-dramă într-un act-
Personajele:
GAROFINA
ANDREI
ELVIRA
CALIMENTE
O scenă pustie. În partea stângă – o crăpătură colțuroasă întruchipând intrarea unei grote străjuită de câțiva bolovani. Deasupra ei, bolta cerească apare ca o tumoră imensă, de un violet strident.
Tabloul întâi
Andrei, Elvira
(Ambii stau în fața cavernei, privind cu atenție în jur. Par dezorientați, atinși de un gen de torpoare și plutind într-un fel de ceață ciudată, de nuanță albăstrie, care creează un decor straniu, apăsător.)
ANDREI (scrutând încordat depărtările): Ce naiba, n-a mai rămas nimic în picioare! Totul e praf și pulbere!
ELVIRA (tușind în rafale): Un singur lucru a rezistat.
ANDREI : Care?
ELVIRA : Peștera unde ne-am refugiat.
ANDREI : Mda… Cel puțin, deocamdată, am scăpat.
ELVIRA (acoperindu-și, cu gesturi nervoase, goliciunea): Mă întreb : până când? Mâncarea e pe sponci, apa – aidoma, sar cârpele de pe noi…! Cât crezi că vom supraviețui?
ANDREI (răbufnind): Fir-ar al dracu’ de nenorociți! Au otrăvit tot! Chiar și aerul e toxic! (Apoi, răsucindu-se spre hrubă.) Calimente, ticălosule! Ieși afară! Vino să admiri ”arătura” de toamnă a semințiilor civilizate pe care le-ai proslăvit atâta în scrierile tale! Hai, arată-te, apologet al loviturii ”preventive”, care, de ”preventivă” ce era, a pârjolit planeta!
ELVIRA (conciliant): Lasă-l, nu-l mai chinui. Abia mai respiră, nu vezi?
ANDREI : Și ce, noi suntem invulnerabili? Radiația nu iartă pe nimeni, doar știi foarte bine.
ELVIRA : Ești cinic.
ANDREI (tăios) : Nu, sunt realist. Iar Calimente, dacă nu-i tâmpit congenital, cel puțin suferă de-o formă gravă de orbire.
ELVIRA : Nu-l judeci prea aspru?
ANDREI : Deloc. Îl judec cum merită. Din cauza lui – și a altora ca el – s-a ajuns la catastrofa de azi. Să nu realizezi tu că ”prima lovitură” va antrena automat o ripostă masivă și generalizată e de neînțeles! Astfel de ”studii” și ”analize” au încurajat creierele înfierbântate, care au apăsat pe buton. Iar consecințele le vedem.
ELVIRA (murmurând): Da… Ruină și moarte… Un cataclism incredibil…!
ANDREI : Nici în cele mai teribile coșmaruri nu mi-aș fi imaginat așa ceva! Într-un timp neverosimil de scurt, au ras tot ce-au clădit de veacuri! Ce de veacuri, de milenii! Ăsta da record al speciei umane, nu crezi?
ELVIRA (pradă unui nou acces de tuse): Partea întunecată a binomului, irațională, a ieșit la suprafață… Dar când predomină latura pozitivă, nu e omul făptura elevată a universului?
ANDREI (mirat): Femeie, mă faci să râd! Nici acuma, în dezastrul acesta, nu te-ai vindecat de idealisme? Ce altă dovadă, că suntem iremediabil ratați, mai vrei?
ELVIRA (oftând): Firea mea…
ANDREI (întrerupând-o): Las-o încolo de fire! Basta! Kaput cu toate! (Întinde brațul și indică ceva în zare.) Uite, cerul e tulbure… Nicio pasăre, nicio gâză – nimic! Pe sol – așijderea: nicio vietate. Doar tăcere și încremenire. Și aerul ăsta acru și sufocant. Probabil că așa a fost la început de lume, când expansiunea gazelor a dus la formarea atmosferei de mai târziu. Acuma, din nefericire, fenomenul e inversat. Schimbăm climatul propice pe emanații ciudate și nocive. Ca și cum ne-am fi plictisit de atâta ozon și simțeam nevoia să gustăm și alt ”meniu”: sulf, oxizi, vapori letali…
ELVIRA : Mda… Nu e amuzant.
ANDREI (strigând din nou spre grotă): Calimente, ”profetule”! Scoate-ți râtul din bârlog! Hai, admiră-ți opera! Vino, vino să contempli rezultatele viziunilor tale și a altor imbecili ca tine, care și-au închipuit că dețin codul adevărului!
ELVIRA : Degeaba îl chemi. Tot nu poate ieși…
ANDREI (răutăcios): De fapt, acolo îi e și locul. În străfundul văgăunii, ca târâtoarele. (După o pauză.) El, tipul solar, mesager al luminii, condamnat la obscuritatea cavernei! Cine și-ar fi imaginat?
ELVIRA (înnodându-și un rest de rochie în jurul taliei): În mod cert, resimte profund efectul recluziunii.
ANDREI : Și ce folos? Poate împărtăși cuiva experiența sa?
ELVIRA : Nu… Adică nu știu. Depinde de numărul supraviețuitorilor.
ANDREI : Și al naivilor dispuși să asculte voci ”autorizate”.
ELVIRA (venind lângă el și apucându-l de braț): Mi-e frică…
ANDREI : Observ că tremuri.
ELVIRA : Ce se va întâmpla cu noi?
ANDREI : Pe termen lung sau scurt?
ELVIRA : În ambele variante.
ANDREI : Același lucru.
ELVIRA : Adică?
ANDREI (malițios): Vom survola noul univers oferit în dar de inițiați gen Calimente, care acuma își scuipă plămânii în grotă. Și care, de-ar avea din nou prilejul, n-ar ezita să reia ciclul ”informativ”, băgându-ne pe gât texte trase de păr și pomădate în exces. Doar cunoști tipologia, nu? E exemplarul acela omniscient și omnipotent, ce se vâră în toate și jonglează cu raționamentele mai dihai ca scamatorul cu recuzita.
ELVIRA (tărăgănat): Ai tu ce ai cu el… Se vede că-i un ghimpe pentru tine…
ANDREI (contrariat): Sincer, nu prea deslușesc poziția ta. În loc de un blam sever, neechivoc, fluturi mereu eșarfa reconcilierii romanțioase. A unui gen de împăciuitorism care estompează până la dispariție culpa, vina majoră, conferind făptuitorului scuza rătăcirii vremelnice. Puah! E prea puțin.
ELVIRA : Și ai pofti să ridic un eșafod?
ANDREI : De ce nu? Altminteri, cum departajăm păcatele capitale de micile potlogării cetățenești? Cum împărțim responsabilitățile? În esență, faptele nu sunt similare, iar încadrarea lor diferă substanțial. De aici și tratarea lor distinctă.
