-eseu-
Cât de ciudată mai e și viața asta! Locuiești cu cineva pe același palier, ușă în ușă, de 20 – 30 de ani, fără să ajungi să-l cunoști câtuși de puțin. În afară de un ”Bună ziua” sec și protocolar, și acela expulzat în grabă, nimic altceva. Nimic care să apropie, să lege, să zidească o amiciție axată, dacă nu pe afinități majore, barem pe tiparul imboldului desemnând conturul minimului interes.
Și vine și ziua în care acel vecin dispare. Răpus de boală ori de bătrânețe, pleacă în necuprins, ducând cu el zestrea personală croită din învelișul concreteții pământene și fagurii reveriilor pasagere. Transmutarea se produce firesc, discret, precum i-a fost și existența: tăcută, retrasă, pendulând între obligațiile curente și refugiul în sinele adânc și protector.
Ei bine, abia după ce a răposat, ai aflat că respectivul – megieșul tău de amar de vreme – era o ființă deosebită. Un semen inteligent și delicat, cu preocupări elevate și aspirații înalte, dar prea timid și sihăstrit în cochilia sa. Prea speriat (și ultragiat) de tumultul unei lumi veșnic agitate și generatoare de situații și stări imprevizibile. Motiv pentru care abstragerea din cotidian, recluziunea, devenise soluția salvatoare – antidotul agresiunilor exterioare cumulate în spectrul opac al aneantizării.
Intrând în posesia noilor date, normal că te încearcă părerea de rău. Regretul că n-ai stabilit o legătură, un contact mai strâns cu un asemenea colocatar competitiv. Că n-ai intreprins nimic pentru a iniția un dialog care nu putea fi decât benefic amândurora, deschizând, poate, calea unei prietenii bazate pe valoare, onestitate și adevăr. De ce nu s-a întâmplat așa? Simplu: fiindcă n-a fost să fie. Momentul, clipa prielnică, n-au slujit în acest sens. Dezghețul nu s-a produs la timp, iar amânarea s-a insinuat ca stare de fapt naturală, spre paguba reciprocă.
Există un soroc al tuturor lucrurilor, o fază optimă cu rol decisiv în clădire, în construcție. Etapa astrală, când băierele sufletești se desfac, iar cuvântul împrumută forța magică a convingerii pozitive. De ai ratat prilejul, tot eșafodajul bunelor intenții se destramă ca flacăra lumânării retezată de vânt. Și iarăși te întrebi: de ce s-a întâmplat așa? Același răspuns: fiindcă n-a fost să fie.
Monotonă și tragică în sine, replica poate fi asimilată unei devize a resemnării și a disoluției prin doza de fatalism înglobată. Germenii inacțiunii sunt evidenți, lipsind acea licărire, acea scânteie aptă să aprindă ”injectoarele” comunicării. Căci de aici pornește totul. De la rostire.
Judecând logic, ce constatăm? Că majoritatea războaielor n-ar fi avut loc, dacă ar fi existat un dialog adecvat. Multe conflicte, prea multe, au izbucnit din te miri ce: o vorbă ”scuipată” la nervi, la beție, în intrigi de alcov sau dintr-un orgoliu exacerbat. Formulări nefericite, expresii deocheate ori simple păreri, dar, precum vedem, toate cu potențial detonator. Absența verbalizării a sporit mereu tensiunile latente, facilitând expandarea dihoniei până la nivelul ei maxim: explozia oarbă, neselectivă, cu tot alaiul ei de cruzime și nenorociri.
E greu de crezut (și de acceptat) că destinele atâtor oameni au atârnat de faptul că X nu s-a înțeles cu Z. Că unul l-a jignit în amorul propriu, iar celălalt – în soartă. Și cum asemenea afronturi nu puteau rămâne nepedepsite – pac!, la război. Motivele care au provocat unele conflagrații pustiitoare au fost ridicole, relevând un adevăr cutremurător: subiectivismul amplificat până la grotesc de otrava țâfnei, capriciului și a voluntarismului nesocotit. Altfel spus, omenirea a depins dintotdeauna (și depinde încă) de toanele și umorile unor indivizi aflați vremelnic la manete, dar care, în megalomania lor recurentă, se cred nemuritori. Și totuși… Aura împăcării putea avea efecte chiar și printre ei, dacă s-ar fi utilizat, la vreme, ”arma” convorbirilor. Desigur, asta n-ar fi redus integral riscul bătăliei, dar l-ar fi putut micșora sau chiar elimina ca modalitate de rezolvare a divergențelor. De ce nu s-a petrecut așa? Reiau același răspuns: fiindcă n-a fost să fie.
