La noi, după revoluție au apărut un număr mare de lucrări beletristice tratând aceeași temă: condiția scriitorului/intelectualului în totalitarism. E vizată (și acuzată) îndeobște subordonarea ideologică și, implicit, limitarea/amputarea libertății de expresie și de expansiune a individului constrâns a se mișca și a se rosti într-un spațiu bine circumscris și supravegheat. Și cum această restricționare a drepturilor fundamentale este proprie oricărui sistem dictatorial, ea generează, firesc, sentimentul de neaderare, de opoziție, iar în final – de revoltă fățișă. Sens în care seismele și convulsiile comunitare nu întârzie să apară, ducând, de regulă, la eliminarea unor paradigme consacrate și instaurarea altora. Acuma, cât de oportune și de viabile sunt unele sau altele, numai istoria o va dovedi. Până una alta, însă, omul va sta mereu în bătaia tuturor uraganelor, întrebându-se, buimac, cu ce a greșit, cu ce a păcătuit, de e veșnic urgisit, veșnic remodelat și folosit pe post de cobai în contul unor experimente social-politice cu epilog incert, dar cu consecințe deseori ireparabile în plan personal și obștesc!?
Una dintre cărțile care dezbate statutul artistului în eră totalitară este și „ÎNTÂLNIRILE MELE CU ORLANDO”. Scrisă de Cornel Nistea, ea s-a întrupat în anul 2012, la Editura Unirea, Alba Iulia.
Nararea la persoana I-a are avantajul angajării mai profunde a eului în textul literar, de unde și o redare mai pronunțată și mai nuanțată a trăirilor. Desigur, există și reversul – pericolul împotmolirii într-un intimism fad și plictisitor prin raportare prea deasă (și ostentativă) la sinele hipertrofiat. În cazul de față, însă, nu ne paște această primejdie. Un dozaj atent distribuit împiedică evadarea în exces introspectiv sau eșuarea în exacerbarea monomană a propriei însemnătăți. Aici, în perimetrul acesta, autorul etalează un echilibru remarcabil, aidoma dresorului ce temperează și stăpânește cu precizie torentul vocabulelor în drumul lor spre inimă și adevăr.
Romanul e centrat pe doi protagoniști: prozatorul Horațiu, care e și narator, și pictorul Orlando. ”Sunt de formație boem, ce m-aș face dacă aș avea soție și copii, s-ar termina cu cariera mea de artist”, mărturisește el. Adiacent lor, apare și un tandem feminin – Diana și Anamaria. Iar mai târziu – Katerina. Ca ”un excentric înzestrat de Dumnezeu cu ceva talent”, Orlando își trăiește etapa creatoare înconjurat de femei. Între ei se derulează un permanent dialog, fiecare cu viziunea și stilul său de viață: ” Nu prea ne-am sincronizat concepțiile, ba dimpotrivă”, recunoaște Horațiu. Conversațiile bilaterale sunt tot atâtea ocazii de aprecieri negative ori pozitive apropo de artă. Sens în care, Horațiu constată cu amărăciune: ” Nu de aceeași părere e și critica literară care refuză să-mi citească ce-am publicat în ultima vreme. Domnule, le este o lene grozavă să citească… (…) Dacă ar fi să scrie azi un tânăr din cale-afară de talentat o capodoperă, nimeni nu l-ar băga în seamă. Destinul ăsta l-am împărtășit și eu. Critica literară autentică nu mai există (…), iar criticii mai noi se ocupă doar de prieteni. Nu mai am nicio speranță să fiu băgat de cineva în seamă… Tu ai fost un răsfățat al criticii și nu-mi înțelegi revolta… Ai expus tablouri în mai toate muzeele de artă din țară, ba ai evadat uneori și peste graniță, împotriva restricțiilor…” (pag. 54)
Inserțiile teoretice ale eroilor sunt de substanță în drumul lor spre necesara limpezire estetică. Componenta livrescă aglutinează cumpătat cu experiența originară, rezultând un ”balet” intelectual suplu și atractiv. Există o dinamică aparte a textului, în care fiecare frază începe bine și se finalizează la fel. Iar între cap și coadă, acționează acele vocabule-motorii care ”îmbrâncesc” unitatea sintactică înainte, rostogolind-o în toate sonoritățile ei.
Deși referirile la feminitate, seducție și erotism sunt multiple, ele nu exced zona decenței. Nu avem acea vulgaritate, chiar trivialitate și eros dezmățat întâlnit atât de frecvent în cărțile unor confrați mai tineri. Și care au impresia că o proză valoroasă nu poate dăinui fără scene de împerechieri la „podea” sau de alte exhibiții și ciudățenii ținând mai degrabă de latura întunecată, patologică, a ființei. Nimic din toate aceste devieri și dezechilibre comportamentale menite a șoca lectorul cu orice preț și de a-i induce falsa idee că anormalul, morbidul și scabrosul constituie categorii estetice de prim rang. Un excelent simț al proporțiilor ghidează mâna romancierului, care presară ingredientele redactării la locul și la timpul potrivit. Și o face cu acea iscusință (și bună-cuviință) a creatorului înzestrat, care știe că lucrurile cu adevărat importante vin din adânc, din profunzime , nu de la suprafață, unde diferența dintre aparență și esență e atât de șubredă.
Fiecare (re)întâlnire a celor doi protagoniști – Horațiu și Orlando – constituie pretextul, pentru autor, de a-și etala preferința stilistică ilustrată prin tehnica rememorării. De altfel, întregul roman este o reamintire, o recreere a trecutului ce se reconfigurează sub ochii noștri. Secvențial, el împarte epocile, alcătuind un liant temporal ca linie de demarcație și inoculând senzație unei ficțiuni când consumate, când actualizate sau în devenire.