ELVIRA (scoțând un geamăt): Îmi faci un proces de intenție nemeritat… Știi ceva? M-am săturat de trăncănelile voastre otrăvite! Nu sunteți altceva decât niște mici dictatori, care dau lecții de morală și civism! Un pisc al ipocriziei sublimată în camuflarea adevărului și vânzarea iluziilor profitabile!
ANDREI (relativ amuzat): Așa, așa! Observ că-ți revii, ceea ce mă bucură. Judecățile tale de valoare nu mă surprind, doar suntem o specie concurențială, nu? Condiționarea genetică ne propulsează mereu spre vârf, unde ce găsim? Rivalitate și întrecere pe toate planurile. Fără pauză, fără odihnă, cu motoarele turate la maximum și cu ideea monomană a triumfului. A victoriei în cursa cu celălalt, ca apoteoză a însușirilor personale expandate miraculos. Și poți condamna ființa că râvnește la mai mult?
ELVIRA: Depinde ce înseamnă acest ”mai mult”. Și unde îl găsim alocat.
ANDREI (croind o grimasă): Mda… Înțeleg perfect aluzia. Vezi, paradoxul naibii! Alocat propășirii, dar tocmai ea a generat situația actuală!
ELVIRA :Încă o anomalie din lungul șir de metehne ale speciei. Te miră?
ANDREI : Nu, însă mă îngrijorează. Mai corect zis, m-a îngrijorat.
ELVIRA (cu glas coborât): De ce vorbești la trecut?
ANDREI : Fiindcă nu mai există viitor. Doar prezentul acesta nenorocit ca prefigurare a neantului victorios.
ELVIRA (așezându-se pe un bolovan): Simt că, încet, încet, mă părăsesc puterile… Mă învăluie un soi de amețeală ciudată… Pe tine, nu?
ANDREI (mohorât): Am aceleași simptome. Cu fiziologii comune, de ce-am resimți diferit efectele?
ELVIRA : Ai dreptate. Mă gândeam însă că, bărbat fiind…
ANDREI (întrerupând-o): Sunt mai rezistent, nu?
ELVIRA : Da.
ANDREI : O simplă părere. Deosebirile-s minore. Indiferent de sex, suntem la fel de vulnerabili.
ELVIRA (întinzând brațul): Hai, șezi și tu lângă mine. Avem loc amândoi pe pietroiul ăsta.
ANDREI (conformându-se): Chiar c-am obosit de-atâta stat în picioare. Am, așa, un tremur în genunchi și-o slăbiciune în burtă. Uneori, îmi vine să vomit.
ELVIRA : Și mie. Percep un vid în abdomen și, curios, o senzație de sațietate. De aici, probabil, și reflexul de vomă.
ANDREI :Posibil. Cred că astfel debutează calea spre…
ELVIRA (nerăbdătoare): Zi-i, ce te-ai oprit?
ANDREI :Lasă, altă dată…
ELVIRA (insistând): Hai, dă-i drumul! Dacă nu poți, continui eu.
ANDREI : Nu, nu…!
ELVIRA (privindu-l intens): Intuiesc ce-ai vrut să spui.
ANDREI : Mă îndoiesc.
ELVIRA : Pariem?
ANDREI : N-avem pe ce.
ELVIRA : (rar și apăsat): Calea despre care ai pomenit, duce cumva către… moarte?
ANDREI (surprins): Tu ai spus-o. E și aceasta o ipoteză.
ELVIRA : Doar atât?
ANDREI : O speculație oarecare. (Pauză.) Cam cât să fie ceasul?
ELVIRA : De ce ocolești subiectul?
ANDREI : Eu?
ELVIRA : Întocmai. Introduci o temă secundară într-o discuție de fond, pentru a deturna sau torpila dialogul. Procedeu clasic, stratagemă răsuflată. Hai, zi-i!
ANDREI : (refractar): N-am ce.
ELVIRA : Dacă dorești să mă menajezi, apreciez intenția ta. Însă vreau să știi un lucru: m-am resemnat.
ANDREI : În ce sens?
ELVIRA : Îmi accept soarta.
ANDREI : Și nu ți-e teamă?
ELVIRA : Am încotro?
ANDREI (tușind de câteva ori la rând): Hm… Pe parcursul conversației te-ai maturizat surprinzător de iute. Conștientizezi mai bine starea de fapt, iar asta diminuează angoasa. Greșesc cumva?
ELVIRA : Nu știu, dar nu mi-a totuna. Am sufletul strivit… Atâtea planuri spulberate…! Visurile, dorințele, unde sunt? Cine mi le dă înapoi? Spune-mi, cine?
ANDREI (luând-o protector de talie): Liniștește-te… Nu te întrista… Măcar ne-am ales cu un privilegiu.
ELVIRA : Care?!
ANDREI : Acela de a fi ultimii – sau printre ultimii – ce contemplă extincția în toată ”măreția” ei.
ELVIRA (lăcrimând): Halal consolare! Nici măcar nu mi-am întemeiat o căsnicie, copii n-am… Apropo: nici tu n-ai copii.
ANDREI (stingherit): Mda…
ELVIRA (insistând): De ce? N-ai vrut?
ANDREI : Mi-am zis să nu mă pripesc…
ELVIRA : Și ai amânat.
ANDREI : Exact. În centrul atâtor priorități, uneori, e dificil să te decizi.
ELVIRA : Da, însă ezitările astea te pot costa mult.
ANDREI : De regulă, așa se întâmplă. Iar regretele nu mai ajută la nimic. (Brusc, sare în picioare și, cu palma cozoroc, scrutează încordat orizontul.)
ELVIRA (surprinsă): Ce, e ceva?
ANDREI : Parcă zăresc o trâmbă de fum.
ELVIRA : Ori, mai degrabă, de colb.
ANDREI : Nu-i exclus să fie praf iscat de roțile unui automobil.
ELVIRA : Mașină, aici, în pustietatea asta?! Mira-m-aș! Nu vezi că totu-i ars și nimicit?
ANDREI : Cine știe, poate n-om fi singurii supraviețuitori. Surprize pot apărea de oriunde.
ELVIRA (tușind spasmodic, cu icnete și opinteli): Mă înăbuș tot mai tare…! N-am aer!… Mă doare și capul…!
ANDREI (reocupându-și locul): Te simți rău?
ELVIRA : Mi-e greață. Și mă sufoc.
ANDREI : Vrei să te duc în peșteră?
ELVIRA : Nu. Rămân aici. Du-te tu, nu te rețin.
ANDREI (ferm): Nu plec nicăieri. Stau cu tine.
ELVIRA (zâmbind stins): Ca un prieten devotat?
ANDREI : Ca un semen responsabil.
ELVIRA (luându-i mâna în palmă): Numai atât?
