E o bucurie când, după ”tone” de versificări pline cu limfă , secreții și alte turbulențe hormonale, nimerești și un volum de poezii ”normale”. Adică fără acele stridențe și contorsionări ce țin mai curând de vătămarea corporală decât de expresia sensibilității consacrate a liricii dintotdeauna. A acelor poeme filtrate în primul rând prin fagurii emoției profunde, ziditoare, și mai puțin prin jocul intempestiv-aleatoriu al cerebralității tensionate artificial. Și care dă invariabil acele ”liricoidisme” cinice, trase de păr, în care sentimentul e substituit cu reacția viscerală prezentată ca exemplu de izbândă artistică și de racordare la mode și curente în vogă astăzi. În mare vogă, dar, în fond, atât de discutabile și de vremelnice. Ceea ce rămâne, însă, e trăitul veritabil, fiorul adânc și datul personal. Pe scurt – amprenta propriei individualități necontaminate de toxina imitației cu orice preț (și risc) sau cu setea afirmării în regim de ”urgență”. Căci, în marea lui durere (și înțelepciune), doar poetul neconvertibil poate grăi astfel: ”Aici,/nu mai știe/nimeni/să vorbească/cu nuferii,/să le mângâie/albul descânt…/Toți urlă/îmbelșugat/cu ochii/pe sticlă/pisată…/Aici,/au uitat toți/să mai adoarmă/în fânul/copilăriei/pe sfârcul/înserării…/Și,/mai ales,/să îmblânzească /cuvintele/ca pe niște răni,/oblojindu-le/zilnic…/A vorbi/cu nuferii/e ca și cum/ai mângâia/cuvintele/cu lacrimi…” (A vorbi cu nuferii)
Impregnat de omenesc, de natural, poemul acesta îl are ca autor pe Ion Căliman. Stihul face parte din volumul ”EUFORIA VÂLTORII”, care a apărut la Editura timișoreană Mirton, 2016.
Ceea ce captează atenția, încă de la primele strofe, e senzația de cumpănă. De așteptare în nădăjduire. De repliere în ”gol” provocată și susținută constant de intimitatea contrariată. O atmosferă cernită umple spațiul recepției, dar nu în nuanță strict demoralizatoare, ci în una păstrând, la minima ”cotație”, alternativa: ”De vreme/ce ard,/cuvântul mă creadă,/nu-n dangăt umil,/ci-n rugul/abrupt,/stau până-n gât/de strajă/în livadă/s-aud/cum iarba/plânge/dedesubt;/Cum strigă/sulița/țâșnită-n cer/pe cele patru/fețe,/sângerând/lumina… / De vreme/ce ard,/mă apropii/de ger,/cum bruma/dimineața/înlănțuie grădina…” (De vreme…)
Întrupată din multiple sinteze afective, lirica lui Ion Căliman resuscită temele esențiale ale existenței. Predomină, totuși, elementul temporal – prelingerea sa implacabilă și gravă mixată cu eternul jind al (pe)trecerii și al estompării. Al destrămării, la urma urmei, căci toate converg într-acolo, la răspântia dintre ”a fi” sau ”a fost” : ”Spre nimeni/trec,/spre nimeni/urcă ceasul,/cobor sfios/în pacea lui…/Dar el nu e,/ci numai o părere/că-n inimă/se adâncește-un/cui/,/că trage/cineva la vâsle/către țărm/că se adună/lanuri de corali/sub frunte/și pescărușii/cad/cu aripile/ninse/în liniștea grădinii/fără fructe…” (Părere)
Poetul pare împăcat cu ursita-i ”inferioară”, de simplu contemplator al spectacolului numit Viață. Infinitele ei ipostaze, meandre și ciudățenii, îi induc ba pusee de melancolie, ba tentative de răzvrătire în surdină sau momente de bilanț introspectiv cuprinse în aura resemnării extinse. Există și clipa abandonului, a disperării, când ”Pironit/întru ningere,/lacoma umbră/a vidului/sparge/ferestrele logice/ale târgului/de cuvinte…/Totu-i abstract,/fumul doar ține/loc de cerneală… (…)” (Treptele vidului)
