După Revoluția din Decembrie ’89 ne-am trezit cu unii „cărturari” care au declanșat un asalt concertat asupra personalităților noastre emblematice. Încât, rând pe rând, le-au căzut victime nume ilustre din panteonul istoric național. Și toate astea sub egida conceptului de „demitizare”, care despoaie adresantul de orice merit sau virtute, expunându-l doar în latura sa negativă.
Astfel, în opinia noilor cenzori culturali, Ștefan cel Mare nu e văzut (și apreciat) atât ca apărător fidel al creștinătății și bun cârmuitor al Moldovei, ci mai mult ca muieratic, nestatornic și „degrabă vărsătoriu de sânge”. Mihai Viteazul? Un condotier mânat de aventură și căpătuială, nicidecum animat de ideea măreață a reunirii celor trei țări românești într-un singur Stat puternic și prosper. Alexandru Ioan Cuza? Așijderea. Ce Unire, ce reforme sau alte transformări radicale punând bazele României moderne? A fost și ăsta un potator și afemeiat, că de aia a și răposat din pricina inimii ce n-a mai rezistat escapadelor sale amoroase și l-a dus de timpuriu la groapă. Despre Vlad Țepeș – ce să mai spunem? Un vampir nenorocit care a supt și măduva din oameni, după ce i-a tras în țeapă ca pe niște momâi din zdrențe. Nicio referire riguroasă la răzvrătirea sa antiotomană sau la tentativele repetate de-a instaura ordinea și disciplina într-o țară măcinată de corupție, hoție și arbitrar.
Cazurile acestor domnitori referențiali nu reprezintă decât vârful aisbergului, căci, pe lângă ei, și alți corifei au nimerit în malaxorul „demitizatorilor” de serviciu, de unde au ieșit șifonați așa de rău, încât e realmente greu să le mai recompui identitatea inițială. Evident că actualii supervizori nihiliști au alergie la reperele esențiale ale trecutului indigen, altminteri nu se explică înverșunarea cu care desființează, răstălmăcesc, mistifică ori minimalizează date și etape definitorii din geneza și evoluția neamului. Și o fac cu metodă și cu un soi de voluptate oscilând între denigrarea fățișă și escamotarea/excluderea unor adevăruri ce ne-ar avantaja ca popor în vasta și frământata scenă planetară.
Noroc însă că mai apar și semeni care nu se lasă vrăjiți de „revelațiile” unor pseudoistorici și pășesc pe calea veridicității și a propriei simțiri. Necuprinși de false analize și comentarii tendențioase, aceștia dau tonul revenirii la normalitate și bune practici în cercetarea și expunerea dovezilor atestând devenirea băștinașă de-a lungul și de-a latul veacurilor. Unul dintre ei este și Andrei Breabăn, care a zămislit serialul romanesc „CAVALERII CRUCII” defalcat în mai multe așa-numite „cărți” subiacente. Cea de față, cu numărul șapte și intitulată Vitejii Măriei Sale, s-a ivit la Editura Universitară București, 2024.
De menționat că autorul are antecedente serioase în literatura de factură istorică autohtonă, el publicând deja un buchet de legende, eseuri, romane ș.a. Prin ansamblul lucrărilor sale, Andrei Breabăn se dovedește un spirit ghidat de sentimentul înalt al apartenenței la valorile și tradițiile băștinașe, pe care le reamintește/reanimă cu patos și iscusință în opera sa.
Cu volumele sale, autorul încheagă un tablou prozastic de dimensiuni ample, chiar impresionant prin acumulare faptică și transfigurare artistică. Cartea constituie o surpriză bine-venită în contextul acelor „demitizări” croite anapoda doar cu scopul de a blama și ignora făuritorii neechivoci ai istoriei noastre. Care, desigur, au fost și ei oameni cu defecte și calități, însă, de pildă, istoricii străini nu-și ponegresc cu atâta fervoare eroii. Nu-și defăimează, nu-și terfelesc precursorii hulindu-i în gura mare la colț de mahala. Dimpotrivă, le păstrează nealterat cultul în memoria colectivă, ca borne ale dăinuirii demne în spațiu și timp.
În fond, ce contează cu deosebire? Faptul că generalul cutare a golit o stacană cu vin sau că a câștigat o mare bătălie? Ce e mai important, vinul ori izbânda? Scopul sau gestul? Ce însuflețește mai abitir, viziunea finală ori slăbiciunea vremelnică? Țelul suprem sau existența larvară văduvită de orice principiu ori idee propulsoare?
