-scheci-
(Factorul poștal bate energic în poarta unei case. La un moment dat, apare un bătrânel scund, cocoșat, pășind împleticit.)
POȘTAȘUL: Bună ziua! Sunt noul angajat al oficiului zonal și vă aduc o scrisoare.
VÂRSTNICUL: Ha?
POȘTAȘUL: Aveți o scrisoare. O recomandată.
VÂRSTNICUL (mijind ochii): Ce, care-i bombardată?
POȘTAȘUL (silabisind): Re-co-man-dată, am spus. Și pentru care trebuie să iscăliți.
VÂRSTNICUL: Ce să isprăviți?
POȘTAȘUL (împingându-și chipiul spre ceafă): Bădie… (Pauză.) Ai un plic, înțelegi? O epistolă.
VÂRSTNICUL (luminându-se la față): Aha!
POȘTAȘUL: Însă nu pot să ți-l dau fără semnătură.
VÂRSTNICUL: Am semănat, am semănat… Da’ n-a răsărit ca lumea.
POȘTAȘUL: Ce n-a răsărit?
VÂRSTNICUL: Orzoaica, păpușoiul… Doar costrei și pălămidă.
POȘTAȘUL: Eu vorbeam de plicu…
VÂRSTNICUL (întrerupându-l): Ha? Ai sosit cu dricu’?!
POȘTAȘUL (schițând un rictus): Ești singur acasă?
VÂRSTNICUL: Păi da, iar sare pe masă.
POȘTAȘUL: Cine?
VÂRSTNICUL: Mâța.
POȘTAȘUL (iritat): Omule, las-o naibii de pisică! Altceva te-am întrebat.
VÂRSTNICUL (hlizindu-se la el): Ce?
POȘTAȘUL: Mai stai cu cineva? Nevastă, copii?
VÂRSTNICUL: Zău? Câți ai?
POȘTAȘUL: Ce să am?
VÂRSTNICUL: Copi. Îți folosesc la tribunal.
POȘTAȘUL (mirat): La tribunal?!
VÂRSTNICUL (plescăind din limbă): Păi!
POȘTAȘUL: De ce?
VÂRSTNICUL: Ca să plătești.
POȘTAȘUL: Ce anume?
VÂRSTNICUL (trăgându-i cu ochiul): Pensie alimentară.
POȘTAȘUL (surprins): Te înșeli, tataie… N-am călcat niciodată strâmb, așa că nu-mi fac…
VÂRSTNICUL (retezându-i vorba): Să nu-mi cânți tu mie că n-ai sărit gardurile! Te știu eu, fii pe pace!
POȘTAȘUL (tot mai uimit): Cum să mă știi, dacă azi e prima mea zi de lucru în satul ăsta?
VÂRSTNICUL (tușind sec): Semeni cu ăla… na… cum dracu’ îl chema? Aprig lotru a fost! Nicio muiere nu i-a scăpat. Unde o găbjea, pe loc o încingea!
POȘTAȘUL (pierzându-și răbdarea): Creștine, eu am o misiune. N-am venit la taclale, ci să-mi îndeplinesc rostul. Iscălești sau nu de primire?
VÂRSTNICUL (holbându-se la el): Ce, dai în primire?! Atât de tânăr?
POȘTAȘUL (fluierând scurt): Au, viața mea!
VÂRSTNICUL (răcnind): Păzea! Vine trenu’!
POȘTAȘUL: Unde, care tren?
VÂRSTNICUL: N-ai auzit cum a șuierat?
POȘTAȘUL (ștergându-și sudoarea de pe frunte): Eu am fluierat, nu locomotiva. De altfel, aici, în ținutul ăsta, nici nu există gară.
VÂRSTNICUL (sfătos): Păi… să n-o dai în bară. Să te ferești.
POȘTAȘUL: De cine?
VÂRSTNICUL (grav): De cel rău. Acolo șade. (Indică cu brațul un punct nedefinit pe linia orizontului, apoi se apropie cu încă un pas de interlocutor.) Cunosc tot, fiin’că n-am ochelari. (Privește pieziș în jurul său, pe urmă își freacă accelerat, cu podul palmei, vârful nasului.) De unde ești?
POȘTAȘUL (enervat brusc): Din… din lună! Hai, semnează o dată, că m-apucă asfințitul! (Îi întinde scrisoarea, la care destinatarul se hlizește ca la moaște, după care surâde tâmp și se retrage circumspect.) Hai, ia-o! Doar e a ta.