O faună pestriță de indivizi – de la artiști la politicieni, delatori, activiști, femei cu statut incert ș.a.m.d., populează generos filele tomului. Se invocă și numele unor literați de marcă, cu inevitabilele picanterii și colportări pe seama lor. Nu lipsesc nici exemplarele protipendadei – corifeii zilei, aserviții puterii, profitorii și detractorii de toate genurile și calibrele. Chiar și metresa plasticianului Orlando e o
Impostoare, întrucât ” (…) dacă a pus pensula cu culoare de câteva ori pe pânzele alea!… N-am fost împreună cu ei acolo, n-ai văzut că fetișcana asta, studenta lui, nu știa ține pensula în mână încât i-o purta Orlando precum învățătorul mâna unui copil de clasa întâi care învață să scrie…” (pag.118)
Pictând cu predilecție nuduri, Orlando traversează și perioade neprielnice, fiind acuzat, de politicieni, de ”imoralitate”: ”Acolo sus s-a constituit o pleiadă de revoltați: Cum adică, tovarășilor, omul ăsta să ne seducă femeile sub pretextul că face artă?…” Desigur, nu e vina artistului că nevestele demnitarilor (24 la număr) asaltează atelierul pictorului, unde, cu nedisimulat aplomb, pozează despuiate în fața șevaletului. Asistăm aici la momente de un comic evident generat de falia dintre moralitatea clamată oficial, pe de o parte, și repeziciunea cu care consoartele se dezbrăcau, pe de altă parte. E un comic de situații ce are și alte conotații, întrucât, prin extrapolare, vizează întreaga suprastructură găunoasă, ipocrită și mistificatoare.
Prezenta carte nu ne prilejuiește doar întâlnirea cu Orlando, ci și cu… Cornel Nistea! Sau invers. Oricum am privi lucrurile, un fapt e cert: autorul croiește o sinteză interesantă între real și imaginar, proiectându-le în planul fecund al conștiinței ziditoare. Plasând în avanscenă personajul Orlando, romancierul se explică, în fond, pe sine, reflectându-se ca într-un cristal cu irizare fină. Ceea ce nu (poate) spune naratorul la persoana I-a, afirmă nonșalant celălalt, adică Orlando – o copie a scriitorului. Opiniile converg așadar, de unde transpare ideea esențială: arta ca simbol absolut al înzestrării particulare sublimate și ca perpetuare în Necuprins.
Trimis în Cehoslovacia, într-un ”parteneriat științific”, Horațiu nimerește în siajul ”Primăverii de la Praga”. La revenirea în țară, după un stagiu de câteva luni și o frumoasă (și intempestivă) poveste de dragoste, Horațiu asistă ca martor la evenimentele având ca fundal realitățile cotidiene din România comunistă. Nu e un opozant frontal, de „stradă”, al regimului, însă cochetează cu ideea dizidenței, fiind mai degrabă un ”rezistent” decis să-și exprime indignarea și protestul în paginile unei cărți. Scop în care culege impresii și informații menite a da contur cât mai temeinic (și veridic) volumului ce se vrea un rechizitoriu amplu și dur al ”societății socialiste multilateral dezvoltate”. Citirea câtorva fragmente din romanul Destine , la ”Europa liberă”, are drept consecință retragerea tuturor titlurilor din librării și biblioteci. Iar în finalul tomului, la reîntâlnirea cu Orlando, naratorul conchide: ” Ne descoperim, cred, victime amândoi ale sistemului. Problema nu era o noutate, dar acuma ea se acutizase. Constatam că, dincolo de creație, victimizarea era cel mai puternic liant care ne unea. În discuția cu el uitasem că mai era ceva care ne despărțea, un ceva pe care nu-l puteam defini decât extrem de vag, chiar dacă în atâtea rânduri mi se părea că trăiesc certitudini”. (pag. 311)
Cu interdicția de-a mai picta nuduri – ca expresie a artei ”decadente” – Orlando împărtășește aceeași soartă a aneantizării prin excludere. Iar Horațiu pătimește și mai rău. Intrat în vizorul Securității, i se confiscă toate manuscrisele și notele de jurnal, apoi e declarat ”iresponsabil” și internat cu forța la ospiciu. După o perioadă petrecută la închisoarea-spital ( unde se croiau experiențe medicale pe pacienții mai recalcitranți), iese de acolo și, la presiuni externe, e expulzat în Franța, la Paris, unde rămâne 15 ani. Pe urmă, revine în țară, fiindcă ” – Întâmplarea face să fiu român, Orlando, simțeam că locul meu e aici, nu departe de locurile în care am copilărit”. (pag.311)
Cornel Nistea este un psiholog fin, avizat, sondând abil subteranele sufletești ale semenilor și, mai departe, departajându-i după criterii în care etica joacă un rol însemnat. Aparent cinic, de-o franchețe uneori surprinzătoare, protagonistul-narator trăiește la tensiunea maximă a emoției creatoare. Roman al condiției artistului în cadru potrivnic, ”ÎNTÂLNIRILE MELE CU ORLANDO” mixează imaginarul prolific cu concretețea palpabilă, obiectivă, rezultând deseori un halo` în care demarcația dintre plăsmuire și efectiv dispare. O mână energică, un ochi pătrunzător și o perspectivă estetică elevată fac din această lucrare o remarcabilă întrupare editorială a vremurilor noastre.
————————————————————————————-
x) Cornel Nistea – Întâlnirile mele cu Orlando –
Editura Unirea, Alba Iulia, 2012