-pamflet-
Observăm că, acuma, la apus de mandat, mai toți sar la jugulara dlui Klaus Iohannis. Acuzele sunt nenumărate, mergând de la cele mărunte, benigne, la învinuiri de substanță incluzând atitudini apreciate ca blamabile vizând rolul domniei sale în configurarea statală. De unde și torentul admonestărilor, vârtejul reproșurilor și sarabanda mustrărilor apropo de prestația sa din postura de șef al Statului. I se impută, mai cu seamă, trei defecte capitale: indolența, atracția spre lux și opulență, lipsa empatiei brodată pe impulsuri arogante de tip aristocratic. Apoi: rigiditatea de robot, absența darului oratoriei și a spontaneității în dialogul interpersonal, convingerea monomană că i se cuvine totul, inexistența unei viziuni politice durabile și coerente. Pe scurt – o nepricepere totală în actul guvernării, dar o ispită extremă vizând confortul propriu și afișarea lui ostentativă. Lăcomia și capriciile recurente – alte cusururi etalate constant de-a lungul celor două mandate. Însușiri cu care dl Klaus Werner Iohannis va lăsa amintiri de neșters în memoria colectivă a norodului, fiind reperul strașnic al insului văduvit de calități intrinseci funcției, dar atins iremediabil de aripa norocului chior.
Și totuși, virulența incriminărilor mă pune pe gânduri. Oare chiar așa stau lucrurile? Asaltul demolator asupra cârmaciului e justificat? Demantelarea lui concertată are vreo noimă, vreun suport real? Cugetând mai adânc, realizez că președintele României nu e baș atât de vinovat pe cât pare. Ba, de multe ori, e beștelit gratuit, ca un semen oarecare ce s-a lăsat dus de val și a nimerit, finalmente, în capcana criticismului letal.
Dacă e să pomenim despre culpabilitate și implicare, nu dl Iohannis trebuie judecat mai întâi, ci aceia ce l-au cărat la Putere. Cei ce i-au netezit calea spre demnitatea cea mai înaltă a țării și unde – sincer vorbind – dl Werner n-avea ce căuta, fiind novice în politică și deficitar în contactele sociale. Adică taman bun de manipulat și de îmbrobodit. Altfel spus – o simplă marionetă. Adevărații păpușari au fost infatigabilii liberali Crin Antonescu, Ludovic Orban și alții ciraci care s-au opintit din răsputeri să ni-l livreze pe dl Klaus în toată magnitudinea sa.
Prin noianul epitetelor negative aribuite descopăr, nu fără uimire, o calitate definitorie pentru psihologia actualului (încă) locatar al Cotroceniului. Și anume –abilitatea. Fiindcă omul e, realmente, mai dibaci decât bănuiam, sens în care și-a gestionat exemplar împuternicirile constituționale. În accederea la rangul suprem în Stat, a plecat de la următorul postulat: „Așadar, mă vreți conducător. Bine, românașilor. Îmi asum sarcina asta, fiindcă sunteți incapabili să vă ghidați singuri. Dar, să știți, vă dirijez în stilul meu. E drept că n-am habar de politică, însă funcția îmi acordă prerogative majore, iar eu le voi aplica. În sfârșit, voi putea călători după pofta inimii, în lumea largă, unde să mă delectez cu toate splendorile ei. Ah, ce baftă pe capul meu! Să mă aleagă românașii tocmai pe mine! Cam naivi și avântați, însă, per ansamblu, băieți buni. Mă și mir de propunerea lor, întrucât au și ei destui exponenți viabili și devotați. Hm… Dacă e așa – fie! Mă sacrific în numele țării, chit că va trebui să mă scol cu un minut mai devreme și să renunț la reveria matinală”.
Ei, mai credeți că dl Klaus nu e mintos? Că nu și-a calculat temeinic pașii? Că nu-și cunoaște la milimetru interesul particular? În definitiv, ce? A dat el buzna peste alegători? I-a bruscat cumva, a tras de ei? Nici pomeneală! El a fost cel remarcat de vajnicii liberali și impus intempestiv atenției cetățenilor. Care cetățeni, vrăjiți de alura sa distinctă, ce și-au zis: „Gata, frate! Pe ăsta trântim ștampila! E arătos și, pe deasupra, e și neamț! Să vezi ce disciplină bagă în popor, clasa-ntâi! Uff, ține-l Doamne, că tare ni-i drag!”
Fiind mereu împins de la spate, Werner a ajuns președintele României și a beneficiat la maximum de facilitățile funcției. În loc să se bălăcească în dispute doctrinare sau de altă natură, a preferat retragerea în penumbră, de unde ieșea rar și doar în destinații exotice. Și, în fond, n-a procedat bine? De ce să se amestece în șerpăraia valahilor turbulenți și veșnic nemulțumiți? Ce să caute în troaca, în mocirla lor? Ce are el comun cu ei, exceptând câteva intervenții în favoarea protejaților săi liberali, ca recompensă/recunoștință pentru „tronul” oferit? Norodul l-a votat – salut!, de-acum să-l lase în pace, pentru a-și putea planifica în tihnă proximul voiaj planetar. Sau week-end-ul la schi. Ori raita la Sibiu. Sau incursiunea la Neptun. Într-un cuvânt – relaxare totală! Deplină!! „Că doar de asta m-ați ales”, pare să cugete personajul, „ca să mă odihnesc. Să mă destind complet, până la ultima moleculă, înainte de-a vizita cealaltă emisferă a globului”.
