Dacă unii barzi trec de la poezie le epic, avem destui prozatori ce refac traseul în sens invers. Adică, își încearcă forțele și în registrul liric. Este o evoluție, într-un fel, așteptată, întrucât nu există granițe fixe între cele două genuri și fiecare artist își poate etala potența creatoare în game diferite. Printre ei se numără și Dumitru Oprișor, căruia, anul acesta, la Editura Brumar, i-a apărut un volum de stihuri intitulat ”VINERI E ZIUA NOASTRĂ DE PLÂNS”.
Conținând 56 de poeme, cartea este o reflecție intensă asupra unui element crucial : relația cuplului domestic aflată în custodia timpului. A (pe)trecerii temporale cu rol dezintegrator, dar îmblânzit oarecum de adjuvantul oniric și tăria imaginației transpusă în amintiri : ”În fereastra mea a rămas/amprenta degetului tău arătător./Când ploile,vântul, diminețile toate/îți vor străbate ultimul vis,/întoarce-te./Timpul de pe urmă nu-l rătăci/pe retina ochiului meu stâng”. (Timpul de pe urmă).
Autorul e un afectiv congenital situat la nivelul superior al sentimentului distilat în retorta sensibilității debordante : ”Îți scriu, prietene, târziu – /nimic despre tristeți să nu-nțelegi,/e-adevărat că-n timpul care a trecut/m-au traversat destule furtuni viclene, reci./Etern nelămurit de graba zilei care vine,/pe toți bărbații burgului îi înțeleg/de ce adastă până la uitare/prin crâșne și bodegi./Fac schimb de vise și întâmplări/de care-n viață parte n-au avut,/în zori pe sub fereastra mea/cu gândul îi petrec/mahmuri de netrăitele povești./Prietene, din toate astea nimic despre tristeți să nu-nțelegi”. (Mahmuri de netrăitele povești).
În expunerea percepțiilor singulare, intime, tonul general deschide larg supapele preaplinului sufletesc și ale înțelepciunii reunite într-o simbioză remarcabilă a exprimării neretușate. Rostirea poetului e vie, directă, necontaminată de prețiozități la modă ori de false reprezentări. Strofele vin din interior și merg la inimă, cuprinzând adevăruri rodite din fermentul existenței, din pătrunderea amănunțită a ei. Aici transpare experiența originară a autorului, bogăția și vastitatea ei macerată în alveolele cunoașterii concentrate, de sinteză : ”Las testamentar iluziile/întâiului bărbat din neamul meu/ce se va naște în secolul viitor/într-un octombrie croit din toate culorile./De peste depărtări îl însoțesc/cu umbra mea”. (De peste zări).
Un halo’ de tristeți mocnite și de regrete infuzate învăluie compozițiile, amplificând tiparul melancoliei omniprezente. Dumitru Oprișor are și viziunea romantică a timpului primordial reflectată de o imeginație aparte, reflexivă și interesantă, susținută de aplecarea funciară spre trăitul zilnic, nemijlocit. Cu alte cuvinte, de contactul fățiș cu ”protuberanțele” și meandrele dăinuirii atât de zbuciumate și de imprevizibile : ”Când plec să nu suspini/și nici în gânduri să nu-mi faci loc/astfel singurătatea-n suflet/ți se va-nnoda de tot./”De voi pleca/să-mi pui în traistă o felie de pâine”/e ritualul bărbaților din neamul meu/când se despart de femeile care le-au urzit/iubirea, dorul, visul și neliniștile”. (Presimțire).
Ceva nespus plutește în atmosferă, iar acel ”ceva” conferă nostalgiei un atribut esențial în simbolistica lucrării. Depistăm la autor și un anume patos al formulării, o fervoare a enunțului fecund. Dar, el este relativ discret și bine ajustat, înlesnind receptarea la semnificația sa autentică. Or, asta înseamnă, în primul rând, trăirea/ilustrarea emotivă, identificarea cu intenția și sugestivitatea creatorului. Pe scurt – percepția ei cât mai aproape de realitate.
Ceea ce îl relevă pe Dumitru Oprișor cu deosebire, sunt două elemente : încărcătura de viață sublimată în retorica versificației și adaptarea reflecției poetice la rostul de pasaj între fantezie și obiectivare. De aici rezultă acea raliere ce potențează prestația lirică, atribuindu-i durabilitate și suport valoric.
Deși nu e un contemplativ pursânge, autorul pică uneori în plasa reveriei, amintindu-și că ”Fusese stăpân de timp,/dorințe, îndoieli, vise și iluzii,/într-o zi chiar pusese rămășag/promițând unui prieten că el/nu va trece de două ori pe același drum/de teamă să nu-i obosească umbra./ Porția de rătăcire se justifica,/neamul meu bărbătesc a trăit-o în trei generații,/sunt unicul moștenitor cu drepturi depline,/pot să mă prezint oriunde, oricând, oricui/stră-stră-strănepotului celui care/singur într-o zi de vineri/a înființat nimicul”. (Moștenitorul nimicului).
Un amalgam de stări eterogene stau la temelia acestui volum, în care ecuația bărbat-femeie- timp prezervă tot spațiul conștiinței. La care adăugăm și ”ocheada” dintre vis și real, fiindcă, spune poetul, ”Eu sunt trecătorul niciodată văzut,/viața mea nu are nici-o poveste/visele îmi sunt întâmplări adevărate,/când aveți nevoie de un vinovat,/căutați-mă”. (Disimulare).
Cartea se încheie cu un emoționant poem în proză – Frontul învinșilor – dedicat ostașilor armatei române din ultima conflagrație mondială. Ofițerul și câțiva soldați, ce supraviețuiseră luptelor de la Oarba de Mureș, revăd, peste ani, locul crâncenelor bătălii. Niciunul dintre ei nu mai e valid, căci au pierdut brațe, picioare, sau au suferit alte mutilări. Reîntâlnirea le dă ocazia de-a rememora secvențele
tragice prin care au trecut, iar concluzia cade ca o ghilotină : ” (…) În ce mă privește eu am luat războiul fraților/ca și pe cea mai de necuprins nenorocire a lumii/am fost trimisul neștiut al celor care nu cred/în astfel de porniri/până la urmă/lumești”.
În ”VINERI E ZIUA NOASTRĂ DE PLÂNS”, Dumitru Oprișor caută febril ”plenipotența” vocabulei – acea însușire unică, particulară, a cuvântului de a reda integral (sau cât mai plastic) torentul simțămintelor copleșind ființa. Legat fundamental și ireversibil de ofranda cea mai prețioasă a universului – viața – poetul o respectă ca atare. Motiv pentru care, ciclic, îi și închină câte o lucrare rodită din surplus afectiv și uimiri perene.
____________________________________________
x) Dumitru Oprișor – Vineri e ziua noastră de plâns –
Editura Brumar, Timișoara, 2013