căldură și tact, dar mai cu seamă cu nevoia de încredere, căci la cel mai mic semn de suspiciune, devin retractili, reflex de cele mai multe ori ireversibil.” (pag. 123-124)
Frământările, zbuciumul lăuntric al lui Voicu, ca și a altor protagoniști, sunt redate cu știința gradării afectelor, rezultând pagini memorabile de introspecție psihologică. Bun cunoscător al stărilor sufletești, Radu Ciobanu excelează în proiecția sentimentelor induse de momentele de cumpănă și macerate intensiv în fagurii conștiinței: ”Pentru că – nu știu dacă ai să mă înțelegi exact – noi, ardelenii, nu putem rămâne niciodată singuri: îi păstrăm în suflet pe toți cei de dinaintea noastră, știm că ei ne văd și ne mustră sau sunt mândri de noi, ne simțim răspunzători față de ei, niște exponenți ai lor și tot ce gândim și întreprindem facem în spiritul acestei continuități. De aceea mă cutremur când mă întreb dacă aspirațiile lor, ale celor pe care îi port în mine, n-au fost cumva zadarnice. Și nu uita că atunci când zic aspirații, nu înțeleg o generație, două, ci veacuri, șiruri de generații care au stat cu spinările încovoiate sun cizmele principilor și ale nemeșilor, și ale grofilor, și ale fișpanilor și jăndarilor, privind peste munți încoace, ca înspre o țară a făgăduinței din care le va veni odată izbăvirea.” (pag.127-128)
O altă remarcă interesantă și mereu actuală, a lui Nestor Prodan, ne captează la fel de mult atenția: ”În vorbe, toți sunt gata la orice vitejii, dar când să treacă la fapte, mulți se dovedesc oportuniști sau lași. Și apoi mai e și îngăduința asta pe care nu știu dacă trebuie s-o socotim un defect sau o calitate a întregului nostru neam: ne aprindem, ne indignăm, azvârlim vorbe mari, dar după o zi, două ne potolim, începem să uităm și chiar să iertăm și fluturăm a lehamite din mână – dă-l încolo de prăpădit… Și cu asta considerăm cazul clasat și incendiul stins. Unii numesc aceste apucături toleranță sau generozitate; eu o detest, văzând într-însa lipsă de tenacitate și de consecvență.” (pag. 154)
Spirit metodic și realist, Nestor Prodan nu se sfiește să critice și tarele unor compatrioți, ținuta lor oscilantă și duplicitară, chiar capitulardă în unele cazuri. Le inventariază cu amărăciune și durere, supunându-le analizelor obiective din care etica și rigorismul moral, specific ardelenesc, nu absentează.
”HERALZII” este un triptic prozastic (jurnal+roman+memorialistică), o mixtură epică intens elaborată, încât, recunoaște însuși eroul, ” (…) E locul să observ aici că, toate zilele noastre fiind îndeobște la fel de monotone și de sărace în evenimente notabile, ceea ce credeam că va fi un jurnal zilnic s-a transformat pe nesimțite și aproape fără voia mea într-un memorial.” (pag.139)
Dominic Borza, Octavian (Tavi) Borza, Iustin Nicoară – alte personaje abil conturate de pana inspirată a autorului și redate în dimensiunea lor naturală, de patrioți cu dragoste de Neam și Țară. Dominic Borza este un autentic herald/trimis/mesager ca atâția alții ce și-au pus talentul și condeiul în slujba ideilor de cinstire și prezervare a identității românești. (De altfel, din cauza prezenței masive a jurnaliștilor și a universului tipografic în paginile cărții, romanul s-ar fi putut intitula foarte bine și ”Caravana gazetarilor”. Sau ”Parada ziariștilor”).