Iată un comportament ilustrând coeficientul înalt de judecată ziditoare și un apetit formidabil întru procesarea intensivă a senzațiilor avute în salonul luxos al turbojetului închiriat special, pe sume uriașe, pentru domnia sa. Căci nu degeaba l-au preferat românii, iar dacă a primit atâtea voturi din partea lor, înseamnă că e un bărbat de factură aparte și merită la superlativ orice grad de confort, indiferent de nivelul cheltuielilor.
Acuma, mărturisesc, și eu aș proceda la fel ca dl Iohannis, presupunând că aș fi avut șansa nesperată de-a ajunge în fruntea unei țări. M-aș ține departe de ciorovăielile/încăierările politicienilor, de frământările sociale, de problemele economice, educație, sănătate, pensii etc. Chestiunile enumerate nu mă interesează. Ce m-ar preocupa cu adevărat se rezumă la un aspect esențial: sporirea cunoștiințelor geografice ca urmare a peregrinărilor pe întinsura Terrei. Iar cine crede că postura de călător pasionat nu e și obositoare, greșește impardonabil. E chiar epuizantă uneori, motiv pentru care perioada de recreere se impune cu prioritate, altminteri energia necesară viitoarei perindări ar fi insuficientă. Căci, dacă tot nu fac nimic, măcar să-mi regenerez forțele sleite de tolănirea în fotoliu și de privitul norilor prin hubloul avionului.
Una peste alta, campania furibundă, de denigrare și contestare a (încă) președintelui Iohannis, e exagerată și injustă. Pentru cât a trudit în favoarea României, acuma, la finele mandatului, nu merită un asemenea tratament. Cu atât mai mult, cu cât batjocura și minimalizarea contribuției sale la propășirea patriei vin cu precădere tocmai din partea celor ce l-au susținut și încurajat frenetic de-a lungul a zece ani de învestitură.
Trist sfârșit de mandat pentru un outsider ce n-a vrut altceva decât să voiajeze pe mapamond, dar s-a trezit la cârma unei țări! Nici el nu știe cum s-a produs minunea, însă a savurat o experiență unică și, cu certitudine, n-o va uita întreaga viață. Și nici noi, poporenii, n-o vom uita în veci, într-atât de rodnic s-a dovedit răstimpul dlui Iohannis, când relaxarea s-a insinuat ca obiectiv central și scop suprem al existenței, iar simțul responsabilității a debordat impetuos.
Mă mir că, de data asta, corifeii liberali n-au impus un alt protagonist ciudat, intern sau extern, întrucât le stă în tradiție să ne cadorisească cu asemenea creaturi bizare. Dar, cine știe, poate că pe viitor n-ar fi exclus să ne fericească iarăși cu un specimen straniu, de pe urma căruia să rămânem cu ochii și mai holbați, datorită altor metehne sau extravaganțe ale acestuia. Nimic nu e imposibil când setea de mărire propulsează în vârful piramidei semeni neînzestrați, dar seduși complet de magia Puterii și robi ai huzurului pe bani publici.
… Anii se vor scurge implacabil, apele își vor croi noi vaduri, deșertul va înverzi iar văile se vor lărgi, dar om mai țeapăn ca Werner nu vom mai întâlni! E unic prin faptă și gândire, semeț în purtare și scump la grai, cu dor nestins de cheag și de cinstire. Motive suficiente pentru a rămâne un reper inconfundabil în panteonul nației române – exemplu de vrednicie, patriotism și sacrificiu de sine în folosul obștesc. Care obște, urmându-și instinctul de conservare, nu degeaba l-a votat cu ambele mâini, văzând în el un autentic mesia adus să mântuiască neamul de la ruină și depravare. Ceea ce dl Klaus Iohannis a și reușit grație clarviziunii și a proverbialului său dinamism în ușurarea visteriei naționale și programarea deplasărilor în destinații obscure, dar absolut necesare dezvoltării accelerate a României. O performanță singulară axată pe abnegație, bun-simț și percepție novatoare în domeniul strategic al… relaxării! Al destinderii integrale, oriunde și oricând, ca antidot al stresului major provocat de odihna prelungită și somnul suplimentar. Bietul om! Câtă suferință pe capul său! Ce amărăciune! Doar perspectiva unei noi vacanțe îl poate urni din starea de letargie în care zace mai tot timpul. Numai ea îl revigorează, susținându-i tonusul vital afectat, pare-se, iremediabil de virusul trândăviei morbide.
