În tagma noastră politică s-a înțelenit o vrășmășie adâncă, viscerală, în care râca personală excede spectaculos datoria publică. Ura, pornirea agresivă, antipatia și ranchiuna curg șuvoi. Pizma, detestarea și injuria, ostilitatea fățișă ori ascunsă, morbul resentimentar și invidia – toate laolaltă alcătuiesc meniul cotidian al viețuirii nefericite în zodia gâlcevii. Acolo unde se coc adversității perene sau dihonii episodice, certuri, altercații, discordii și controverse interminabile. Întreținută la foc continuu, starea aceasta de învrăjbire generală reflectă în fond gradul de condescendență vis-`a-vis de aproapele tău.
Neîndoielnic că politicienilor băștinași le lipsesc multe. În primul rând – rigoarea și onestitatea. Dar de unde să le mai iei și pe ele, când preocupările demnitarilor converg înspre cu totul altceva? De unde să le ceri ceea ce n-au și n-au avut nicicând – singura lor dorință fiind aceea de a-și promova (și conserva) cu orice preț puterea și privilegiile?
În ultima perioadă asistăm la o degradare și mai pronunțată a tehnicii de guvernare. România nu se mai ghidează după planuri realiste, precise, ci instinctiv, la nimereală, improvizând mereu și cârpind stângaci. Deriva în care a ajuns e alimentată copios de curentul minciunii și al imposturii, al mistificării oficiale și al duplicității lucrative.
Expulzați non-stop, aburii zâzaniei au contaminat întreaga țară. Politicienii se dușmănesc și mai avan, economia scade constant, miasma disoluției statale inundă pernicios spațiul ancestral. Reperele definitorii ale ființării sunt relativizate, simbolurile – ignorate, miturile – anulate. Ambiguitatea constituțională în care plutim completează și ea tabloul, întrucât același om e și președintele Statului, dar și cârmaci al guvernului, deși, în realitate, ne pilotează ”glorios” entități externe.
Cazuistica de până acuma a demonstrat neechivoc că politicianul autohton, indiferent de doctrină, e genial. El le știe și le rezolvă pe toate, mai puțin însă problemele acute ale nației de care e legat, pare-se, ca sloiul de flacără. Cum geniul desemnează predominant unicitatea, tot unice vor fi și dispozițiile dregătorului emanate din zona subcorticală, acolo unde revelația și inspirația spontană girează pertinența și soliditatea actului decizional.
Cu atâtea ”somități” și ”valori” pe metru pătrat, să ne mai mirăm că alunecăm, treptat, spre anomie? Absența autorității, degringolada obștească, acțiuni individuale sau de grup contrare legilor în vigoare, ghiveciul legislativ și economic – toate acestea ilustrează o situație extrem de îngrijorătoare. Periculozitatea ei maximă rezidă în faptul că ea poate deschide calea anarhiei, cu urmări dramatice pentru noi.
Carența de profesionalism, trufia exacerbată și cerbicia maladivă a guvernanților imprimă întregii societăți o notă conflictuală, căci, de regulă, peștele de la cap se împute. O conducere strunită și înțeleaptă ar fi în măsură să (re)instaureze pacea/concordia socială, în vreme ce una smucită și voluntaristă, axată pe cultul șefului omnipotent și clarvăzător, poate bulversa lumea, împingând-o în mrejele atât de păgubitoare ale climatului ostil. Climat pe care astăzi, din păcate, îl ”savurăm” din plin și din care nu vom scăpa decât atunci când, în fine, ne vom maturiza și vom vota și cu mintea, nu doar cu entuziasmul momentan.