Structural, cu toții avem o genă hedonistă, o înclinație spre plăceri. La unii, ea e mai puternică; la alții – mai slabă. Chiar și pustnicii și asceții o au, numai că ei mai posedă ceva pe deasupra: o ”frână” bună, care acționează prompt și eficient, ori de câte ori boarea ispitei le testează tăria cugetului. Astfel se explică rezistența legendară în fața tentațiilor, forța proverbială de a învinge vremelnicul și derizoriul și de-a rămâne fideli ideilor în care cred nestrămutat. Iar când ai un principiu în numele căruia ești dispus la sacrificiu, atunci nu poți fi decât un idealist devotat unei stări de spirit cu adevărat acaparatoare.
Dacă analizăm starea de spirit din România zilelor noastre, ce constatăm? În primul rând, că ea a transgresat din zona preceptelor înalte în aria cotidianului prozaic, deschizând pârtie consumismului axat pe capacitatea de a devora orice și oricât. Mai abitir ca o ideologie, starea de spirit domină atmosfera generală, impregnând-o cu aburii unei magii în care atracția hedonistă constituie vioara întâi. Ce rezultă de aici? Faptul că idealul desăvârșirii spirituale e înlocuit cu vraja împlinirii materiale, căreia i se închină tot mai mulți, ca într-o vastă și frenetică olimpiadă a elanului cumulard.
Orbiți de sclipiciul ambalajelor și de sonoritatea reclamelor, nu mai vedem altceva, nu ne mai interesează nimic. Principala preocupare constă în a sfâșia cât mai iute eticheta și de a extrage din invelișul protector trofeul binecuvântat: marfa. Străină sau autohtonă – dar mai ales importată – ea ține loc de toate. Și de mângâiere sufletească, și de mulțumire trupească, dar mai cu seamă de satisfacția ”metafizică” derivând din simbolistica-I fetișizantă.
Dintotdeauna, omul a căutat să conexeze utilul cu plăcutul, scop în care n-a ostenit defel. Nimic nu l-a împiedicat să-și procure acele daruri și roade dătătoare de adânci desfătări și senzații aparte. Gena hedonistă și-a spus mereu cuvântul, iar când percepția a dobândit și suport teoretic prin legitimare filosofică, s-a impus și mai avan. Cultivarea plăcerii și evitarea suferinței au devenit astfel laitmotive – aspirația ultimă și principalul criteriu de măsurare a împlinirii umane. Că ea separă bucuria de binele moral și satisfacția de virtute, și că identifică fericirea cu distracția, nu mai are relevanță. Important e să trăiești clipa, s-o storci și să sorbi tot ce poți din ea, potolindu-ți iute arsura simțurilor și setea de cunoaștere.
`A-propos de cunoaștere. Și aici asistăm la mutații și transformări interesante. Reazemul conceptual se subțiază, în vreme ce abordarea practică, frontală, capătă reliefuri tot mai pronunțate. Fenomenul se observă clar în noile raporturi premaritale ale tinerei generații, de pildă. Ele exclud curtarea partenerei ca avanpremieră a viitoarei legături conjugale și trec fățiș la ”obiect”, ca mostră de sfidare a tradiției și de emancipare absolută. Ușurată de lestul atâtor tatonări și preludii ridicole, relația merge oblu spre esență, penetrând eroic membrana prejudecăților anchilozante. Scurt, rapid și eficient, fiindcă nu-i timp de irosit. Seducția hedonistă lucrează, metamorfozând stimulii primari în plasma extazului blagoslovit și acceptat ca răsplată maximă.
Pornind de la această realitate, gestul anahoreților de-a se retrage în pustiu, renunțând la deliciile astei lumi, apare într-o lumină și mai vie. Neputând fi momiți cu fleacuri pământene și având ”frâna” optimă, ei mai știu, cu siguranță, și altceva. Ceva ce nouă, robi ai hedonismului triumfal, ne scapă momentan.