VÂRSTNICUL (înșfăcând plicul și examinându-l chiorâș): E cam subțire… Și mi-e teamă.
POȘTAȘUL: Adică?
VÂRSTNICUL: Să nu-mi taie din pensie.
POȘTAȘUL (tuflindu-și chipiul pe creștet): Asta nu-i pensie, tataie!
VÂRSTNICUL (suspicios): Hm… Da’ ce-i?
POȘTAȘUL (exasperat): Corespondență, epistolă, răvaș… Scrisoare, carte, pricepi? N-are nimic cu pensia dumitale. Aia o capeți, ca de obicei, la soroc, înțelegi?
VÂRSTNICUL: Dară! Limonada de soc e cea mai extra! Nu-ți priește?
POȘTAȘUL (simțind că-l ia cu amețeală): Tataie, ai dormit azi-noapte?
VÂRSTNICUL (repezit): Cum să fie noapte? Nu vezi că e ziuă?
POȘTAȘUL (inspirând adânc): Câți ani ai, omule?
VÂRSTNICUL (chicotind): M-am însurat la paișpe ani.
POȘTAȘUL: Serios? Unde?
VÂRSTNICUL: La cotu’ mic, sub salcă.
POȘTAȘUL: Nu vorbi! Chiar așa?
VÂRSTNICUL (pasional) Îhî… Doineam din frunză și la tijă – au mama mea! Și peștii-n apă m-ascultau! (Cercetează din nou plicul și se plesnește cu palma peste fese.)
POȘTAȘUL (tresărind): Ce e? S-a-ntâmplat ceva?
VÂRSTNICUL (măsurându-l ponciș): Aci, pe țidula asta, e trecut numărul 156.
POȘTAȘUL: Și?
VÂRSTNICUL: Eu stau la 159.
POȘTAȘUL (smulgându-i hârtia dintre degete): Ia să văd! (Compară indicativul de la poartă cu cel de pe epistolă și, arborând o expresie dezabuzată, vâră corespondența la loc, în ghiozdan.) Ai dreptate, tataie. Recunosc. Am greșit adresa. (Pauză.) Deci, aici nu locuiește familia Zbârci!
VÂRSTNICUL: Nu.
POȘTAȘUL (retractil): Atunci… cum te numești?
VÂRSTNICUL: Ha?
POȘTAȘUL: Cum te strigă?
VÂRSTNICUL (mirat): Cine mă strigă?!
POȘTAȘUL (oftând): Omule, mă seci la inimă! (Saltă geanta de jos și-o atârnă de umăr.) Care ți-e numele?
VÂRSTNICUL (înseninat brusc): Zgârci – așa m-au botezat.
POȘTAȘUL (răsuflând ușurat): Doamne-ajută! În sfârșit, ai înțeles.
VÂRSTNICUL: Te duci la vecinu’ Zbârci, ai?
POȘTAȘUL: Normal. Să-i predau scrisoarea.
VÂRSTNICUL (zâmbind subțire): Ai nimerit la țanc.
POȘTAȘUL: În ce fel?
VÂRSTNICUL (frecându-și palmele): Nuțu Zbârci a venit alaltăieri acasă.
POȘTAȘUL: De unde?
VÂRSTNICUL (solemn): Din cetatea de pe munte. Cu mulți brazi… liniște… fântâni… oameni îmbrăcați în alb…
POȘTAȘUL (căzut pe gânduri): Interesant! Și Nuțu acesta… câți ani are?
VÂRSTNICUL: E mai vechi ca mine.
POȘTAȘUL: Dar dumneata, ce etate ai?
VÂRSTNICUL (lipindu-și arătătorul de buze) Pssst! E secret.
POȘTAȘUL: Bine, nu te oblig să-l divulgi.
VÂRSTNICUL: Îți spun altceva, dacă vrei…
POȘTAȘUL: Da? Ia s-aud!
VÂRSTNICUL (aplecându-se nițel spre celălalt): Fii atent cu Nuțu…
POȘTAȘUL: De ce?
VÂRSTNICUL: E țicnit, hi, hi! Zdrăngăne la scripcă și trăncănește în dodii. E dus rău cu tărăboanța, hi, hi! Ce mai, e varză!