ANDREI : Nu e destul?
ELVIRA : Ba da. Amiciția ca premisă a expandării sentimentelor la palier superior. (Pauză.) Ce straniu e cerul! Nu ți se pare?
ANDREI : Într-adevăr. Are o tușă bizară ce-mi evocă culoarea puroiului răscopt.
ELVIRA (inspirând adânc): Sau nuanța unui stârv ciopârțit.
ANDREI : În orice caz – un melanj cromatic de ecou visceral, ca să mă exprim așa.
ELVIRA : Parcă induce teamă, nu?
ANDREI : Exact. Un soi de amenințare mută, invizibilă, dar omniprezentă. Ca și cum ai aștepta ca, din clipă-n clipă, să se despice bolta și să pice din ea creaturi oribile, care să te sfârtece.
ELVIRA (zgribulindu-se): Bârrr! Un adevărat tablou al apocalipsei! Mai bine zis – o completare a cataclismului deja existent și provocat de mâna celei mai înțelepte făpturi terestre.
ANDREI : În dorința ei obsesivă de a obține, neapărat, primatul, întâietatea, indiferent de cost.
ELVIRA : Chiar cu costul dispariției propriei ”caroserii”, dacă altfel nu se poate. E un gen de sacrificiu care…
ANDREI (luându-i vorba din gură): … care derivă din țicneală. Din nebunie sadea. Și știi de ce?
ELVIRA (tușind scurt): Ascult…
ANDREI : Fiindcă nu există un control strict al indivizilor ahtiați după putere.
ELVIRA : Adică?
ANDREI (însuflețit): Ca să ajungi pilot, de pildă, dai o serie de examene, nu?
ELVIRA : Evident.
ANDREI : Ești supus la o sumedenie de teste și verificări, iar brevetul îl obții numai după ce treci cu brio toate probele. Abia atunci ești declarat apt pentru o funcție de care depinde viețile multor oameni. Ei bine, de ce nu se aplică aceste reguli și în cazul decidenților învestiți cu cele mai înalte ranguri? Unii au tare ascunse, boli, dezechilibre, ce pot afecta grav adoptarea unor decizii corecte.
ELVIRA : Vorbești la prezent, când deja toate astea aparțin trecutului? Ce rost mai are?
ANDREI : (pornit): Lasă-mă să-mi vărs năduful. Dacă s-ar fi conceput un dispozitiv de măsurare completă a parametrilor psiho-fizici, nu s-ar fi ajuns la catastrofa de azi. Aparatul ar fi depistat defectele
majore ale amatorilor de slavă și măriri, și le-ar fi blocat accesul la butoanele strategice.
ELVIRA (malițios): Da, vezi să nu! Ai omis un aspect esențial.
ANDREI : Zău? Luminează-mă!
ELVIRA : Ai uitat că aparatul e construit și programat tot de oameni. Și al căror subiectivism mai trebuie demonstrat?
ANDREI (schițând un surâs): În fond… ai dreptate. Când sunt atâtea interese în joc, se va găsi întotdeauna o mână care să ”regleze” convenabil dispozitivul. Iar masa amorfă, gloata, să creadă că s-a ales cea mai potrivită soluție întru dăinuirea și prosperitatea ei.
ELVIRA : Omul nu poate trăi fără iluzii. Acceptă și minciuna, dacă-l seduci frumos. Între demagogul cu darul elocinței și realistul ”bâlbâit”, va fi preferat, de regulă, cel dintâi. Credulitatea poate merge și mai departe, până la… (Se oprește din vorbit, căci o năpădește un nou val de tuse și se frânge de mijloc. Bărbatul se apleacă asupra ei și rămâne cu ochii fixați pe sânii ce se ițesc de sub bluza zdrențuită.) Ce-ai încremenit așa?
ANDREI (înghițind în sec): Privesc și eu…
ELVIRA (îndreptându-se de spate): La ce te holbezi?
ANDREI : La…
ELVIRA (surâzând aparte): Știu eu la ce. La ce vă place vouă, masculilor. Ceva moale și catifelat. (Cu mișcări domoale, descheie unicul nasture al bluzei, care cade spre brâu, dezgolindu-i complet sânii și umerii cu brațe albe și lungi.) La asta te hlizeai, nu? Poftim, acuma uită-te cât vrei!
ANDREI (furat de imagine): Ai sâni frumoși… Trebuie să recunosc că e o vedere ispititoare. Păcat, însă, de context.
ELVIRA :Dă-l încolo de context! Eludează-l! Chiar și astăzi, când parcurgem ultimii metri ai supraviețuirii, mai ținem cont de el? (Pauză.) Știi… Cum să-ți spun… N-aș vrea să plec ”dincolo” în stare pură, înțelegi?
ANDREI (încordat): Cred că da.
ELVIRA (precipitat): Dacă înțelegi, vino mai aproape…
ANDREI (dând curs invitației): Ești ciudată, zău! Pari transfigurată…
ELVIRA (punându-i degetul pe buze): Taci! Nu risipi vraja! Lasă clipa să pledeze în locul tău…
ANDREI (surescitat): Cum preferi. Și eu te… (Amuțește, fiindcă, din peșteră, erupe un huruit puternic și răzbate o perdea de praf.)
ELVIRA (îngrijorată): Ce-a fost asta?!
ANDREI (ridicându-se în picioare): Habar n-am. Să mergem, să vedem.
ELVIRA (sculându-se și ea de pe bolovan): Stai! Uite, că vin…
ANDREI : Cine?
ELVIRA : Sinistrații. Colegii noștri.
Tabloul al doilea
Garofina, Calimente, Elvira, Andrei
GAROFINA (sprijinindu-l pe Calimente, care abia se ține pe picioare): V-am tot așteptat, însă n-ați mai apărut… Am crezut că ați dispărut…
ANDREI : Precum constați, încă mai existăm. Dar ce s-a auzit din grotă? Ce-a fost cu bubuitura aia?
GAROFINA : S-a surpat o parte din tavan. În urma fisurilor inițiale. Și asta ne-a silit s-o părăsim.
ANDREI : Vă e teamă?
GAROFINA : Normal. Cât pe ce să fim striviți.
ELVIRA (scuturându-se a dezgust): Groaznic! Bine că v-ați salvat.
GAROFINA (oftând): Momentan, da… Însă, mai târziu, tot acolo vom ajunge. N-am obținut decât o amânare, un mic răgaz pe calea fără de întoarcere.
ANDREI (caustic): Observ că nu ți-ai abandonat partenerul. Mai suflă?
ELVIRA : (intervenind):Nu fi cinic! Poate își consumă ultimele clipe și…
GAROFINA (spre Elvira): Ajută-mă să-l întind. Nu mai am putere să-l susțin. L-au izbit și niște așchii de piatră, care i-au agravat și mai tare starea.
