-pamflet-

            Cu referire la apropiatele alegeri prezidențiale și parlamentare, mă scurmă un aspect. Și anume faptul că liberalii n-au „împins” la funcția supremă un candidat singular. Sincer, mă așteptam la o nouă învestitură exotică. La o altă propunere șocantă marcând triumful selecției responsabile și obiective. Ceva în genul apariției și promovării dlui Klaus Iohannis – simbol al dinamismului multiform și campion absolut al survolării spațiului geografic planetar.

            De ce spun asta? Fiindcă există în tradiția politică liberală atracția nedisimulată spre exponenți alogeni – vezi istoria debarcării lui A.I. Cuza și montarea unei dinastii străine – chit că și în țară avem destui oameni de ispravă. Însă, pare-se, mai degrabă urmașii brătienilor s-ar ortăci cu venetici decât cu un compatriot onest și dedicat. Tocmai de aceea și preferă exemplare umanoide de factură aparte, care, odată înscăunate, să le apere interesele și, împreună, să domnească nestingherite.

            Probabil că, de nu s-ar fi sastisit norodul de fițele și apucăturile iohannisiene, antonescii și ludovicii ne-ar fi cadorisit iar cu o mostră de calibrul actualului (încă) locatar cotrocenist. Ba, poate, și mai dihai ca Werner, neapărat de import și găbjit dincolo de lizieră. Un specimen rasat, cu discurs onomatopeic, surâs congenital și adaptabil oricărei situații. Calități ce, în viziunea liberală, constituie garanția fermă a succesului în actul guvernării.

            Numai că, văzând lipsa cvasitotală a respectului popular față de Klaus, PNL-ul s-a reorientat și s-a agățat de un fârtat băștinaș: dl Nicolae Ciucă. Și care, fiind general cu onoare, a declarat categoric că niciodată nu va accepta să aspire la altă funcție în Stat, întrucât nimic nu poate întrece importanța posturilor ocupate până deunăzi în structurile de conducere ale patriei. Mai pe scurt – după ce ai fost comandant al armatei, ministru al apărării, șef al senatului – la ce să mai râvnești? Reputația aceasta mai poate fi depășită de prestigiul și însemnătatea altei slujbe? În concepția dlui Ciucă, se pare că nu. Și totuși…

            Și totuși, și-a încălcat angajamentul, convenind să candideze, din partea liberalilor, la dregătoria supremă a României! Cu alte cuvinte – ne-a păcălit! Dar, într-un fel, a fost silit s-o facă. Sunt convins că a luat decizia la sugestia lui Werner și la presiunea uriașă a câtorva trupeți partinici care l-au asaltat din toate pozițiile. Încât, nici măcar onorabilul general nu le-a putut rezista și, finalmente, a capitulat înaintea cerinței lor.

            Nu comentez aici capacitatea de cârmuire civilă a d-lui Nicolae Ciucă, în varianta că va fi uns președinte. Ar putea fi un șef de stat merituos sau, dimpotrivă, unul anost, mediocru – un gen de Klaus Iohannis pus pe căpătuială și huzur. Însă, promițând ritos că nu va concura, iar apoi să agreeze nominalizarea, dl Ciucă nu doar că și-a nesocotit făgăduiala, dar a comis și un sperjur. Căci ce denotă această piruetă de 180 de grade? Nu cumva o natură versatilă? O fire nestatornică deschisă compromisului și lesne de manevrat?

            Când una spui, și alta „fumezi” – vorba poetului – concluzia se impune de la sine. De unde se vede că mirajul Puterii corupe orice caracter, iar pentru dobândirea ei, omul e în stare de orice. Să mintă, să înșele, să joace teatru și chiar – culmea ororii! – să-și elimine fizic adversarii de toate genurile. (Istoria omenirii geme de astfel de exemple macabre, încât faptele nelegiuite constituie un dat comun regăsit în patrimoniul politic al fiecărei nații).

            Desigur, unul este discursul de captare/atragere a atenției și bunăvoinței electoratului, iar alta e maniera de exercitare a Puterii, odată aspirantul instalat la butoane. În prima variantă, tonul e, de regulă, mai apăsat, mai incisiv, nelipsind accentele polemice excesive sau atacurile la persoană în siaj vitriolant. În versiunea secundă, vocea se molcomește, iar stridențele dispar camuflate în limbajul reajustat cu inflexiuni persuasive de nuanță (aproape) colocvială.

