Răbdare, ordine, rigoare, o logică vie, putere maximă de analiză și sinteză,o bună tehnică de ierarhizare și sistematizare a materialului – iată ingredientele de bază ale celei mai recente apariții editoriale purtând semnătura criticului, istoricului literar, sociologului și profesorului universitar Adrian Dinu Rachieru. Toate aceste însușiri i-au permis ca, de-a lungul anilor, să redacteze 30 de volume! Treizeci de cărți reprezentând un raft întreg de bibliotecă! Și vorbim despre opuri pritocite, consistente, presupunând un travaliu intelectual intens și un bagaj enorm de cunoștințe.
Denumită ”GENERAȚIA ORFELINĂ”, noua sa creație s-a întrupat la finele lui 2014, în cadrul colecției Istorie, teorie și critică literară a Editurii bucureștene Ideea europeană. Subintitulată Mitografii lirice, ea reflectă sugestiv potențialul ziditor al unui învățat silențios și (relativ) retras, neiubitor de festivisme și mediatizări excesive, dar robit ireversibil pasiunii ardente întru cunoaștere și frumos.
În preambulul cărții, scriitorul ne atenționează că și lucrarea de față intră în seria celor pregătitoare prefațând O istorie politică a literaturii române postbelice. El afirmă că rămâne consecvent cu programul anunțat încă de la debut (”Orizontul lecturii”, 1983), înțelegând că, sociologic judecând, nu putem examina obiectiv fenomenul literar retezându-i ombilicul istoric.
De ce acest titlu, de ”GENERAȚIA ORFELINĂ”? Fiindcă el invocă – ne explică autorul – o pleiadă creatoare forjată în circumstanțe formative ostile. Ea a fost fasonată de varii opreliști (lecturi ”subversive”, mentori prohibiți, biblioteci purificate etc.). Dar, concomitent, este și o generație cu rol de trecere, de pasaj. Metaforic spunând, generația în cauză nu prea a avut ”mamă” și ”tată”. Sau, dacă acceptăm că, totuși, a avut ”părinți”, ei au fost, cu siguranță, denaturați.
”GENERAȚIA ORFELINĂ” este o scriere prin care Adrian Dinu Rachieru rebranșează circuitului cultural un răstimp frământat. Zbuciumat și ilustrat de personalități distincte aflate într-o necurmată efervescență creativă pe muchea dintre trecutul dogmatic, excesiv ideologizat, și viitorul întrevăzut ca emancipare din lațul servituților social-politice. Autorul purcede la o inventariere a unor creatori aparținând perioadei anilor 1960 – așa-numitul interval șaizecist. Perioadă ce începe cu Nicolae Labiș, cel
care a inaugurat o nouă epocă de lirism. Conform propriei mărturisiri, scriitorul cultivă o percepție sociologică interesată, cu precădere, de fluctuația recepției critice, în relația ombilicală text/context. Sens în care totul are o cauză și un efect, fenomenele neapărând din neant, spontan, ci fiind supuse diverselor condiționalități. Astfel, ne defilează în fața ochilor o seamă de portrete ale unor poeți pe nedrept trecuți în penumbră, ignorați, contestați, marginalizați etc.
Densă, colcăind de idei, cartea are, inevitabil, o latură polemică pronunțată. Însă, dincolo de plurivocitatea opiniilor, persistă credința că, în fond, fiecare autor are dreptul la existență, întrucât viața literară nu începe și nu se sfârșește doar cu unii sau alții. De remarcat, în acest sens, echilibrul și eleganța demersurilor critice pliate în primul rând pe suport axiologic.