ELVIRA : Noroc că nu l-au ucis instantaneu. Să mori turtit de niște roci… nu e amuzant. (Vine lângă cealaltă femeie și, cu eforturi conjugate, reușesc să culce pe spate rănitul.)
GAROFINA : Mersi pentru bunăvoință. După cum vedem, domnului Andrei nu-i pasă. Nu se sinchisește. Ne lasă pe noi să ne chinuim, care suntem deja epuizate.
ANDREI (tăios): Ce să fac, dacă nu pot disimula? Vrei să mă prefac că nu mai pot de mila lui? Că mi se frânge inima? Spune, asta vrei?
GAROFINA : Nu, dar…
ANDREI : ”Dar” ce?
GAROFINA : Barem… puțină înțelegere…
ANDREI (iritat): Pentru ce? Pentru ideile sale ”geniale”? Nu teoriile unora ca el ne-au adus aici? (Pauză.) Știi ce mă înspăimântă înzecit? Ușurința, aș zice inconștiența cu care unii emit judecăți de valoare. Au apărut tot soiul de ”profeți” și ”clarvăzători”, specialiști în dislocări sociale și resetări ”strategice”, care te-au făcut să crezi că dețin adevărul absolut în degetul mic. O șleahtă întreagă de ciudați, cavaleri ai imposturii conceptuale și mentori ai vidului anchilozant! Ei bine, tocmai aceștia ne-au transformat în culegători.
ELVIRA : În ce?
ANDREI : În culegători. Acuma culegem ce-au semănat cu îndârjire perioade îndelungate. Iar rodul principal este unul singur: neantul!
GAROFINA (aplecându-se peste muribund): Liniște! Își mișcă buzele. Poate vrea să ne transmită ceva…
CALIMENTE (abia auzit): Apă… Mi-e sete… Un strop de apă…!
GAROFINA (spre cei doi): De unde să-i dau?
ELVIRA : Din peșteră. N-a mai rămas nimic?
GAROFINA (revenind la verticală): Așchii și moloz! Abia ne-am strecurat afară.
ELVIRA : Mda… E riscant să revii acolo.
GAROFINA : Păi! Sunt tone de pietre; cine să scurme printre ele?
ELVIRA : E imposibil. Ți-ar trebui un excavator.
GAROFINA (cu îngrijorare): Măcar de n-ar sângera. I-ar prinde bine un pansament, orice…
ANDREI : De unde? Ioc medicamente, apă, hrană… De adăpost – ce să mai vorbim? Eventual, o scobitură, o adâncitură în sol, sub cerul liber. Iată că, în sfârșit, am obținut libertatea deplină. Neatârnarea completă, slobozenia maximă. Nu după ea a alergat omul din răsputeri, încă de la apariția sa? Nu și-a făcut din ea simbolul sacru, idealul de neprețuit al însăși rațiunii de a fi? Nu în numele ei s-au produs evenimentele emblematice din istoria omenirii? Așadar, acuma, o avem în integralitatea splendorii ei. Suntem stăpânii libertății, proprietarii ei categorici. Ne ține de foame, de sete și de leac. Panaceul universal – divina libertate în toate ipostazele sale sublime.
GAROFINA (fulgerându-l cu privirea): Gata, n-ai isprăvit? Scutește-ne de prelegeri! Aici nu ești la catedră, iar noi nu suntem elevele tale.
ANDREI (ironic): Ah, ce eroare! Am uitat că sunteți odraslele Evei încarnate în vestalele deflagrației ”izbăvitoare”. Scuzele mele, rarităților!
GAROFINA : Sarcasmul tău mi se pare deplasat. Mai ales în circumstanțele date.
ANDREI : (greșești): E vorba de luciditate.
GAROFINA : În optica ta, poate…
ELVIRA (atrăgându-i atenția): Calimente…
GAROFINA : Cei cu el?
ELVIRA : Și-a întors ochii peste cap.
GAROFINA (îngenunchind la căpătâiul rănitului): Sper că n-a… (Îl trage nițel de braț și, neprimind vreo reacție, îi ridică tricoul spre gât și-și presează urechea de torace.) Nu știu cât e ceasul, dar, în clipa asta, inima fostului nostru coleg a încetat să mai bată. A decedat.
ELVIRA (repezindu-și palma la gură): Serios? A murit?
GAROFINA (coborând privirea): Fără dubiu. A trecut Styx-ul.
ANDREI : Interesant! Totul s-a petrecut lin și repede. I-am descifrat chiar o anumită seninătate pe chip, un fel de calm ”recuperator”.
ELVIRA : Probabil că s-a împăcat cu sine însuși, fapt ce l-a liniștit.
GAROFINA (săltându-se în picioare): El a scăpat de griji, dar noi ce-o să facem?
ELVIRA (derutată): Păi… o luăm la pas. Mergem până dăm iarăși de civilizație.
ANDREI (mușcător): Vezi să nu! Să nu dai de un hotel de cinci stele. Cu piscină, masaj, coafor… Iar recepționerul să te conducă în camera luxoasă și să-ți recite: ”Stimată doamnă, personalul nostru vă stă la dispoziție. E suficient un simplu telefon, pentru ca orice dorință să vă fie îndeplinită prompt și integral”.
ELVIRA (bosumflată): Râzi de mine? Ce ți se pare așa de amuzant?
ANDREI : Naivitatea ta. Pare-se că încă n-ai înțeles situația în care ne găsim.
ELVIRA : Am priceput-o, fii sigur. Dar nu știi că speranța piere ultima?
GAROFINA (intervenind): Până veți descoperi hotelul acela grozav, mai avem o chestiune de rezolvat.
ANDREI : Anume?
GAROFINA : Cum procedăm cu cadavrul? Unde-l punem?
ELVIRA : În peșteră, normal.
GAROFINA : Exclus. E blocată.
ANDREI : Elvira are dreptate. Îl ducem în grotă. Mai lărgim nițel spațiul și ne descurcăm. Oricum, e mai ușor să-l plasăm înăuntru, decât să săpăm o groapă afară. Solul e atât de dur, încât nu-l străpungi nici cu târnăcopul.
GAROFINA (bătând în retragere): Mă rog… Majoritatea decide… (Îl apucă tustrei și-l cară la intrarea cavernei, unde, înlăturând câțiva bolovani, reușesc să introducă trupul neînsuflețit în buza peșterii.)
ELVIRA (prăbușindu-se pe un pietroi): Uf, nu mai pot! Corvoada m-a epuizat!
GAROFINA (gâfâind): S-a scurs toată vlaga din mine!
ANDREI (ștergându-și transpirația de pe frunte): De la căldura asta blestemată ni se trage! S-a modificat clima, deși totul pare încremenit.