            Apelând la gama artificiilor stilistice, protagoniștii devin de nerecunoscut, pivotând nonșalant între ambele extreme. Când duri, inflexibili și trufași, când amabili, zâmbăreți, concesivi și politicoși. Un festival de măști afișate non-stop, oricând și în orice împrejurare, cu un singur scop: acela de a cuceri alegătorii. De a-i ademeni. De a-i vrăji cu perspective noi și certe, din care șuvoiul prosperătății se va revărsa intens și necurmat asupra tuturor.

            Ca în artă, și în politică, mulți sunt chemați, dar puțini aleși. Deși alocăm politicii, în genere, aria concretului, elementul ficțional excede deseori orizontul realității, debușând în spațiul fantasticului pur ori în nișele magiei negre. Totul e posibil în acest formidabil angrenaj al manevrelor și intereselor obscure și eterogene, de unde, finalmente, suntem obligați să extragem un loz. Dacă e câștigător sau nu, rămâne mereu de văzut.

            P.S.  Excelentă ideea sagacelui jurnalist Mihai Gâdea de a-i testa – în cadrul unor transmisii televizate ale Antenei 3 – pe toți râvnitorii la dregătoria de vârf a României! În felul acesta îi putem măsura și cântări, pe rând, obligându-i la replici și confesiuni altminteri cu neputință de știut. Astfel, aflăm detalii relevante despre cultura lor, deprinderile administrative, spontaneitatea rostirii, adecvarea răspunsurilor la conținutul clar al chestionărilor moderatorului, doza de patriotism  etc.. Bine-venită, metoda asta de interogare ne permite să-i cunoaștem mai temeinic pe râvnitorii la fotolii, dezgropându-le punctele slabe ori, dimpotrivă, însușirile valoroase. Ca manieră de sondare multiformă, ne îngăduie nouă, alegătorilor, să-i apreciem cât mai complex pe principalii protagoniști, evaluându-le gradul de competență, civism și trudă ziditoare în folos obștesc. Să-i admirăm la „pielea goală”, cu întreaga zestre pozitivă și negativă a personalității lor. Asta ca să știm cui ne încredințăm iarăși destinele, evitând să mai optăm pentru indivizi mediocri, lacomi și autoritari, dedați trândăviei și îmbuibării pe banii contribuabililor.

            Dacă în urmă cu zece ani ar fi existat o asemenea emisiune „sterilizantă”, un specimen de factura lui Klaus, de pildă, n-ar fi acces niciodată în fruntea Statului Român! Monosilabic și diletant în arta guvernării, n-ar fi fost în stare să înnoade două fraze ca lumea, fără să citească de pe foaie sau prompter, iar populația și-ar fi dat seama – încă din start – cu cine are de-a face și nu l-ar fi votat. Sincer, nu reușesc defel să pricep un lucru. Pe ce criterii l-au îmbrâncit liberalii la cârma țării??!! Pe ce considerent, bunăoară, Crin Antonescu l-a impus atenției opiniei publice, pentru ca, ulterior, Ludovic Orban să-l susțină cu slugărnicie, patimă și frenezie nestrunită??!! Au fost ei șantajați, după cum se aude? I-a constrâns „statul paralel”? Dacă nu, ce a prevalat în decizia lor?! Ce i-a fermecat într-atât, încât au ținut morțiș să ni-l livreze ca pe „salvatorul” neamului?!! Să ni-l vâre pur și simplu pe gât pe acest ins banal, decuplat de la treburile țării și preocupat obsesiv de confortul și bunăstarea proprie.

            Probabil că nu vom afla nicicând resortul intim al acestei farse electorale, parcă născută din condeiul unui narator de prost-gust. Dar ceea ce știm e că vajnicul Iohannis a fugit (și fuge) de dezbateri ca jegul de leșie! Căci orice dialog liber cu oponenți sau gazetari l-ar pune automat în inferioritate – situație de nesuportat pentru firea lui opacă și meschină.

            Grație percutantului ziarist Mihai Gâdea – cu a sa providențială emisiune televizată – nădăjduim că sita examenelor electorale va cerne semnificativ valoarea de impostură, aparența de esență, iscusința de contrafacere… Și chiar dacă rezultatul final nu va fi sută la sută tămăduitor, măcar ne dă o radiografie mult mai limpede a celor ce vor să ne conducă. Asta pentru a nu mai repeta jalnica mascaradă a trecutului, când ne-am pomenit la cârma nației exact cu cine nu trebuia!