Dacă în pravila noastră supremă – Constituția – scrie că România e Stat Suveran, atunci, prin analogie, noi, cetățenii, nu suntem suveraniști? Nu ne raportăm la acest termen, când ne afirmăm identitatea? Nu dispunem liberi de propriul destin? Nu este suveranitatea un atribut fundamental al Statului și, prin extensie, al fiecărui locuitor? Teoretic da, însă, faptic, lucrurile nu stau chiar așa.
În ultima perioadă asistăm la o campanie de demonizare a noțiunii de suveranism. De minimalizare și denigrare a ei, ca și cum vocabula ar conține ceva nociv, toxic, de care trebuie să te lepezi rapid și fără comentarii. Asaltul demolator s-a intensificat mai ales după turul întâi al alegerilor prezidențiale, când s-a constatat existența unui tăvălug suveranist ce a luat prin surprindere autoritățile. De ce s-a întâmplat așa? Fiindcă suntem martori la (re)nașterea și răspândirea unui veritabil fenomen care ține de un element crucial: demnitatea. Or, suveranismul tocmai asta are în vedere: mândria. Fala națională și individuală – semeția neamului și locul ocupat în „hora” popoarelor. Și unde n-am „aterizat” cu mâna goală, ci cu zestrea specifică forjată din vechime și până astăzi.
În accepțiunea mea, suveranismul e sinonim cu patriotismul. Include exact acele sentimente de fidelitate, civism și respect pentru țara în care te-ai ivit și căreia îi datorezi reverențe. Ca om, nu te-ai născut direct patriot. Dragostea de vatră nu e încrustată în gene, ci e un simțământ dobândit. Experiențe de viață și învățături diverse contribuie la apariția și cimentarea în conștiință a patriotismului. Și cum distanța de la cuget la inimă nu e lungă, e lesne de priceput ce ecou profund se propagă în arhitectura afectivă a omului.
Cunoscând aceste aspecte, cu atât mai ciudate apar luările de poziții ale „societății civile” apropo de suveranism. Forțând interesat realitatea, unii analiști și posturi TV mistifică grosier adevărul. Ei pun semnul egalității între suveranism și… extremism!? Așa, netam-nesam, fără o minimă proprietate a termenilor. Fără un filtru critic cât de cât, care să discearnă grâul de neghină și falsul de autentic. Răstălmăcesc întruna, animați fie de un bizar spirit contestatar, fie din considerente incluzând anumite interese obscure.
Mărturisesc că aș fi printre primii din cei ce ar dezavua suveranismul, dacă între el și extremism ar exista vreo legătură! Conceptele sunt incompatibile, iar a le alătura arbitrar denotă reaua-credință a celor ce caută obsesiv noduri în papură și prilej de gâlceavă. Dar, cum tehnica manipulatorie e la ordinea zilei, e posibil și așa ceva. Adică impunerea unei plăsmuiri ca dat concret și universal valabil. Din fericire, însă, orice scorneală are picioare scurte și, mai devreme ori mai târziu, se va nărui sub propria-i povară.
Să ne înțelegem… Când se înalță steagul României pe catarg și ți se umezesc ochii, e extremism? Când asculți imnul național și-ți cresc bătăile inimii, e extremism? Când vezi că se înstrăinează pe mai nimic avuțiile Patriei și suferi realmente, e extremism? Când critici ocârmuirea pentru incompetență, delăsare și lașitate, e extremism?
La toate interogațiile emise, nu există decât un răspuns de bun-simț: Nu! Nici vorbă de extremism, ci de suveranism. Or, asta e cu totul altceva. Conceptul e exclusiv pașnic, identitar – antecamera prezenței românismului în lume. El exclude ab inițio orice formă de agresivitate și voluntarism, orice constrângere și silnicie. Ca imperativ, are două componente esențiale: colaborare reciproc avantajoasă și respect. Acesta este tipul de suveranism constructiv, pe care-l înțeleg și-l accept. Tot ce excede tiparul menționat n-are nimic comun cu suveranismul pozitiv, ci mai degrabă cu varianta sa denaturată în mod voit și tendențios.
Ca expresie (și consecință) a unei stări de spirit, suveranismul – în raporturile cu terți – preferă ținuta verticală. Nu poziția îndoită, nu atitudinea umilă sau comportamentul slugarnic, ci statura fermă și opinii tranșante, dar în consonanță cu normele deferenței mutuale! Căci de aici pleacă totul. De la stimă și bună-cuviință.
Suveranismul, desigur, nu este un superlativ al vitejiei sau al eroismului epopeic, dar nici oglinda servilismului nu e. Favorizează linia mediană cu accent pe crezul omului sincer și curat, iubitor și apărător de glie. Pe cei ce, de-a lungul veacurilor, au prețuit baștina în care au zărit întâia oară lumina zilei. Și pe care – oriunde s-ar afla – o poartă în suflet, ca pe un talisman cu însușiri magice. Ca pe un jurământ de onoare și credință, căci ce vine din interior, din adânc, e trainic, persistent și etern mobilizator.
Precum vedem, cu patriotismul nu-i de joacă. Sau cu suveranismul, că-i totuna. Așa cum e imposibil să desparți mama de făt, la fel, nici dragostea de țară nu poate fi stăvilită. Nu există opreliști pentru așa ceva, fiindcă ea ține de subconștientul salvator, iar acolo nu poate pătrunde nimeni, indiferent de metode ori motivații. Acolo e imboldul ferecat în nucleul caracterului individului, dându-i avânt, curaj și tărie. Reazem moral și justificare deplină a actelor puse în slujba nobilă a dăinuirii drepte în matca hărăzită.