ELVIRA (inspirând repetat cu gura deschisă): Nu mai rezist… Simt că leșin. Și de oboseală, și de foame, și de sete. (Tușește din nou convulsiv, opintit, cu orbitele umezite și răsufletul accelerat.)
ANDREI (așezându-se lângă ea): Hai, calmează-te… Nu te impacienta. Va trece și asta…
ELVIRA (holbându-se la el): Tu… tu n-ai nimic? Nu suferi?
ANDREI (schițând un surâs): Și dacă ți-aș mărturisi că da, ai fi mai relaxată?
ELVIRA : Nu știu… Dar mi-e frică. Mi-e frică, auzi?
ANDREI : Sunt alături de tine.
ELVIRA (izbucnind în plâns): Nu vreau să mor!… Înțelegi? Și mai ales din motive independente de mine, de voința mea. Nu suport gândul că pier din stupizenia și capriciile unor descreierați, pricepi?
ANDREI : Desigur.
ELVIRA (vehement): Cine le dă dreptul să-mi jaloneze destinul? Să-mi reteze elanul, să-mi confiște visele, tinerețea? Haide, spune-mi! Ești slujitor al cărții, intelectual sadea, ar trebui să știi toate astea.
ANDREI (timorat): Habar n-am cine dirijează ursita, însă cunosc câțiva din nefericiții ei intermediari. Cum a fost, de pildă, și Calimente.
GAROFINA (intervenind): Și care a crezut că i se potrivește de minune calitatea de apologet al soluțiilor militare radicale.
ANDREI : Exact. Și pe care și-a exercitat-o cu tenacitate invocând ca argument suprem necesitatea primatului ideologic în dauna consensului general impus de principiile concordiei universale. Poziția aceasta l-a plasat definitiv în categoria instigatorilor de vocație, care au jucat un rol atât de nefast în evoluția omenirii.
GAROFINA (tușind în pumn): I-am reproșat și eu atitudinea asta, fără intenții moralizatoare. Dar, totodată, am încercat și să-l înțeleg.
ELVIRA : Și ai izbutit?
GAROFINA : Sincer, nu.
ANDREI : De ce?
ELVIRA (intempestiv): Eu intuiesc de ce. Fiindcă era prea sigur de el.
ANDREI : Încrâncenat, nu?
ELVIRA : Da. Ai văzut, în polemici nu ceda niciodată. Trebuia să fie mereu deasupra, altfel lua foc.
ANDREI (spre Garofina): Nu mi-ai răspuns la întrebare.
GAROFINA (așezându-se pe un fragment de rocă): La care?
ANDREI : Apropo de faptul că n-ai izbutit să-l înțelegi.
GAROFINA : A, da! Păi… era ermetic. Etala o structură particulară a personalității, care…
ANDREI (nerăbdător): Zi-i, ce te-ai oprit!?
GAROFINA (aparent confuză): Nu știu… Poseda un gen de magnetism, dar și o carapace greu de străpuns. Într-adevăr, cum spunea și Elvira, era dificil să dialoghezi cu el.
ANDREI (didactic): Din cauza autosuficienței.
ELVIRA : Poftim?
ANDREI : Tipologia clasică a individului predispus la acțiuni mărețe cu resurse precare. Iar atunci își caută un vector și se lipește de el ca eticheta de sticlă, compensând astfel absența posibilităților nemijlocite.
GAROFINA (cu reproș): Iar teoretizezi! Vechea ta boală!
ANDREI (mimând umilința): Ce să fac, dragă, dacă asta mi-e meseria? Despic lucrurile, ca să le scot miezul, însă, de regulă, nu găsesc decât copia lor caraghioasă ori stafidită. Nimic statornicit, palpabil, doar aproximări și speculații cât încape.
GAROFINA : Mda… Meteahna interpretării specifică filosofilor ca tine. În ce mă… (Sare brusc în picioare și întinde brațul spre movilele ce se ițesc în depărtare.) Acolo!
ANDREI (precipitat): Ce-i acolo?
GAROFINA (însuflețită): Disting fuioare de praf. Precis că sunt mașini care vin să ne salveze!
ELVIRA (pocnindu-și palmele): Chiar?!… Vin să ne scape?!
ANDREI (privind concentrat în zare): Calmați-vă! Vă dezamăgesc, dar n-am încotro. E o simplă iluzie optică. Un fel de Fata Morgana.
GAROFINA : De unde știi? Ce, ești Mafalda?
ANDREI : Mi s-a întâmplat și mie. Am avut aceeași vedenie.
GAROFINA : Când?
ANDREI : Înainte de-a ieși voi din peșteră. (Apoi, spre Elvira.) Nu-i așa?
ELVIRA : Ba da. N-a fost decât o nălucă, o impresie pasageră. Altminteri, nu mai eram aici.
GAROFINA (continuând să scruteze orizontul): Poate că… totuși… e ceva aievea. De ce excludeți și varianta asta?
ANDREI (tușind repetat): Dintr-un motiv simplu : pentru că nu e real. Iar de nu există, n-are rost să ne îmbătăm cu apă chioară.
GAROFINA (scuturând din cap): Curios… Ceva îmi spune că nu suntem abandonați. Și că solidaritatea…
ANDREI (întrerupând-o): Încetează cu prostiile! Tocmai lipsa coeziunii umane a dus la dezastrul actual. Să nu mai aud de conceptul ăsta golit de orice semnificație! L-am zăpăcit în ultimul hal și tot ne mai legăm de el? Puah, mi-e scârbă, pe cuvânt! (Abandonează bolovanul și croiește un șir de pași, după care se proțăpește înaintea Garofinei.) Pot să te întreb ceva?
GAROFINA : Orice.
ANDREI : Chiar orice?
GAROFINA : Ei, aproximativ…
ANDREI (sobru): Tu ai fost mai apropiată de Calimente, nu?
GAROFINA : Relativ…
ANDREI : În dialogurile voastre lungi și dese, nu ți-a destăinuit nimic original?
GAROFINA (ridicând din umeri): Adică? Nu înțeleg…
ANDREI (pe același ton): N-a făcut referire la vreo idee, vreun concept particular de anvergură? Și pe care, din diferite motive, nu l-a destinat publicității?
GAROFINA : Crezi că mai țin minte tot ce-am pălăvrăgit? ”Tonele” de rostiri combinate ca în cuva malaxorului? (După o pauză.) De ce te interesează?
ANDREI : Am vrut mereu să-i descifrez modul de gândire. Raționamentele și premisele de la care pleca.
GAROFINA : Și?
ANDREI : Majoritatea erau inconsistente, unele chiar false, ceea ce și explică eșecul de mai târziu cu consecințe atât de dramatice.