Ei bine, acestor întrebări, Andrei Breabăn caută să le dea răspuns în lucrarea sa departajată în 15 segmente, după cum urmează: Capitolul 1 (S-a stins lumina lumii) e dedicat aprigului luptător antiotoman Iancu de Hunedoara și victoriei sale în bătălia de la Belgrad din august 1456; Cap. 2 (Din culisele Palatului Imperial) conține informații de alcov și detalii relevante vizând felurite aspecte din interiorul seraiului padișahului; Cap. 3 (La Poarta Fericirii) redă elemente de ritual statal turcesc; Cap. 4 (Zaganos Pașa) înfățișează mazilirea unui înalt demnitar otoman (vizir= prim-ministru) și referințe privind valahii; Cap. 5 (Din nou la Belgrad) ne oferă amănunte vizând structura politică, administrativă, religioasă și socială a Transilvaniei autonome, precum și despre persecuțiile confesionale ale valahilor de către nemeșii unguri; Cap. 6 (Popas la Timișoara) în care aflăm detalii ținând de Matei Corvin – fiul lui Iancu de Hunedoara; Cap. 7 (Secrete în Castelul Huniazilor) cu explicații cuprinzând misterele castelului, odaia cu documente confidențiale, acte, înscrisuri etc; Cap. 8 (Sfatul Țării) descrie ceremonialul de la Curtea Țării Românești sub domnia lui Vlad Drago (Țepeș); Cap. 9 (Dieta de la Nurenberg) privind cruciada antiotomană prin care se urmărea recucerirea Constantinopolului din mâna „păgânilor”. Planurile Papei și ale creștinătății au eșuat din cauza neînțelegerilor dintre principii occidentali; Cap. 10 (Sărbători de iarnă la Târgoviște) referitor la întâlnirea de Crăciun dintre Vlad Țepeș și Ștefan (viitor „cel Mare”), care erau veri. Prăznuirea Crăciunului cu un regal gastronomic: „(…) coșuri pline cu cozonaci, altele cu plăcinte pufoase care se topeau singure în gură, pe care le așezau alături de platourile pline cu fripturi alese din carne de vițel, de porc sau chiar de iepure. Nu lipsea cârlanul la ceaun, completat cu brânză de oi scoasă de la putină și mămăliguță aburindă din miei, iar pentru doritori, pește adus din Dunăre, gătit în tot felul de moduri de bucătari de la Curte. Cât despre băuturi, vinul curgea din abundență, pe masă fiind puse și căni de lut pline cu palincă adusă din Transilvania sau holercă mai slabă făcută de localnici din prune sau mere din livezile din împrejurimi.” De asemenea, tot în cadrul capitolului menționat, luăm la cunoștință de atacul asupra lui Ștefan de către năimiții lui Petru Aron, ucigașul lui Bogdan al II-lea, voievodul Moldovei, tatăl lui Ștefan, ca și de idila dintre Ștefan și Marușca, fata deghizată în soldat, care i-a salvat viața; Cap. 11 (De Bobotează) ne relevă respectarea datinilor regăsite în rânduiala religioasă, ca și consolidarea iubirii dintre Ștefan și Marușca; Cap. 12 (Vitejii Măriei Sale) unde asistăm la o paradă militară cu elita ostășească a Moldovei, patronată de Vlad și Ștefan, și descoperim protocolul de primire al tinerilor în rândurile Vitejilor, de înnobilare a lor. Evocare croită cu un pronunțat sentiment participativ la evenimentul ridicării în rang; Cap. 13 (Nuntă Voievodală) prezintă cununia de taină a lui Ștefan cu Marușca, festivitatea matrimonială cu tipic bisericesc și asistență simplă și redusă; Cap. 14 (Logofătul Mihu) în care ni se arată planuri, scopuri, acțiuni cu boierul Mihu în rol principal. Sfaturile și demersurile sale cu sens pozitiv în concretizarea țelului final al lui Ștefan: acela de a dobândi tronul Moldovei uzurpat de asasinul Petru Aron. Logofătul Mihu – un „defector” trecut în tabăra lui Ștefan, dar animat de patriotism pentru Moldova, fiindcă „îmi iubesc țara și mă doare să o văd cum a ajuns prădată și pustiită atât de ai noștrii, cât și de străini.” Cap. 15 (Scrisoare cu peripeții) redă o luptă la ambuscadă generată de furie și revoltă împotriva lui Aron Vodă. Din finalul volumului aflăm că „zorii dimineții au plecat de mult, acuma se arătau pe cer zorii victoriei mult așteptate. La fel ca Ștefan, toți așteptau să se întoarcă acasă în Moldova unde au lăsat case, părinți și frați, iar unii dintre ei și soațe. Erau mândri că se află în rândul Vitejilor Măriei Sale, cea mai aleasă ceată de luptători, care vor fi faima Moldovei și poate chiar a lumii întregi.”