În opoziție cu atitudinile firești, constructive, ale majorității ”intelighenței” ardelenești, nu lipsesc nici aspectele negative pendinte de interese obscure, intrigi, trădări… Ilustrativ în acest sens este delatorul Emilian Jurj – ”Eminența cenușie” a campaniei de denigrare furibundă a lui Nestor Prodan. Dar, mai cu seamă, a lui Iustin Nicoară – alt herald-corifeu al stirpei românești – victimă a aceluiași individ detestabil. Adept, inițial, al federalizării Imperiului, Iustin Nicoară, în urma unui amplu proces de decantare ideologică, îmbrățișează finalmente teoria radicală a necesității dezmembrării monarhiei bicefale ca unica soluție viabilă întru eliberarea popoarelor de sub tirania-i cruntă. Această poziție era caracteristică multor intelectuali transilvăneni a căror gândire politică s-a metamorfozat treptat, în timp, seduși de perspectiva autodeterminării etnice și a unirii apoi cu Țara. Și Iustin Nicoară a parcurs același traseu, refugiindu-se, la final, în România, chiar dacă, în ochii amicului său Prodan, ”Iustin nu e un militant, ci un tip speculativ, interesant și original, aflat însă întotdeauna cu un pas alături de interesele generale dictate de complicatele conjuncturi politice. Nu împotriva lor, ci alături de ele, ceea ce îl sortise de la o vreme eșecului și rolului de victimă.” (pag.183) Prins între butucul ardelenilor, care nu-i iertau conceptul nefast al federalizării, și barosul regățenilor, care îl considerau dubios din pricina incriminărilor lui Emilian Jurj în presa epocii, Iustin Nicoară își împlinește destinul ” … în vălmășagul întunecat și sângeros al evenimentelor care s-au precipitat asupra noastră, a tuturor.” (pag.187)
O altă apariție execrabilă este și Marian Vințan. ”Cine are nevoie – te întrebi acuma – de ardeleni ca Vințan? Din nefericire, ăștia se fac văzuți și crezuți mai curând, nu ceilalți, cei care își câștigă în umbră o pâine amărâtă, sperând cu încăpățânare, împotriva tuturor aparențelor, într-o întoarcere acasă odată cu oștirea românească, îmbrăcați în uniformele ei zdrențuite, scorojite de praf, de sudoare și de sânge, dar în sfârșit glorioase.” (pag.200) Oportunismului și neutralității lașe ale unora, același Nestor Prodan le opune reversul medaliei: implicare, acțiune, credință fermă în justețea cauzei asumate și care îi dictează conduita: ” … mâine mă duc să mă înrolez. Sinucidere curată, zice el (Marius Vințan – n.r.) Se poate, dar prefer să mor între ai mei, decât să-mi fie rușine mai târziu să mă uit în ochii vreunuia dintre cei ce au supraviețuit.” (pag.217)
Radu Ciobanu se dovedește un portretist de primă mână, ”fotografia” croită profesorului Nicolae Iorga fiind memorabilă: ” Dinăuntru se auzea un glas puternic, baritonal, vindicativ, care suia impetuos, căzând apoi în cascadele finale ale unei demonstrații decisive. (…) Era întrucâtva așa cum și-l închipuise. Doar că mult mai înalt, mai masiv, cu umerii cât un mal. Pleșuv, da, știa și asta, și fruntea monumentală care reflecta lumina oriunde s-ar fi aflat atunci și oricât de palidă ar fi fost acea lumină. Ochii, mai curând mici, scormonitori, când ironici, când acuzatori, cercetători sau imperativi, niciodată neutri sau placizi, mereu cu o expresie generată de înalte tensiuni interioare. Nasul subțire, drept, cu nări fremătânde și pe urmă barba revărsată pe piept, aspră, sură, ca blana lupilor bătrâni.” (pag.236)
Pas cu pas, autorul se apropie de marele deznodământ, fiindcă ”Heralzii au datoria să schimbe trâmbițele de argint cu spadele de oțel.” Simbolic, mesajul Consiliului Național Român, prin care se anunța oficial decizia armatei române de a trece Carpații, a fost adus, la întrunirea populară de pe Câmpia Libertății de la Blaj, de primul aparat zburător venit din Țară, din România. Fapt cu totul deosebit, întrucât el marca și o izbândă de ordin tehnic – cu efect electrizant asupra mulțimii – nu doar de realizare politico-militară culminând cu măreața Unire de la Alba Iulia.
Epilogul romanului este de o intensă energie emoțională, căci ”Luni de zile te-ai zbuciumat în închisoare, chinuit de conștiința inactivității, iar acuma vestea că măcar Voicu n-a stat degeaba vine ca o compensație. Înseamnă că cineva dintre Prodani a luptat și, peste câteva zile, la Adunarea de la Alba, te poți și tu înfățișa cu fruntea sus.” (pag.318) Aceasta e reacția gazetarului, a heraldului (crainicului) Nestor Prodan la aflarea știrii că fratele său, Voicu, trăiește și că și-a onorat datoria față de Neam și Țară. Iluminarea/revelația avută vis-`a-vis de Voicu îl bucură nespus și-l fortifică sufletește, inducându-i sentimentul unic și copleșitor al triumfului final: ”Soarta a vrut ca Voicu să-ți vestească victoria deplină.”
Conceput cu măiestrie și mereu actual prin forța apelului, ”HERALZII” se impune ca lucrare distinctă și raportată precis la fenomenul istoric de vastă și eternă rezonanță. Sondând diferite medii, redându-le culoarea și specificul, Radu Ciobanu realizează și un gen de studiu sociologic vizând particularități etnologice, culturale, de folclor ș.a.m.d. Felul în care descrie (și prezintă) oamenii simpli, țărani, soldați, negustori etc, certifică buna cunoaștere a acestui univers, în fond, primordial și de care cu toții suntem atât de legați. Autorul este și un abil creator de atmosferă, izbutind să închege sugestiv tablouri și secvențe reflectând situații și întâmplări dintre cele mai diverse și neașteptate, încât senzația de viu, de tumult multiform, e omniprezentă și cuprinzătoare. De la replica viscerală la grimasa dubitativă și până la surâsul delicat, interior, autorul se mișcă dezinvolt, proiectând impetuos în pagină harul legitim al temperamentului său creator.
Aderența la subiect, finețea analitică și o viziune estetică superioară, fac, din acest volum reeditat, un motiv de certă satisfacție intelectuală pentru cei ce-l vor lectura. Cu o pregnantă încărcătură identitară și simbolică, ”HERALZII” pot anunța/prefigura și în continuare – de ce nu? – noi trepte ale devenirii noastre în mirabilul spațiu ancestral.
x) Radu Ciobanu – Heralzii – Editura Institutului Cultural Român,
București, 2017