În unele ”mitografii lirice”, A.D. Rachieru se apropie mai mult de critica jurnalistică, în altele – de cea universitară. Varietatea lexicală, plasticitatea stilistică și opulența informației îl feresc însă de rigiditatea academică, de o anume scorțoșenie a ei. El îmbină savant elementul melodic (formal) cu cel canonic (de conținut), rezultând finalmente o producție unitară și atractivă. În el, triada critic literar, istoric literar și prozator aglutinează benefic, reanimând și reproiectând în scena culturală nume căzute, mai mult ori mai puțin, în uitare. Motiv pentru care restituția de față umple un gol și deschide o altă perspectivă. Și pe care, în esență, autorul o dorește epurată de patimi și criterii extraliterare, prevalând doar componenta estetică și forța/umanismul mesajului. Tocmai de aceea unul dintre principalele merite ale volumului constă în faptul că Adrian Dinu Rachieru nu privește răstimpul șaizecist cu dispreț sau cu superioritate gratuită. N-are antipatii, resentimente vădite. Dimpotrivă! El acordă semnificație tuturor creatorilor, fiind convins că fiecare a avut ceva de spus. Ceva de etalat, de oferit. După puterea și iscusința personală. Criticul îi relevă așa cum au fost, fără idealizări, în ”ambalajul” lor propriu, cu minusurile și plusurile lor, cu înălțările și scăderile lor. Nu-i perie, dar nici nu-i desființează. Senin, păstrează o judecată cumpănită, încercând să deslușească și alte motivații și resorturi ale protagoniștilor epocii, diferite de cele consacrate oficial și purtând (aproape) invariabil parafa recepției negative scoase din context. Conjunctura ”stearpă”, presiunea virulentă a ideologicului, impunerea unor paradigme străine de civilizația și specificitatea națională, organică, au ”strâmbat” pornirea și viziunea multor literați, ghidându-i spre rătăciri vremelnice sau eșuări definitive în plasa himerei ca ”necropolă” a spiritului. Pricină pentru care tocmai criticul este chemat să restabilească adevărul și să pună ordine, atât cât se poate, într-un domeniu așa de fluid și de versatil precum cel al artei, în care orice luare de atitudine naște automat reacții imprevizibile și interpretări mai mult ori mai puțin tendențioase sau abuzive. Fără a ignora aceste realități, Adrian Dinu Rachieru ”sapă” temeinic în context și vede și cealaltă fațetă a lucrurilor – partea pozitivă a lor. Ceea ce înseamnă deschiderea, fisurarea dogmei, emanciparea, la urma urmei, înălțarea,zborul spre infinit, desprinderea din adezivul concreteții sufocant-terestre și infuzia oxigenului proaspăt, regenarator.
Prin exponenții săi cei mai valoroși, contingentul șaizecist și-a migălit un postament, o trambulină de pe care, ulterior, s-au lansat nume grele ale literaturii autohtone. Fie și numai din acest motiv, ”GENERAȚIA ORFELINĂ” – cu tot caracterul ei polemic accentuat – reprezintă un act reparator. Este o poziție la care autorul s-a raliat din start, conform principiului sine ira et studio (fără mânie și părtinire).
Corelația dintre Istorie – ca generatoare a evenimentelor – și individ, ca victimă a lor, este avută permanent în vedere, ca un raport de cauzalitate imposibil de eludat. De-altminteri, pe această conexiune se centrează arhitectura cărții – argumentația criticului fiind subsumată (aproape) în integralitate legității ei. ( Desigur, un contraargument s-ar referi inevitabil la aspectul convingerii intime a creatorului exaltând conștiința personală și plasând în prim-plan forța de a rezista presiunii de orice natură și compromisului. Cu alte cuvinte, opțiunea îți aparține, decizia fiind exclusiv a ta. În fond, nimeni nu te obligă să îmbrățișezi cauze străine de credința și structura ta. Asemenea atitudini au fost însă rare, fiind socotite mai degrabă ca ”excentricități” prin apariția și semnificația lor. Dacă vizăm îndeosebi chestiunea tăriei de caracter și a (o)poziției unora în fața ispitelor politico-administrative ale timpului, aici ar fi mai multe de spus. Oricum am privi însă problema, un lucru e cert : aflat sub vremuri, fie și cumplit de grele, omul nu-și poate înăbuși sensibilitatea, surplusul sufletesc, chiar cu prețul direcționării sale improprii sau eronate. Acuma, cât și cum s-a implicat în această ”direcționare”, ține de un mecanism psihologic al cărui blindaj e dificil de pătruns, întrucât depinde de tainele esențiale ale ființei).
Generația șaizecistă a fost, într-adevăr, una de ”orfani”. O generație a nimănui, dar regăsită într-o amplă și febrilă aspirație comună : aceea a lepădării lestului originar și a propulsării dincolo de Necuprins, acolo unde, probabil, a aflat dezlegările obsesiilor recurente. Cartea se adresează deopotrivă specialiștilor și publicului larg, care, astfel, au ocazia de-a cunoaște (și înțelege) mai detaliat acea perioadă atât de tensionată și de provocatoare, dar și atât de fecundă în plan artistic, a anilor ’60. Epoca spargerii tiparelor și a eliberării din corsetul dogmei ideologice și a canoanelor proletcultiste.
Se știe că frumusețea unei păduri nu este dată numai de copacii uriași, monumentali, ci și de arbuștii care umplu golurile și completează decorul. Tocmai de aceea, să extragi din mâzga existențială semnificativul, bobul de mărgăritar, pentru a-l valoriza contextualizând obiectiv, reprezintă un act de probitate, necesar și binevenit, al cărturarului Adrian Dinu Rachieru, care, cu acest volum, întregește în chip remarcabil portofoliul istoriei noastre literare.
___________________________________________________
x) Adrian Dinu Rachieru – Generația orfelină –
Editura Ideea Europeană, București, 2014