Servilismul, în schimb, ce face? Cu ce se „laudă”? Ei bine, cultivă conformismul, adeziunea instant, lipeala rentabilă… Seacă insul de atributele personalității, transformându-l într-o paiață docilă, la îndemână, cu senzorii voinței amputați și gura căscată la alții. Cu reputație praf, considerație ioc, și orgoliu varză! Pe scurt – echipează un trepăduș deplorabil, sinistru, expert în arta trădării și campion al slugărniciei multiforme. Închinare și prosternare. Asta știe, asta face.
Pentru a creiona pe deplin un astfel de specimen, ai nevoie de un car de adjective în plus. Dar și așa ne putem croi o părere despre un asemenea „compatriot” poltron și gata de orice delațiune și compromis. Istoria a dovedit că, în situații vitrege pentru neam și țară, astfel de indivizi ies mereu în față și se constituie în portavocea națiunii. În purtătorii ei de cuvânt, vindicativi și gălăgioși, dispuși să te acuze ei pe tine de toate tulburările și năpastele pământului. La fel cum se întâmplă și acuma, când suveranismul e pus la zid, întrucât protejează valorile naționale de asaltul impetuos al globalismului nivelator și, în ultimă instanță, dizolvant. Sens în care nu e greu de observat că, acolo unde apare un lider suveranist, răsar și oponenți aprigi, ce îl beștelesc de-a valma cu tot ce le vine la gură. Ba că e extremist, ba xenofob sau antidemocrat, ba anti-european, anti-NATO, anti-planetar, ori pro- galactic. Îi găsesc sumedenie de hibe, deviații sexuale și derapaje morale, bașca tentații despotice și intenții criminale. Un breviar întreg al tarelor umane reunite în același individ! Încât, te miri cum de l-a răbdat pământul până deunăzi, că tare amarnic mai e! Un pogan mai dihai ca-n basme, față de care zmeul-zmeilor e copil de țâță, iar căpcăunul feroce e mielușel curat. Evident că o asemenea „fiară” n-are ce căuta în societatea civilizată și musai ostracizată/anihilată prin orice mijloace.
Însă, ca adept al globalismului, asistăm la o schimbare radicală de ton. Ești ridicat automat în slavă și ți se descoperă calități pe care nici măcar în vis n-ai fi bănuit că le ai. Astfel, devii omul providențial, omniscient și omnipotent, european sută la mie și proatlantist de trei generații încoace. Inteligența e sclipitoare, viziunea – scăpărătoare, iar arta guvernării – strălucitoare! Toți te iau în brațe și te țucă, fascinați de personalitatea ta magnetică și singulară. Încât, comparația cu o ființă mesianică nu e gratuită, întrucât carisma ta n-are egal, iar geniul tău creator eclipsează până și becul felinarului din colț. Ce mai tura-vura, ești prototipul neamului, donatorul de gene și mentorul suprem!
Pe când celălalt – vai de gacii lui! Un târâie-brâu, un netrebnic sadea, sociopat camuflat în stofa verbului mieros și persuasiv. Și care, în megalomania sa, își închipuie că va avea și el un cuvânt de spus în lumea asta atât de fluidă și de surprinzătoare. Mai bine și-ar vedea de treburile lui, decât să încurce ițele cu pretențiile sale de „reformă”, „independență”, „resetare politică”… Planuri utopice, idei deșucheate, cai verzi pe pereți,j… Ce-s cu tâmpeniile astea?! Până unde poate merge cu necuviința?!
Câtă obrăznicie! De necrezut! Să nu tresalți la ordin, să nu te guduri în fața te miri cui, mai rar așa sfidare! Din contră, ar trebui să trepidezi de fericire că are cine să te îndrume. Să te povățuiască, arătându-ți calea dreaptă, ca un guru neobosit și infailibil. Și căruia să-i asculți fără crâcnire poruncile și indicațiile, altminteri vei fi cadorisit cu un potop de sancțiuni, pedepse și condamnări. Vei fi declarat inamic public, brigand ordinar, care pune în pericol coeziunea structurilor suprastatale, bașca profiturile dolofane ale companiilor multinaționale cuibărite la noi. Motive suficiente pentru a fi tras definitiv pe linie moartă, deși, în multe privințe, ești superior „prietenilor” tăi interni și externi.
Dar ce folos că îi depășești în însușiri, dacă ai probleme grave cu coloana vertebrală!? La majoritatea semenilor ea funcționează optim, având o elasticitate naturală. La tine, însă, e rigidă, imposibil de curbat. Pricină din care stă mereu neînclinată, fiind „malformată” în esența ei. Afecțiunea, pare-se, e congenitală și imună la orice tip de tratament, indiferent cine (și cum) îl aplică.
Boală grea, într-adevăr. Chiar damnată, dacă socotim câte îndură omul din cauza ei. De unde se vede că, pentru a izbândi, binele musai frământat intens în covata obștească. Operațiune nu atât de dificilă, dacă în copaie nu s-ar amesteca cete de țipălăi, de aici ori de aiurea. Iar aceștia, neavând șira spinării rectilinie, adoptă totul după chipul și asemănarea lor, convinși că doar ei au dreptate. Și că lumea se învârte numai la cheremul lor, știrbind sau anulând și căderea altora la afirmare proprie.
De bună seamă că în corul general nu se admit disonanțe, iar dizidențe – mai va! Gruparea supervizoare nu îngăduie atonalități, ruperi de ritm sau uverturi particulare. Toți trebuie să „ciripească”, la unison, aceeași arie, atenți la bagheta dirijorală, care conduce ferm ansamblul vocal. Partitura e clară, aranjamentul – limpede, spectatorii pregătiți. Totul la cele mai înalte și sofisticate standarde democratice. Își poate dori cineva mai mult de atât?