Există diferite metode pentru a atesta calitatea unui soi de vin. Una dintre cele mai uzitate procedee rezidă în prezența pe etichetă a unor marcaje constând din abrevieri gen C.M.D. (Cules la Maturitate Deplină). Sau C.M.T. (Cules la Maturitate Târzie). Deseori apare și inscripția D.O.C. (Domeniu de Origine Controlată). Când vizualizezi acești indicatori, poți fi sigur că ai în față un produs cu însușiri organoleptice superioare, pe care să-l cumperi și să-l folosești cu încredere.
Extrapolând exemplul în plan literar, am avut o senzație analogă cu cea conferită de destuparea unei sticle cu vin autentic. Tocmai de aceea – recurgând la termenul din viticultură și parafrazând – sunt convins că romanul „VULPILE DESTINULUI” a fost Scris la Maturitate Deplină (S.M.D.). Zămislit de Olimpia Sârb și ivit la Editura Solness, Timișoara, 2018, el ilustrează o saga (poveste) de familie centrată pe o virtute cardinală a speciei umane: iubirea. Dragostea cu tot ce înseamnă ea – de la culmile extazului și până-n mlaștina agoniei. Iubirea ca o binefacere, dar și ca blestem, vindecare și suferință, înălțare și cădere, arsură și ghețuș.
Lucrare cu evidente inserții autobiografice, „VULPILE DESTINULUI” condensează o traiectorie de viață derulată sub amprenta permanentului flux și reflux al afectivității ultragiate. Iulia Sereda, eroina cărții, este alter-ego-ul autoarei. Ea domină autoritar arhitectura textului, ca un reper inconfundabil. Pe tot parcursul volumului, Iulia invocă amorul cu patos, cu disperare chiar. El reprezintă cheia, esența tuturor lucrurilor. De la el pornește totul – visul, realitatea, prezentul și perspectiva. Nimic nu se poate compara cu iubirea, ca scop și finalitate. Aidoma unui veritabil vărsător, eroina dăruiește mult și primește puțin. Eșecurile, însă, n-o dezarmează. Își acceptă soarta cu un tip de resemnare și de înțelepciune maturată gradual și care, finalmente, valorifică (relativ) convenabil lucrurile.
Pe întreg spațiul prozastic tronează în chip de leitmotiv substantivul neutru „suflet”. El apare constant și, prin repetare monomană, se accentuează însemnătatea lui în economia redactării. O reușită a autoarei ține de dozajul adecvat al narațiunii. Ea nu eșuează în văicăreli lacrimogene sau dantelării verbale siropoase. Scriitura e fermă, cu fraze scurte, penetrante, fără accesorii epatante ori mimetisme în vogă. Prozatoarea este ea însăși, cu zestrea ei conceptuală departajată între real și ficțiune, reverie și luciditate. Asistăm, de fapt, la un gen de confesiune lipsită de accente vindicative sau de exagerări intimiste. Tonul este moderat, în ciuda unor frustrări majore, a neîmplinirii în vad afectiv. Multiforme și recurente, tribulațiile sufletești ale eroinei expandează în contul unei iubiri ideale și absolute, dar insuficient returnată la dimensiunea scontată.
Ca femeie, Iulia e realmente covârșită de dragoste. Manifestă o sete de apropiere, înțelegere și afecțiune. Sensibilitatea ei exacerbată nu poate fi oblojită decât prin tandrețe și veghe. Prin dăruire maximă și necondiționată, ca într-un pact al reciprocității integre și definitive. Sens în care protagonista idealizează relațiile interumane, privindu-le (și cântărindu-le) cu un fel de naivitate tardivă, dar, totodată, și cu un pragmatism în coagulare.
Resemnare și nădejde – două coordonate ale cărții. O privire nostalgică, un surâs trist sugerând chibzuință și o cunoaștere superioară a fenomenelor. Pe scurt – o experiență de viață. Natura, extincția, existența, în general, sunt contemplate cu uimire și împăcare. Resentimentele – câte sunt – nu întunecă rațiunea, potențând atitudini de reproș gratuit ori de rezmeriță. Ele sunt măcinate în malaxorul inimii și redate pic cu pic, ca o curgere necurmată între bine și rău, aparență și esență.