Recurentă, deznădejdea alimentează constant bazinul meditației doldora de reprezentări în nimb crepuscular. Aici, sensibilitatea bardului atinge apogeul transfigurării – imaginea poetică fiind în deplină consonanță cu simțirea-i răscolită. Și totuși, de undeva, de ”sus”, el privește faptele și lucrurile cu o anume reconciliere, dezvoltând un gen de fatalism ”somnolent”, ce exclude atitudini radicale. Tocmai echilibrul afișat împiedică derapajul în versificația nihilist-resentimentară, care așază în prim-plan ego-ul supradimensionat și nu combustia afectivă prefigurând reușita. Ca tălmăcitor al propriilor vreri și neliniști, poetului nu-i rămâne decât să constate că ”Aici se petrece/timpul,/în pendula aceasta/bătrână,/aici voi adormi/și eu/târziul,/cu macii/sângelui/în mână… (…)” (Ochi în tânguire)
Descoperim în creația lui Ion Căliman, stilistic vorbind, suficiente influențe folclorice. Redarea lor cadențată, în ”cascadă”, potențează recepția – tabloul rezultat fiind astfel mai ușor de reperat și de înțeles : ” (…)
Treci nămolul/
către zbor,/
pasărea/
cântă-n ulcior,/
parcă-i apă,/
parcă-i stea,/
parcă-i strop/
din nimenea… (…)” (Mesaj)
Nici cultul strămoșilor nu-i este indiferent, sens în care poemul ”Curajul de-a rămâne munte” e emblematic: ”Dintr-un târziu/de munte/în care ne-a fost/prispa/coboară-n strai/de cetini,/c-un neam/de oseminte,/Burebista… (…)” Dar cel mai mult îl ispitește substantivul ”cuvânt”. Un termen ce apare (aproape) obsesiv în perimetrul volumului, ilustrând – dacă mai era nevoie – însemnătatea lui în arhitectura cărții. Ion Căliman e atras irezistibil de vocabulă, chiar fascinat de proprietățile și omnipotența acesteia. Ca element ziditor, cuvântul înglobează calități particulare, magice, la umbra căruia se leagă și se dezleagă ” a lumilor taine”. Nimic nu mișcă în afara lui – de unde și strădania de a-l ”captura” și de a-l ”domestici” pe cel mai interesant și mai sugestiv, ca garanție a maximei expresivități artistice. Altfel spus – vocabula crucială, parola de esențe, tonul primordial… Și toate astea în registrul unei (relative) simplicități, căci adevărurile mari nu transpar neapărat din ziceri docte, ultrarafinate, ci și din oralitatea și naturalețea populară.
Cu ”EUFORIA VÂLTORII”, Ion Căliman ne oferă un buchet de poeme zămislite nu doar cu rigoarea minții, dar, mai ales, cu larghețea inimii. Prins în urzeala cuvintelor, el le alege pe cele mai potrivite, alcătuind ”meniul” preferat al hranei sale spirituale. Un ”meniu” din care nu putea lipsi ingredientul principal: natura umană nepervertită. Adică, omenescul, firescul atitudinii și al expunerii. De aici și interogația cu accent dramatic: ”Ce aș putea/face eu,/acum,/legat așa,/de mâini/și/de picioare,/cu botnița asta/pe gură,/când/înaintea privirilor/se deschid/hăurile nelocuite/ale cuvintelor?!… (…)” (Strigăt zadarnic)
Tocmai din abisurile nepopulate ale vocabulelor, poetul absoarbe esența stihurilor sale care mustesc de sevă și semnificații. Sentimental ori lucid, contemplativ sau chiar ludic, dar niciodată cinic, Ion Căliman ”umblă” necurmat la rădăcina cuvintelor, înșirându-le apoi pe mosorul primitor și fascinant al lirismului de bun-augur.
_________________________________________________________
x) Ion Căliman – Euforia vâltorii –
Editura Mirton, Timișoara, 2016