ELVIRA (ofuscată): Vă dezvălui eu ceva infinit mai tragic, care eclipsează toate paradigmele cunoașterii.
ANDREI (ironic): Nu vorbi! Ia să auzim!
ELVIRA (cu un gen de inocență): Mi-e foame.
GAROFINA (etalând un râs nervos): Ha, ha! Vedeți, până la urmă, tot la necesitățile primare ajungem. (Apoi, redevenind serioasă.) Chiar că aș ciuguli câta și eu. Însă dilema e: ce?
ANDREI : Ultimele resturi de hrană zac sub mormanul de pietriș din peșteră. Majoritatea sunt imposibil de urnit, așa că…
GAROFINA : … vom servi amintiri răscoapte. Sau rasol de eter.
ELVIRA : Să încercăm, totuși, să recuperăm merindea. Dacă ne unim forțele, cine știe… poate reușim.
ANDREI (croind o grimasă): Nicio șansă! Efort inutil, cu rezultat previzibil. Mai degrabă ne conservăm energia, ca să…
ELVIRA (iritată): Să ce? Să ne prelungim agonia, nu? Să stăm în expectativă, nefăcând nimic? Imobilismul ăsta mă exasperează, prefațând o imagine înfiorătoare expulzată din subconștient. Și de care, credeți-mă, aș dori să fiu scutită.
GAROFINA (părăsind pietroiul și executând un șir de pași în cerc): Știți ce-aș înfuleca acuma? N-aveți de unde. Când eram mică, mama cocea pe plită un fel de turte simple din aluat. Avea ea o rețetă anume, în care banalul bicarbonat de sodiu poza în ingredient principal. Nu știu cum îl încorpora în cocă, dar aluatul creștea mult și devenea foarte gustos. Etala aceeași aromă, indiferent dacă îl consumai gol sau cu adaos de marmeladă ori gem. Vă…
ELVIRA (împreunându-și palmele): Încetează, te rog…! Salivez deja și mă doare stomacul. (Abandonează la rândul ei bolovanul și rămâne neclintită, cu privirea ațintită într-o direcție neclară.)
ANDREI : La ce te zgăiești? Te pomenești că vezi și tu vălătuci de colb!
ELVIRA (cu un aer ponosit): Nu văd nimic. Doar pustiu și încremenire sub un cer mut și violet.
ANDREI : Descripția e realistă și te absolvă de acuza fabulării gratuite.
ELVIRA : Mulțumesc pentru încredere. (Apoi, spre colegă.) Tu ce părere ai? Cât vom mai rezista aici?
GAROFINA (șovăind): Până… până la descărcarea ”bateriilor”… Dacă, între timp, nu se produce vreun miracol.
ELVIRA : Miracol întruchipat tot de prezența umană în chip de salvator, nu?
GAROFINA : Există alternativă?
ELVIRA : Să-l întrebăm pe Andrei, care le știe pe toate.
ANDREI : Sunt flatat, dar baș pe toate nu le știu. Vă pot, însă, relata o mică istorioară cu… (Își curmă vorba, căci Elvira se clatină pe picioare și se repede la ea.) Ce e cu tine?! Ți-e rău?
ELVIRA (lăsându-se moale în brațele sale): Vreau să dorm… Un somn lung și adânc… Andrei, m-auzi?
ANDREI : Te aud, firește. Suntem aici.
ELVIRA (șoptit): Ce ploaie binefăcătoare…! Ca de vară… (Pauză.) Simți stropii?
ANDREI (cu prezență de spirit): Desigur…
ELVIRA (murmurând): Picături mari… grele… prevestind un rod bogat…
ANDREI (tulburat): Normal, recolte suculente, producții record… (Ajutat de Garofina, o culcă pe spate, punându-i sub ceafă, în chip de pernă, propria-i cămașă scoasă de pe tors.)
GAROFINA (impacientată): Ce se întâmplă?! Pare sfârșită…!
ANDREI (ducându-și degetul la buze): Pst! Discută încet, să n-o speriem și noi.
GAROFINA : Nu-mi place cum arată. S-a deteriorat incredibil de rapid!
ANDREI : Acesta nu e decât deznodământul. Degradarea a debutat mai devreme, încă din perioada refugiului în peșteră.
GAROFINA : Mda… Constituție mai fragilă, fire sensibilă…
ANDREI (încercând să-i acopere sânii cu restul de bluză ferfenițită): Nu suntem aidoma de rezistenți. Unii sunt mai norocoși.
GAROFINA : Și ce folos? Finalul nu-i același pentru toți?
ANDREI : Ba da.
GAROFINA : Mai devreme ori mai târziu, tot acolo vom ”parca”. Iar în circumstanțele date, ce să mai vorbim!
ELVIRA (îngăimând, cu ochii întredeschiși): Andrei, ne revedem… în emisfere… La cumpăna veacurilor… Aici… n-a fost să fie… (Pauză.) Mă doare viul din mine… sau ce-a mai rămas din el. Aș vrea să țip, dar nu pot… Tu mă înțelegi, nu?
ANDREI (frământat): Dincolo de ce-ți imaginezi. Doar ne găsim în aceeași oală.
ELVIRA (abia auzit): Da, dar în stări diferite…
ANDREI : Momentan. Însă ne vine și nouă scadența, n-ai grijă. E o chestiune de timp, iar tu știi foarte bine acest lucru.
ELVIRA (dând să se ridice): Aș fi dorit să-ți spun atâtea…! Dar vremea nu mai ține cu mine… (Cade la loc, invadată de un acces paroxistic de tuse, ce debușează într-un soi de horcăit cavernos, după care se reinstalează liniștea.)
ANDREI (îngenunchind și săltând-o la piept): Elvira, ce-i cu tine?! Hai, nu ne alarma!
GAROFINA (marcată de episod): Culmea! Nu cumva…
ANDREI (șoptit): Mă tem că da… Am pierdut-o…! (Pauză.) De-aici încolo e fericită. S-a eliberat de angoase și de suferință. Problema e, însă, cu noi, cei rămași, fiindcă vom ajunge să-i invidiem pe răposați.
GAROFINA (afectată vizibil): Și acuma… ce facem?
ANDREI: În ce sens?
GAROFINA : Cu corpul… Unde-l ducem?
ANDREI : Reedităm experiența cu Calimente. O transferăm în peșteră. E cea mai nimerită soluție, întrucât, ai văzut, nu putem săpa gropi în solul ăsta stâncos.
GAROFINA : Uitându-mă la Elvira, îmi contemplu propria-mi extincție…
ANDREI : Nu anticipa… Încă n-am atins stadiul acela.
GAROFINA (cu amărăciune): Dar nici departe nu e. Dimpotrivă, e lângă noi, la un pas. Ce un pas, la o palmă. Îl adulmec, îl simt, aproape că e palpabil. Și are și miros. Știi a ce miroase?
