Cătălin Căruntu debutează în anul 2010, la Editura timișoreană Eubeea, cu placheta de stihuri ”CEL LAȘ VA FI VIU ȘI SINGUR”.
Ca o primă constatare : volumul e marcat de un pesimism congenital. Autorul este un răzvrătit, un supărat pe lumea asta. Motiv pentru care îi și întoarce spatele, într-un gest extrem de suberbie, de sfidare neechivocă. Îl bântuie o revoltă viscerală generată de varii neputințe, dar mai ales de inadecvarea la paradigme considerate artificiale și constrângătoare vizând statutul său ontologic. De aici și rebeliunea sa, nevoia de a evada, de a rupe corsetul plafonării sufocante și pustiitoare. Nu țintuirea la sol – sugerează poetul – ci desprinderea, zborul, beția înălțimilor, iar, în final, contopirea cu absolutul ca recompensă a tuturor suferințelor îndurate.
”CEL LAȘ VA FI VIU ȘI SINGUR” este o carte negativistă, cu pronunțate note disforice. Stările de panică, disperare și teamă coexistă cu simboluri terifiante ale subconștientului, născând, finalmente, senzația de apocalipsă. Imagini crude, de un suprarealism decojit, cotropesc retina, provocând neliniști: ”Casa mea rănită,/sângele umple tavanul,/rănile curg pe pereți,/viermii au invadat/bucătăria./Covorul e scrum,/masa putrezită,/iar soarele nu trece prin geamuri./Patul meu ros/de șoareci flămânzi,/iar lacrima curge/pe gunoiul/din fața ușii.” (Casa rănită).
O mostră de pesimism torențial se vede limpede și din poemul intitulat Negru : ” O dungă neagră peste alta neagră,/pastelul culorilor se îmbogățește/cu o nouă nuanță,/o nouă durere se așează în suflet,/o altă dungă se așează pe coală,/și ea tot neagră,/ca și durerea./Încă o dungă neagră și încă una,/până ce foaia plesnește și se rupe/ca și sufletul./Altul nu mai am să-l rănesc,/nici altă foaie să o colorez/în negru peste negru,/în negru absolut.”
Regăsim, în lucrarea lui Cătălin Căruntu, elementul temporal ca factor disolutiv, ca și raportarea obsesivă la destin. Mai exact, la meandrele sale necurmate și imprevizibile.
De la un capăt la celălalt, volumul abundă în termeni ca moarte, rană, sânge, viermi, țipete, spasme, oase, praf etc.. Zona crepusculară – acel spațiu al tenebrelor – e irigată copios de fixațiile autorului ce converg spre aura morbidă, întunecată, a reprezentării : ”Pe jos sunt unghii roase./Filozoful și-a înfipt penița în gât/și doarme chinuit/pe scândura rece./Se crede încarcerat,/e schizofrenic,/e geniu, Dumnezeu./Sângele îi colorează pieptul/în roșu închis.” (Sinucidere).
Mai presus de atracția pentru secvențe șocante, urzite uneori și dintr-o sforțare teribilistă, se află, totuși, simțirea bardului și dorința acestuia de a transmite trăirile și sentimentele sale. Sens în care Cătălin Căruntu, prin placheta sa de debut, croiește întâiul pas către accederea în regatul himerelor. Și asta cu atât mai mult cu cât, iată, lirica sa conține și versuri din care încrâncenarea furibundă și răzmerița oarbă au dispărut : ”Zăpada albă se scurge/pe obrazul tău/și mii de fulgere îmi/trec prin piept/când te ridici./ Mi-e frig,/tu râzi./Îmbujorată, îți continui/dansul./Ochii tăi scânteiază/și se scurg/în ochii mei./Inspiri abur,/eu nu respir deloc./Ne-ncleștăm mâinile/și zburăm./Ninge peste noi/și ne atinge cerul.” (Jocul nostru).
_______________________________________________
x) Cătălin Căruntu – Cel laș va fi viu și singur –
Editura Eubeea, Timișoara, 2010