Se spune că cel ce comunică fluent, logic și frumos, este un om complet. Și asta întrucât sărăcia de cuvinte denotă penurie de idei. Iar fără ele, ce faci? Cum umpli golul creat? Păi, procedezi ca dl Iohannis. Pleci peste hotare în vizită de lucru. Dar fără delegație economică, presă, interogații variate și incomode, și cărora, din lipsa spontaneității și a îngustimii recepției, nu le poți replica prompt și limpede. Așa că mai degrabă o ușchești doar în tandem cu nevasta, care ar pofti să admire și ea splendorile lumii. Aici nu ne lovim de un egoism strict individual, ci de (iarăși!) cerința imperioasă a… relaxării în comun! Fiindcă asta a înțeles dl Klaus. S-a cocoțat în fruntea Statului nu ca să cârmuiască eficient și responsabil, ci pentru a se… reconforta cât mai des în locații paradiziace!
Odată cu încheierea prezenței sale la Cotroceni, dl Werner va trebui, totuși, să răspundă la niscaiva întrebări. Dar nu la cele puse de gazetari, ci la chestionările… anchetatorilor. Ca și predecesorul său Băsescu Petrov, și el suferă de aceeași meteahnă S.C.M. (Sindromul caselor multiple). Nădăjduim că, de data asta, își va descleșta mandibulele și, din monosilabic cum e, va deveni mai guraliv. Adică, va istorisi cum a dobândit imobilele, plastografia din actele de stare civilă și de carte funciară, slalomul prin legislație și alte acrobații și stratageme de tot soiul, de pe urma cărora locuințele au intrat în stăpânirea lui. Nu ne îndoim că domnia sa va da toate lămuririle cerute, ca un cetățean model – campion al luptei anticorupție, cu un spirit civic exemplar și onestitate deplină. Așa cum, de altfel, îi și stă în caracter – realitate de care, în răstimp, s-au convins mai toți românii. Dar în special cei ce l-au votat cu entuziasm infantil, deși chipul împietrit al acestuia, zâmbetul fals și dificultatea de a vorbi liber ar fi trebuit să le dea de gândit. Adică, să-i pună în gardă, dându-și seama că ceva nu era în regulă cu respectivul domn. Ceea ce, finalmente, s-a și dovedit cu vârf și îndesat.
Dacă în primul mandat, dl Klaus Werner Iohannis s-a remarcat îndeosebi prin susținerea fățișă a PNL-ului și repudierea sistematică a PSD-ului – încălcând grav principiul separării puterilor în stat și al echidistanței – în mandatul secund, ce și-a zis? „De-acum, cruce! Mi-am achitat datoria față de liberali. M-au adus la putere, e drept, dar și eu i-am ajutat din gros împotriva pesedeului. Așa cu suntem chit. Musai să-i împac cumva, ca să am liniște din partea lor și să pot călători unde poftesc. Există atâtea locuri minunate de văzut și n-ar fi păcat să le ratez? Bani sunt gârlă, de ce să nu profit azi de ei, când încă robinetul curge?”
Și s-a lansat apoi Werner într-un periplu global, ajungând, pe calea aerului, pe tărâmuri nevisate vreodată. Ce-a făcut acolo, ce-a negociat în interes național, habar n-avem. Mister total, perspectivă opacă! În schimb, l-am admirat în ipostaze eroice, care ne-au umplut de mândrie. De la piramidele egiptene la savana africană, și din pampasul sud-american la vastitatea asiatică, dl Klaus a demonstrat o voiciune de invidiat! Un aplomb egalat doar de pasiunea sa pentru case și creițarii rezultați din închirierea lor. Ăsta da instinct pragmatic și grija întru ziua de mâine!
Cu un asemenea talent în ale agoniselii, nu i-ar fi stat mai bine în postura de ministru al economiei? Că, precum constatăm, la adunare se pricepe, brodând combinații financiare de profunzime și rafinament. Încât, forțele reunite ale instituțiilor statale vor avea serios de furcă pentru a desluși ițele unei afaceri în centrul căreia dl Klaus Werner Iohannis tronează ca păianjenul pe pânză.
… Aceasta a fost, în sinteză, povestea incredibilă a unui ins care, printr-un excepțional concurs de împrejurări, s-a trezit peste noapte șef de Stat în România, deși nimic nu-l îndreptățea la o atare onoare! Folosit pe post de măciucă împotriva adversarilor politici (mai ales la început), Werner nu doar că a semănat vrajbă în societate, dar s-a afișat și ca un jupân lacom, avar, lipsit de empatie și de bun-simț. Mentalitate de ciocoi parvenit – apucături pe măsură!
Păcat de cei zece ani scurși anapoda sub domnia faraonică a unei ființe insipide, dar arsă de mania grandorii, care a confundat arta guvernării cu turismul și decența cu fudulia patentată. 10 ani cu Iohannis, așijderea cu Băsescu Petrov. Pe scurt – două decenii din viața noastră irosite cu aceste surogate de politicieni toxici! Douăzeci de ani pe care nu-i vom mai recupera niciodată!