ANDREI : În niciun caz a parfum.
GAROFINA (cu o expresie de repulsie): Pute a ouă clocite. Miasmă fetidă – amestec de sulf și pucioasă ejectat de larve muribunde. Aceasta e adevărata fază la care am ajuns. Ce poate fi mai rău?
ANDREI (ocolindu-i privirea): Înainte de-a răspunde interogației tale, să rezolvăm o problemă presantă: să ducem cadavrul în peșteră.
GAROFINA (oftând): În regulă. Dar pe noi, cine o să ne care? Presupunând că voi muri înaintea ta, probabil că mă vei zidi și pe mine în grotă. Însă, dacă te cureți tu ultimul, ce se va întâmpla? Pe cine contezi?
ANDREI (măsurând-o în treacăt): Crezi că-mi bat capul cu asta? Sincer, nu-mi pasă. Și-așa nu mai percep nimic și, atunci, de ce să mă îngrijorez?
GAROFINA : O spui din convingere, sau ca să mă încurajezi pe mine?
ANDREI : Tu ce zici?
GAROFINA : Ai replicat tot cu o întrebare! Metodă clasică de evitare a răspunsului tranșant.
ANDREI : Și care, în condițiile date, nici nu poate exista. Fiecare pricepe ce vrea. Clar? (După o pauză.) Hai, ajută-mă!
GAROFINA (lăsându-se în genunchi): Stai! Nu pot! Trebuie să-mi revin câta. Mi-e greu și să respir, darămite să urnesc poveri.
ANDREI (îngenunchind la rându-i): Habar n-am dacă asta te consolează, dar află că nici subsemnatul nu-i din granit. Am aceleași simptome, poate nițel mai atenuate, însă la fel de insidioase. Îmi dau târcoale, mă torturează, până vor pătrunde definitiv în țesut, în mușchi, în molecule… Afurisite jigodii, cum ne vânează încet, pe tăcute, conform graficului particular derulat implacabil!
GAROFINA (proptindu-i degetul arătător în piept): Destul! Mă înspăimânți cu tonul tău apocaliptic! Ești cinic!
ANDREI : Scuză-mă, dar tu nu ești firavă ca Elvira. Ai un psihic mai robust care suportă rezonabil și realități nefardate. Tocmai de aia am fost mai direct, întrucât nu te impresionezi atât de ușor.
GAROFINA : Zău? Și cum ai tras o astfel de concluzie?!
ANDREI : În timp. Nu aparții exemplarelor ce trebuie neapărat menajate, fiindcă nici tu nu cruți pe nimeni. Asta ține de tipul de temperament alocat. Când cineva încearcă să te protejeze, își asumă și un risc.
GAROFINA (mirată): Anume?
ANDREI : Acela de a eșua în ridicol. E un sentiment devastator pe care l-am trăit de câteva ori și n-aș vrea să-l repet.
GAROFINA (cu o expresie îmblânzită): Interesant! Subzistă un decalaj între părerea personală și imaginea altuia despre tine. Cred că, în ce mă privește, prăpastia nu e baș atât de adâncă.
ANDREI (mucalit): Dacă mă ajuți acuma, o putem retușa, aducând-o la dimensiuni mai ”umane”.
GAROFINA (contrariată): Bine, pe mine mă vezi în negativ, dar ea cum e?
ANDREI : Elvira?
GAROFINA : Da.
ANDREI : Corect spus: a fost.
GAROFINA : Scuze! Încă nu m-am împăcat cu ideea.
ANDREI (ridicându-se din genunchi): Elvira era de altă factură. Delicată, sensibilă… Umorul ei inocent m-a scos nu o dată din letargii pernicioase. În orice caz, scurta ei apariție în viața mea a fost luminoasă.
GAROFINA (curioasă): Ai iubit-o?
ANDREI : Nu răspund la o asemenea provocare. E taina mea. Însă află că Elvira putea fi iubită de orice bărbat.
GAROFINA (uitându-se spre decedată): Și acuma e frumoasă. Nici nu zici c-a… (Încetează din vorbit și-și șterge cu dosul palmei lacrima ivită în colțul ochiului.)
ANDREI (îngenunchind din nou): Știi cât te-a umanizat gestul acesta? Te-am redimensionat în conștiința mea și realizez că m-am pripit judecându-te prea aspru.
GAROFINA : Înțeleg și-ți accept scuza disimulată în fraza abil meșteșugită. (După o pauză.) Nimeni nu-i perfect, nu?
ANDREI : Și nici clarvăzător imbatabil. Bâjbâim, bâjbâim…
GAROFINA (săltându-se de la sol): Gata, mi-am revenit. O escortăm la peșteră. (Apucă amândoi trupul și-l deplasează la grotă, unde, înlăturând zidul din piatră, introduc cadavrul și astupă iarăși intrarea.)
ANDREI (gâfâind precipitat): Încă un hamalâc din ăsta… și dau în primire!
GAROFINA (răsuflând și ea accelerat): Teroare în lege! Amplificată și de statutul special al ”obiectului” transportat.
ANDREI : Cumplit, ce mai!
GAROFINA (aranjându-și ținuta sumară): Parcă trăiesc secvențe de tip horror! Totul concură la impresia asta: atmosfera, mediul pârjolit, situația noastră precară… Ce mai lipsește?
ANDREI (așezându-se pe bolovan): Încă un hei-rup ca ăsta… ori ceva asemănător… ca să ne ducem definitiv de râpă.
GAROFINA : Pușchea pe limbă! Nu cobi!
ANDREI : N-am veleități de oracol, dar…
GAROFINA : ”Dar”? Ce-ai vrut să zici?
ANDREI : Nimic…
GAROFINA (stăruind): Hai, dă-i drumul! Du-ți ideea până la capăt!
ANDREI (scuturând dâre de praf de pe cracul pantalonilor): Bine, dacă insiști… Uite, îți mărturisesc deschis: sunt tot mai slăbit… Mai anemiat. Fac eforturi supraomenești ca să nu-mi răzbată la suprafață neputința. Cu alte cuvinte, disimulez mereu… Pozez în mare zmeu, dar, în fond, nu sunt decât un biet nevolnic aflat la cheremul… cui? Vezi, asta mă intrigă cel mai abitir: cine dracu’ ne ordonează destinul?! Cine ne joacă pe degete?
GAROFINA (venind alături de el): Habar n-am. Și nici nu mă interesează. Presupunând că, totuși, aș ști, la ce mi-ar folosi? Pot eu îndrepta lucrurile? Le pot readuce la starea inițială?
ANDREI : Mda… Zarurile au fost aruncate și ele au picat direct în capul nostru. (După o pauză.) Problema care mă frământă azi, cu prioritate, e însă alta: cum să ne facem mai suportabilă retragerea din existent?