„Mi-am făcut mereu griji pentru tine, iar tu nu ai ridicat un deget să mă liniștești” – spune Iulia la un moment dat. Angoase, incertitudini, viitor opac… Și iarăși ne întoarcem la acea nevoie imperioasă, organică, de ocrotire. De seninătate și pace. De coabitare în concordie și deferență clădite pe suportul onestității și al încrederi neîngrădite. (…) „Asta își dorise și Iulia, brațul protector al unui bărbat, îngăduitor cu slăbiciunile ei de femeie, statornic în fața nevoilor ei, acolo, lângă ea, atunci când se pierdea cu firea, acolo, lângă sufletul ei în momentele mărețe în care era învingătoare. Brațul lui peste umerii ei simboliza tot ce dorise mai mult în viață Iulia, cuplul. ” (…) (pag.58) Perechea înseamnă – în accepțiunea eroinei – arta medierii, a compromisului decent. A te oferi integral presupune a încasa o recompensă îndoită, a primi mai mult decât ai cotizat. Cu toții au și momente de dificultate, de restriște. Important e să asculți inima și să ții seama de „sfaturile” ei. Exact asta încearcă să facă și Iulia. Să concilieze atâtea contrarii și inadvertențe cu rol perturbator în consolidarea îngemănării morale și trupești. Căci cerințele pot fi diferite și legitime – ele ținând de personalitatea și originalitatea fiecăruia. Însă relația de cuplu – dincolo de securitatea firească – trebuie să fie mai întâi consensuală, nu „bifurcată”. Situație în care, inevitabil, apar contradicții și animozități ce conduc, treptat, la răcirea raporturilor și, în final, la ruptură.
Dacă „pentru suflet și zbor nu există hotare, nici măcar linii imaginare nu a putut nimeni să traseze peste ele. Sufletul și mintea omului sunt cele mai libere spații ale ființei. Să se bucure de darurile lor era un semn de înțelepciune, nu de slăbiciune. Așa simțea ea.” (pag. 227) Iată o mostră de expansiune jubilativă în contrapondere cu pilda retractilă ce succede îndeobște exuberanței vremelnice: „Pentru Iulia nu obiectele au fost religia ei, ci strălucirea și puterea sufletelor din jur. Se apropia de oameni ca o căprioară, amușinând domol și dacă aerul era curat, neprimejdios în preajma lor, lăsa de-o parte orice teamă. Dar, dacă cel mai mic semn de nesiguranță plutea în aer se retrăgea iute în desișurile sufletului.” (…) (pag.237)
Eroina jinduie după stabilitate. Vrea sprijin, apărare din partea partenerului. Doleanțe firești la o femeie, ca elemente indispensabile supraviețuirii cuviincioase în contexte diferite și nu rareori riscante. Tocmai acest instinct puternic al conservării susține (și) voința de-a merge mai departe, de-a nu abandona competiția vieții în care se înscrisese cu timiditate și speranță deopotrivă. Atitudinea Iuliei include însă și pusee de semeție când afirmă că „ … cerșetorii de iubire sunt la fel de puțini prețuiți ca cel (sic!) din urmă cerșetor de mărunțiș.” (…) Așadar, oferta ei afectivă nu este gratuită, neselectivă, ci presupune afinități, dacă nu complete, barem în măsură acceptabilă. Încât compatibilitatea, ca premisă a reușitei, devine decisivă în alegerea ei, unde nu doar larghețea inimii „legiferează”, ci și luciditatea derivând din sinapsele rațiunii calate și pe elementul utilitarist. Cu toate astea, însă, Iulia dezvoltă o dependență exagerată apropo de camarad/consort. O mentalitate aparte, de esență (aproape) maladivă. Ceea ce semnifică o postură precară, întrucât absența/retragerea celuilalt – fortuită sau nu – o poate arunca în „sevraj”, amplificându-i la paroxism suferința derivând din supradimensionarea atașamentului. Aici, în perimetrul acesta, depistăm cea mai acută vulnerabilitate a ei și din care, pare-se, nu poate evada, rămânând prizoniera unei ipostaze excesiv conformiste.
Regăsim în carte, de asemenea, remarcabile descrieri de natură. Inserții plastice, cromatică fină, rezonanțe ale mediului în sinele profund. Întâlnim și un recurs la istorie (Revoluția din decembrie `89) cu tensiunea ei paroxistică redată în stil alert, reportericesc.
