Volumul de poezii ”DOR”, cu subtitlul călător, de la matcă la izvor, s-a ivit în anul 2013, la Editura timișoreană Waldpress, sub iscălitura bardului Victor Enache. Care nu este doar poet, ci și publicist, organizator de acțiuni vizând hrana sufletească (simpozioane, festivaluri folclorice, lansări de carte ș.a.m.d.). Într-un cuvânt – un autentic animator/ferment cultural implicat activ în viața comunității căreia îi aparține. În speță, cea aromână. Pe lângă aceste preocupări, mai păstorește și o revistă în grai aromân Chicuta di harauă (Picătura de bucurie). Întocmită cu râvnă și iscusință, publicația ilustrează aspecte semnificative din existența și spiritualitatea armânească.
Cartea are o particularitate derivând din faptul că e tradusă (o parte) și în idiomul aromân. Dacă prima secțiune, Matca, e scrisă exclusiv în limba română, cea de-a doua componentă, Izvor, e bilingvă: valaho-aromână. În paralel cu varianta română, circulă și versiunea tălmăcită – paginile găsindu-se față în față și fiind, în felul acesta, ușor de citit (și de comparat).
Victor Enache privilegiază o lirică de fond tradițional, cu toate accesoriile consacrate: rimă, metrică, melodicitate… Există și încercări (mai timide) de a ieși din canon, tatonând zona modernității deschizătoare de noi imagini productive: ”Speranță, dă-ne un vis,/Fă din el cel mai frumos/Pe care l-am visat vreodată!/Dă-ne buze roșii, ca trandafirii în iarbă,/Și spune-ne că nopțile însingurate au trecut.(…)” (Dă-ne un vis) Sau: ” (…) Pentru eternitate -/Pentru un timp cât durează iubirea-/Mă transformi în poet,/Capricioasă… (…)” (De ce te iubesc) Decelăm și influențe exterioare, dintre care cea eminesciană se detașează cel mai vizibil: ”Nu știu cine ești,/Și nu știu cum te cheamă,/Mi-ajunge că zâmbești,/Și nu mă iei în seamă./Te văd trecând agale,/Dar nu mă-ngrijorez./Când n-ai să-mi ieși în cale,/Eu am să te visez… (…)” (Nu știu cine ești) Per ansamblu, însă, dominantă rămâne maniera conservatoare resuscitând cadre și motive intrate definitiv în patrimoniul personal: iubirea, respectul familiei, cinstirea înaintașilor, un puternic sentiment al apartenenței axat pe cultul limbii și, în general, al valorilor populației armânești.
Demnă de remarcat este această preocupare profundă și tenace întru prezervarea identității aromâne aflată într-un nedorit și, pare-se, implacabil recul. De aici și starea de nostalgie, de regret infuzat, ce străbate cugetul, iscând un nedisimulat disconfort afectiv: ”Ține minte, fiul meu, că prin vreme,/Clopotele băteau cu durere,/Văzând pe bătrânul cum geme,/Că limba pe drumuri îi piere./Strămoșii s-au dus spre o lume mai bună,/Părinții s-or duce, azi-mâine și ei,/Și toți încearcă mereu să ne spună/Să ținem de limbă și de obicei. (…)” (Ține minte…)
Aparent simplă, dar temeinică în semnificația ei, lirica poetului completează în chip meritoriu scala însușirilor umane debușând în zbucium și căutări. Sens în care aflăm că ”Tu, doar tu,/Îmi dai melancolia,/Din care , uneori ,/Se naște poezia./Tu, doar tu/Îmi ești și alinare,/În clipa de durere,/Dar ești și supărare… (…)” (Tu)
Versurile degajă o anumită candoare mixată cu adierea bunului-simț născut și amplificat sub egida deferenței tutelare. Bonomia omului interferează benefic cu viziunea poetului, rezultând finalmente imagini lirice bine ajustate în diapazonul sensibilității creative. Victor Enache rămâne fidel propriei cadențe (și formule) poeticești, extrăgând din filonul liric numai ceea ce consideră că merită a fi reținut. Căci, afirmă el, nu fără orgoliu, ”Eu nu fac versuri la comandă,/Pentru că sunt <<nonconformist>>./Și nici nu fac versuri pe bandă,/Oricât aș fi de optimist.(…)” (Eu nu fac versuri la comandă)
Stări apăsătoare, tristeți picurate, un jind neostoit, dar și (uneori) elan parodic sau ghes umoristic de bună calitate. ”C-un deget ridicat,/Lenuș lejer fuma./Cu capul înălțat/Vasile-i recita./Dar când privi Vasile/La mândra, lângă el,/Ea-și număra forinții,/Cu mâna cu inel!/Și nevoit s-aleagă,/Între Pegas și bani,/Vasile lăsă totul/Și se făcu cioban… PS: Vându Pegasul așadar,/Și-și cumpără măgar!” (Sus, la Pesta)
Surprindem, iată, și alte fațete creative ale confratelui nostru, care se ”antrenează” în game diferite. Ceea ce, evident, nu e rău, căci abordarea mai multor registre literare nu face altceva decât să ateste, o dată în plus, adevărata înzestrare a bardului. În cazul de față – suma posibilităților sale (încă) insuficient valorificate.
Cu volumul ”DOR”, călător, de la matcă la izvor, Victor Enache ne oferă, precum spuneam, stihuri traduse și în graiul aromân, atât de interesant și de ”ciudat”. Încât, parcă răzbate și în noi – românii neaoși – ceva din glasul străvechimii ziditoare. Ceva nedefinit, difuz, dar prezent neîndoielnic în aer, în ape, pe pământ și, nu în ultimul rând, în subconștient…
Pornind de jos, de la Matcă, poetul urcă necurmat spre Izvor, căutându-și neostenit rădăcinile disipate în abisul temporal. De acolo, numai de acolo așteaptă descifrarea tainei conținute în carcasa interogației stârnind spiritul și trezind permanent ideea pelerinajului izbăvitor. A rebranșării la un trecut fabulos, arhetipal, regăsit azi, din nefericire, doar în spuza amintirilor și-n folclorul mitizant. Însă Victor Enache nu renunță. De aceea, el cutreieră în continuare, sondând albiile și izvoarele, în vreme ce fantasmele rescriu traseele și îndeamnă la noi reverii.
__________________________________________________________
x) Victor Enache – Dor – călător, de la matcă la izvor –
Editura Waldpress, Timișoara, 2013