Cum fiecare eveniment istoric e circumscris unui spațiu geografic, autorul ne plimbă pe întinderile continentale, din Moldova, Țara Românească, Transilvania, Germania și Ungaria, până în miezul Imperiului Otoman. El face un excurs captivant al organizării politice, militare, religioase sociale și administrative ale turcilor, începând cu Sultanul și sfârșind cu populația de rând. Pretutindeni – conflicte intestine, uneltiri, conspirații de culise sau combinații de alcov. Trădări și eroism, slăbiciune și putere, înălțări fulminante și prăbușiri intempestive… Nimic statornic, nimic solid. Un potpuriu al tarelor umane regăsite în cele mai mici gesturi și acțiuni subordonate, de regulă, unor scopuri oculte, exceptând faptele de prezervare a neatârnării în latura sa cea mai nobilă: demnitatea și mândria apartenenței.
De bună seamă că Andrei Breabăn este un împătimit al istoriei strămoșilor, motiv pentru care o și expune în componentele sale esențiale vizând rezonanța ei în inimile și conștiința urmașilor. Prin autori ca el, isprăvile marcante ale înaintașilor sunt menținute în memoria colectivă, căpătând, odată cu scurgerea timpului, noi dimensiuni și semnificații pe fundalul zbaterii permanente întru slobozenie și supraviețuire în areal imprevizibil și ostil.
În „VITEJII MĂRIEI SALE” asistăm la un iureș informativ, o „epidemie” de știri și relatări în evoluția lor diacronică subsumată conceptului de independență statală reprezentat nu doar de tripticul Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, ci, prin analogie, și de alți cârmuitori animați de aceleași idealuri. La Andrei Breabăn osmoza dintre istoric și prozator coagulează benefic ansamblul creației, balansul realism-imaginar-documentar supervizând capacitatea de a reda fluent și verosimil scene în care colcăie viul și multiplele sale ipostaze. De aici și secvențele picturale în ritm alert, de cinema, ce dau farmec și consistență narațiunii, încât, adesea, nu știi când „vorbește” scriitorul și când „glăsuie” istoricul, rezultând, finalmente, un mixt beletristic de certă însemnătate și interes.
Un joc subtil al ficțiunii, coroborat cu adaosul de arhivă și cu harul autorului exploatează propice filonul inepuizabil al evenimentelor de odinioară, găsind în ele sevă și suport pentru întreprinderi de amplă anvergură epică, precum serialul „CAVALERII CRUCII” închinat voievodului Ștefan cel Mare și din care face parte și cartea cu cifra șapte – Vitejii Măriei Sale – cea la care mă refer în recenzia de față. Trebuie să ai, într-adevăr, o chemare irepresibilă spre asemenea zidiri de amplitudine majoră și angajament emoțional, căci nu oricine poate birui corvoada redactării și ducerii la capăt a unei astfel de lucrări impozante conținând pagini memorabile din prefacerile zbuciumate ale stirpei.
Andrei Breabăn, însă, nu se lasă „intimidat” de provocările parcursului epic și își concretizează proiectul-frescă cu noi apariții editoriale vizând aceeași tematică valorificată prin consecvență și dăruire exemplare. Este, neîndoielnic, apanajul creatorilor autentici care nu aleargă după mize banale, derizorii, ci preferă spațiile largi și generoase ale reconstituirii trecutului în care dospesc laolaltă întâmplări aievea, mituri, legende și povești captivante. Împreună, ele alcătuiesc cronologia neamului regăsită în letopisețe, zapisuri, hrisoave și redată de pana iscusită a câte unui autor providențial precum este și Andrei Breabăn. (Unii esteți conferă beletristicii de natură istorică un caracter axiologic inferior, situând scrierile de acest gen între romanele de capă și spadă și opurile polițiste. De aici, poate, și interesul relativ scăzut apropo de asemenea producții literare, nu însă și atunci când ele relevă date esențiale în care ficțiunea nu excede exagerat conținutul realist atestat de prezența documentelor „justificative”. În caz contrar, desigur, departajările valorice sunt inevitabile, iar clasamentul reflectă întocmai importanța lor obiectivă). De menționat și Glosarul ce include o seamă de termeni explicativi alogeni – în special turcisme – ca și numărul impunător de note bibliografice care atestă efortul de informare al autorului.
A te debarasa de aura credințelor și a simbolurilor mitologizante incumbă riscul de-a te aneantiza spiritual, fiindcă n-ai picat din lună sau din poala vreunei comete. Ai un istoric aici, pe Terra, iar la „hora” popoarelor nu vii cu traista goală, ci cu zestrea ta etnopsihologică ancestrală. Tocmai de aceea, nădăjduim că legendele nu vor pieri nicicând, căci, precum se zice, ele conțin și un sâmbure de adevăr. Și de aici pornim în căutarea și prezervarea celui mai prețios atribut: acela al identității, fără de care nu exiști. ________________________________________