Interesantă translatarea eroinei, din capitolul 10, în realitatea virtuală prin intermediul tehnicii electronice, anume calculatorul. Substituirea de persoană (Nora) pune la încercare prietenul, sondându-i adevăratele sentimente și, implicit, caracterul. Căci, afirmă autoarea, „Toate durerile, mai mici sau mai mari, pe care le adunăm cu sârguință undeva în noi, așteaptă să fie transfigurate prin mărturisire, ca să fim în stare să ne eliberăm de ele, să putem merge mai departe, în căutarea fericirii. Drumul spre fericire este, în fapt, un lung șir de experiențe purtând mantia îndoielii și a întristării, a eșecului și a refuzului. Toate au nevoie de mărturisire. Mărturisirea sufletului este o acceptare a lecțiilor pe care le primim de la viață, dar și voința de a nu renunța la speranță.” (pag.247) Un artificiu prozastic subtil și de impact, relevând perspicacitatea scriitoarei de a creiona secvențe cu rol propulsor în arhitectura textului. (Totuși, nițel forțată intercalarea capitolelor 5 și 15 în urzeala romanescă. Ele par mai degrabă schițe de sine-stătătoare adăugate intempestiv pentru a colora fundalul intrigii).
Celelalte personaje ale romanului (Sara, Elvira, Silviu, Harald, mătușa Matilda, Lidia, Dorin) sunt mânuite cu abilitate și precizie, completând sugestiv galeria portretistică a compoziției. Epicul e cursiv, nu trenează, ceea ce ușurează lectura prin turația reglată cu dibăcie. Boarea nostalgiei plutește în carte, ca un abur cehovian estompând contururile și anulând asperitățile. Volumul e străbătut de un lirism dospit îndelung și revărsat apoi din preaplinul inimii copleșite de emoții pasagere și de șocuri recurente. Ca valoare general umană, zbaterea protagonistei reflectă situația multor femei cărora destinul le-a acordat, poate, suficient reazem material, dar nu și comoara la care, desigur, au visat din răsputeri: iubirea. Atașamentul, dragostea infinită a celui de lângă tine, care poate întruchipa, fie și parțial, iluzia perenității. A salvgardării în timp și spațiu, căci, dincolo de contopire, nu mai există nimic.
Temperament pasional și posesiv, Iulia „valsează” în siajul atenției ce i se cuvine, crede ea, indiscutabil. Revendică un dram de considerație în plus, o minimă consolare ca răsplată a învestiției sale afective, pe care nu ezită s-o probeze la temperatura înaltă a trăirilor cotidiene. Decelăm aici chiar un gen de exaltare, de expunere vibrantă a eului fragil, dar acaparat plenar de ideea izbăvirii prin comuniune deplină în acest infinit ruliu și tangaj al vieții. Asimilând destinul cu șiretenia și mușcătura unei vulpi – vezi titlul cărții – autoarea, cu această alăturare simbolică, amplifică rolul hazardului ca factor decisiv în evoluția noastră. Dar, prin analogie, relevă și meandrele/tarele psihologice ale personajelor – recte ipocrizia, duplicitatea, inconstanța ș.a. Oricât te-ai strădui, orice ai planifica, ce ți-e scris se va întâmpla. Degeaba te opui, în zadar protestezi, căci ursita nu te iartă. În pofida tuturor tribulațiilor sentimentale, cartea se încheie, totuși, cu un happy-end. La urma urmei, e zbuciumul „torențial”, înflăcărarea amoroasă, explozia emoțională a unei femei care n-a pretins decât un crâmpei de fericire. E mult, e puțin?
Cu „VULPILE DESTINULUI”, volum semiepistolar, cu ușoare adieri moderniste, Olimpia Sârb a trecut onorabil proba de foc a romanului, după ce s-a exersat în poezie, literatură pentru copii și proză scurtă. Pe ton molcomit, cu indelebilă tentă elegiacă, scriitoarea conchide că „lecțiile pe care le-a primit (de la viață – n.a.) au fost uneori aspre, alteori au trecut aproape neobservate, asta însemnând că a trebuit să le repete de câteva ori, dar privea în urmă cu iubire și recunoștință. A învățat, din toate, valoarea lucrurilor și a oamenilor, a învățat că fiecare, lucru sau ființă, își are locul lui bine conturat în univers.”