Ani de zile ai prejudecăți față de un congener, pentru ca apoi, printr-o revelație, să descoperi în el calități nebănuite. Și care, pe măsură ce le inventariezi, să te uimească prin anvergura și profunzimea lor. Iar atunci când decizi să faci pasul decisiv spre dânsul, vezi că e prea târziu. Că ocazia prielnică a trecut, iar alta nu mai vine. În schimb, apare și se instalează regretul. Căința că n-ai profitat de șansa avută, rămânând pradă unui imobilism sterp și bolnăvicios. Ca o searbădă consolare, măcar știi că atitudinea ta n-a purces din răutate sau fudulie lăbărțată, ci pur și simplu din ignorare și indiferență. Din acel sentiment conferind virtualului deranj imaginea aplatizării mândriei, a amputării eului proiectat ca piesă esențială în arhitectura ta psihologică. Și atunci preferi să te ”înșurubezi” și mai abitir în propria intimitate, dincolo de care nu mai există (și rezistă) nimic. Nimic, cu excepția unui dialog pe care însă nu l-ai amorsat la vreme, dar nici compatriotul tău n-a făcut-o. Vă strecurați silențioși unul pe lângă celălalt, fiecare cu preocupările voastre, cu planurile și himerele voastre, din care nu doriți să fiți extrași. Mergeți întins pe drumurile proprii, convinși că ați ales traseul potrivit, unde veți găsi dezlegările problemelor care vă frământă neslăbit.
”N-a fost să fie” – iată o expresie devenită marotă în răstimp. Ea servește, de la justificarea eșecului comunicațional, până la întronarea senzației de culpabilitate reciprocă. Fiindcă niciunul n-a croit gestul prim, declanșator, n-a dat semnalul adecvat, unda verde a înlesnirii mutuale. Nu s-a produs conectarea la sensibilitatea celuilalt, la ”prizele” conștiinței încărcate, probabil, cu energia negativă colectată copios din creuzetul existenței. Chiar și predestinarea a capotat în propria-i neputință, din moment ce nu mai aranjează lucrurile pe calapoadele consacrate, ci pe improvizații sterile, strict ”conjuncturale”. Și din care – aspect crucial – lipsește tocmai dialogul ca ingredient principal al coabitării în parametri optimi și atât de necesari.
În pofida tuturor acestor variabile, scopul ultim, fundamental, rămâne același. Așternerea unor punți de comunicare ocolind preconcepțiile, opreliștile de tot soiul, și proiectând în prim-plan partea viabilă, nealterată, a însușirilor individuale. Pentru asta, însă, trebuie depuse eforturi îndoite. Sforțări grele, întrucât angajează eul în toată magnitudinea sa, iar perspectiva cedării principiale poate avea consecințe personale dezastruoase. De aici și ezitările recurente, blocajele psihice, teama de-a întreprinde o acțiune taxată imediat ca slăbiciune, ca abdicare de la norme și reguli decretate ca sacrosancte.
Dincolo de toate aceste tribulații, persistă însă și un aspect interesant. Iar el ține de hazard, de pura întâmplare. Ceea ce n-a adus anul (sau anii), poate ”căra” ceasul. Clipa fastă, momentul oportun, când barierele și reținerile dispar ca prin farmec și, ceea ce părea imposibil, devine realitate. Iar surpriza va fi și mai mare constatând cât timp ai irosit stând într-o expectativă fără rost și finalitate, când ai fi putut înfăptui treburi remarcabile alegând calea colaborării. Firește că, acuma, ai mustrări de conștiință pentru vremea pierdută. Starea contemplativă, dezangajarea, nu ți-au folosit la nimic, ba chiar ți-au adâncit și mai avan deruta ”organică”. Încât, pe ultima turnantă, cauți să recuperezi, să mai salvezi ceva din ce ar fi putut fi, dacă nu baș un succes al vieții tale, măcar o izbândă de etapă pe harta destinului tău. Și atunci, impulsionat de jarul revelației, renunți la scutul fuduliei și la tot ce emană din cazanul uriaș al înfumurării sterpe. Abandonezi trufia, îngâmfarea prostească, tot arsenalul caracterului contaminat de sporii letali ai infatuării extreme. Te lepezi de vanitatea hipertrofiată și de iluzia unei superiorități, în fond, inexistente, dar împlântată solid în subconștient. Pe scurt, croiești suma pilotajelor pentru a scăpa de povara deprinderilor eronate, fiind dispus să comiți orice în numele proaspetei convertiri. Chiar să te sacrifici, dacă gestul tău descătușează, dându-ți senzația libertății absolute și a comuniunii cu inefabilul prolific.
În ciuda strădaniei necurmate, a zbaterii vizibile, dorința ta nu se va îndeplini niciodată. Va rămâne doar o năzuință, o vrere fierbinte, poate, însă imposibil de îndeplinit. De ce? Același răspuns dintotdeauna: Fiindcă n-a fost să fie. În rest, e tăcere. Sau nu?!