GAROFINA : Și ai vreo soluție?
ANDREI (privind-o în albul ochilor): M-am gândit la o variantă…
GAROFINA : Mi-o împărtășești? Ori e secret?
ANDREI : Ai răbdare. E prematur să ți-o destăinui acuma.
GAROFINA (curioasă): Dar așa, în mare, e viabilă?
ANDREI : Ar putea funcționa.
GAROFINA (expansivă): Ei, chiar că mi-ai trezit interesul! Nu te las până nu-mi divulgi planul.
ANDREI : Ce plan?
GAROFINA : Cel pe care-l urzești.
ANDREI : Nu urzesc nimic, te asigur.
GAROFINA : Ei, nu! Atunci, de unde aura enigmatică pe care o degaji? Faci pe misteriosul?
ANDREI (parând): Nicidecum. Însă toate la vremea lor.
GAROFINA (persistând): Oferă-mi barem un mic indiciu, un ”aperitiv” apropo de ce intenționezi. Ai aruncat nada și apoi mă ignori!
ANDREI (inspirând adânc): Uf, că nu poate scăpa omul de tine! Ești ca adezivul suprem!
GAROFINA (schițând un surâs): Mai rău: ca râia cosmică!
ANDREI (clătinând din cap): Bine, îți deconspir un element. Proiectul meu are sorți de izbândă, cu o condiție.
GAROFINA : Grea?
ANDREI : Esențială.
GAROFINA : Și care e ea?
ANDREI : Sincronizarea perfectă. Concordanța desăvârșită.
GAROFINA (aparent decepționată): Asta e tot?!
ANDREI : Ți se pare puțin?
GAROFINA : Nu sesizez încotro bați, dar renunț la ”interogatoriu”. Am obosit…
ANDREI : Iar dialogul acesta a început să te agaseze, nu?
GAROFINA : Parțial. Datorită caracterului sibilinic.
ANDREI (consolator): Nu-i nimic. Vom descifra împreună taina și atunci vei înțelege toată substanța afirmațiilor mele.
GAROFINA: Să știi că nu ți-ar fi stat rău ca psiholog.
ANDREI : De ce?
GAROFINA : Te pricepi să livrezi speranțe oamenilor. Ai talentul, harul necesar.
ANDREI : Chiar crezi?
GAROFINA : De ce nu? Ești convingător și pare logic tot ce spui.
ANDREI (mișcat): Mulțumesc pentru aprecieri. Simt că au purces din inimă și tocmai de aia le accept cu plăcere. (Ia mâna femeii și i-o strânge amical, moment în care ea, întinzând brațul, îl mângâie scurt pe obraz.)
GAROFINA (roșind): Și eu îți mulțumesc… Sunt în siguranță alături de tine, deși…
ANDREI : ”Deși”?
GAROFINA (ocolindu-i privirea): Presimt că nu va dura. O himeră ne menține încă în viață – iluzia că cineva sau ceva ne va mântui. Adevărul e că suntem abandonați și atât de nevolnici, iar bocetul în cascadă și criza de isterie nu ajută la nimic.
ANDREI : Câtă dreptate ai! Îți admir atitudinea și mă aplec în fața suferințelor tale. (Lungește mâna și-i perie cu blândețe părul negru și lung, primind în schimb îmbrățișarea ei strânsă și caldă.)
GAROFINA (șoptit): Îți spun ceva banal, chiar vulgar, însă n-am încotro. Mă torpilează lipsa hranei, dar nu vreau să părăsesc lumea asta doborâtă de foame, de sete și de aerul otrăvit. Jinduiesc la o împlinire superioară ca bilet de trecere ”dincolo”. (Pauză.) E complicat ce zic?
ANDREI (precipitat): Nu, nu! Continuă!
GAROFINA (cuibărindu-i-se și mai tare la piept): Mă poți socoti nebună sau depravată, dar îți cer o primă și ultimă favoare.
ANDREI (percepându-i tot mai intens fierbințeala trupului): Ascult…
GAROFINA (îmbujorându-se subit): Vreau să… să rămânem îmbrățișați… Ca antidot al singurătății migratoare… Ca două elemente contopite pe vecie și substitut al tuturor necesităților de obârșie pământeană. (Pauză.) Ce spui, îți pretind imposibilul?
ANDREI (emoționat): Nici nu-ți imaginezi ce bucurie îmi stârnești!
GAROFINA (murmurând): Așa, ține-mă! (Pauză.)Mi-e frig… Tot mai frig… Ție, nu?
ANDREI : Liniștește-te, te voi încălzi.
GAROFINA : Se lasă iarăși noaptea… Vastă, grea, abrazivă…
ANDREI (mângâind-o pe obraz): E deja noapte… Una aparte, perpetuă, fără lună și stele. O sferă de cerneală enormă și imobilă ca un capac uriaș de sarcofag.
GAROFINA (înlănțuindu-l și mai tare cu brațele): Da, e deja întuneric… Și mi-e frig… O senzație rece, pătrunzătoare, cu gust de sulf și miasmă de hoit.
ANDREI : Mda… ”Aroma” pustiului…
GAROFINA : Sau a infernului.
ANDREI : Totuna.
GAROFINA (tremurând ușor): Mai apucăm, oare, dimineața? Sau, mă rog, ceea ce ar trebui să fie zorii?
ANDREI (ocolindu-i privirea): Chiar dacă îți par cinic, mărturisesc sincer: habar n-am. Tot ce știu e că ești aici, cu mine, și asta îmi e de ajuns.
GAROFINA (tușind repetat, cu pusee de sufocare): Compania ta îmi menține cât de cât echilibrul precar.
ANDREI : Și invers e valabil.
GAROFINA (pe ton nostalgic): Știi… Țin minte… În copilărie, mama fierbea la cazan magiun de caise. Era nespus de savuros! Îl devoram întins pe pâine și traversam o inexplicabilă stare de bine. Eram fericită… Mă crezi?
ANDREI : Desigur.
GAROFINA : Simt și acuma izul acela inconfundabil, de esență a fructelor prelucrate.
ANDREI (dus pe gânduri): Mda… Vremuri de legendă…
GAROFINA (înfrigurată): Foșnetul frunzișului pieptănat de vânt, clipocitul apei, iarba grasă de sub tălpile goale…
ANDREI : Poftim?
GAROFINA (tușind convulsiv): Nimic… Nimic… Simple amintiri. (După o pauză.) Strânge-mă mai tare în brațe! Așa vreau să pășim ”dincolo”, pe poarta stelară, în tandem…
ANDREI (copleșit): Ca, poate, ultimii mesageri a ceea ce a fost cândva?
GAROFINA (strivind o lacrimă între pleoape): Probabil…
(Cortina)